Conceptul de time-sharing

Published on September 8, 2011 in General. 0 Comments

Într-o permanentă expansiune și întrepătrundere, instituțiile juridice tind să nesocotească granițele și să acorde prioritate cerințelor pe care o anumită societate le reclamă. În acest context, termenul de “time-sharing” se transformă din ce în ce mai mult într-o nouă modalitate a dreptului de proprietate prin care se acordă un răspuns direct multiculturalismului.

Inițial, conceptul de time-sharing a apărut, asemeni oricărei legende moderne, ca urmare a unei întâmplări cu un profund caracter revelator. Astfel, la începutul anilor ´60, într-o acută criză a vânzărilor de proprietăți, un antreprenor ce deținea un hotel în Alpi a găsit soluția ideală pentru vânzarea proprietății sale pentru care solicita un preț exorbitant. Într-o cafenea, comandând o prăjitură alături de cafeaua sa, antreprenorului i-a fost adusă doar o felie din respectivul desert, motivându-se faptul că prăjitura este servită doar feliată din cauza prețului său ridicat. Găsind întemeiată logica respectivei cafenele, antreprenorul a început să vândă câte o cameră a hotelului, care putea deveni proprietatea exclusivă a cumpărătorului pentru o anumită perioadă a anului. Astfel a apărut conceptul de time-sharing.

În esență, prin time-sharing se definește proprietatea unei persoane asupra unui bun imobiliar pentru o perioadă determinată în cursul unui an calendaristic. De obicei, această proprietate temporară nu depășește un interval de o săptămână sau două, fiind des întâlnită în zonele turistice precum Hawaii, Arizona, Florida, Coasta de Azur, etc. Contraprestația celui ce devine proprietar îmbracă forma unei sume de bani ce acoperă perioada în care ocupă respectivul imobil, precum și costurile necesare pentru întreținerea acestuia. În schimb, se oferă siguranța unui drept de proprietate asupra imobilului, fiind o modalitate tot mai apreciată de a achiziționa o casă de vacanță într-o anumită locație, la costuri semnificativ inferioare celor promovate de operatorii turistici.

În anumite condiții, un imobil poate avea mai mulți proprietari ce îl vor folosi pentru perioade determinate, împărțind între ei costurile necesare mentenanței, precum și riscurile ce decurg din dreptul de proprietate. Mai mult decât atât, în funcție de condițiile time-sharingului, proprietarul ce nu va folosi imobilul pentru perioada în care acesta îi este rezervat are posibilitatea de a-l închiria unei terțe persoane.

Evident, time-sharingul afectează cu precădere imobilele situate în locații prin excelență turistice, fiind răspunsul juridic modern la dilema alegerii între calitatea de proprietar și cea de turist aflat într-o permanentă descoperire. Totuși, deși crează iluzia deținerii mai multor proprietăți, time-sharingul este doar o manifestare simplistă a dreptului de proprietate, lipsit în acest caz de plenitudinea și forța absolută ce-l consacră în materia drepturilor reale. Ca o particularitate inedită, time-sharingul își păstrează atributul exotismului juridic, împrumutat cu generozitate din sfera locațiilor sale preferate.

Importanța unei hotărâri judecătorești temeinic motivate

Published on August 29, 2011 in Judecatoresc. 0 Comments

Hotărârea instanței de judecată nu trebuie să fie altceva decât o reflexie a legii și a aplicării ei la un caz concret. Sunt excluse interpretările pe care magistratul le poate propune cu titlu de lege ferenda, atitudinea subiectivă față de cauză sau părțile sale, precum și orice alte elemente străine de un act de judecată imparțial și obiectiv. Însă pentru ca toate aceste aspecte să fie recognoscibile într-o hotărâre, se impune ca aceasta să fie temeinic motivată.

Potrivit art. 261 alin. 5 C. proc. civ., “hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde: (…) motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Practica instanțelor de judecată, determinată cel mai probabil de numărul mare de cauze aflate pe rol, implică o transcriere aproape identică a susținerilor scrise făcute de părți în cursul judecății. De multe ori, această expunere recapitulativă înlocuiește prezentarea motivelor de fapt pe care însăși instanța ar fi trebuit s-o facă, fiind mijlocul cel mai comod de a redacta o hotărâre al cărei număr de pagini să fie compus din două cifre.

Însă această comoditate ar putea fi ușor trecută cu vederea, dacă instanța ar motiva în mod temeinic dispozițiile asupra cărora s-a oprit. Din ce în ce mai des, hotărârile instanțelor autohtone sunt insuficient motivate, în pofida numărului mare de pagini ce le alcătuiesc. Trecând peste recitirea celor scrise de părți în cursul procesului și peste cantitatea impresionantă de informații prin care se recapitulează cursul procedurilor judiciare, nu de puține ori se constată existența unei motivări lacunare, fără dezvoltarea unei logici juridice care, pornind de la situația de fapt, să aplice întocmai normele de drept conform principiului da mihi factum, dabo tibi ius (dă-mi faptele și îți voi da dreptul).

Adesea, instanța se mulțumește să argumenteze sumar soluția adoptată, fără a arăta care sunt elementele de fapt și de drept care stau la baza deciziilor sale și fără a le explica înțelesul. De la un for de judecată, ultima redută în căutarea dreptății în orice stat democratic, justițiabilii nu așteaptă doar un verdict sec, ci și o explicație concretă a adevărului sau falsității ce stă în spatele susținerilor deduse judecății. Numai în acest fel magistratul își desăvârșește menirea, promovând în rândul justițiabililor spiritul și litera legii. Finalitatea unui proces, dincolo de câștig sau pierdere, este dată de învățămintele pe care acesta le aduce părților, o argumentare pertinentă fiind cel dintâi temei al acceptării unei soluții ce transcende interesele individuale și relevă supremația legii.

Pe cale de consecință, considerăm că se impune abandonarea acestui stil lacunar de a motiva hotărârile judecătorești. Chiar dacă instanțele sunt excesiv de aglomerate, seriozitatea actului de judecată nu trebuie să fie afectată de deficiențele structurale pe care le comportă sistemul judiciar. Numai în acest fel se poate restabili încrederea în justiție, pierdută din ce în ce mai des de tot mai mulți justițiabili.

Reglementarea francizei în legislația internă

Published on August 29, 2011 in Legislativ. 0 Comments

Plecând de la dispozițiile art. 1 din O.G. 52/1997, “franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă  între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă altei persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs sau un serviciu”.

Cu alte cuvinte, utilizând mijloacele comerciale și experiența în domeniu dobândită de francizor, beneficiarul exploatează afacerea celui dintâi prin utilizarea unor tehnici economice și comerciale ce și-au dovedit deja succesul. Din perspectivă istorică, franciza își are originea în Evul Mediu, când regii, lorzii sau suveranii acordau diferite drepturi de utilizare a pământurilor, de vânătoare sau de organizare de târguri pe posesiunile acestora.

În prezent, francizorul poate fi identificat cu orice comerciant titular al drepturilor asupra unei mărci înregistrate, drepturi care trebuie să aparţină acestuia pe o durată cel puţin egală cu contractul de franciză. Totodată, el trebuie să aibă dreptul de a utiliza personal şi mijloacele financiare pentru promovarea mărcii, cercetarea şi inovarea în domeniu, îngrijindu-se în același timp de dezvoltarea şi viabilitatea produsului. În sarcina francizorului cade și crearea unei reţele de  franciză, alcătuită din beneficiari comercianţi, persoane fizice sau juridice, care aderă la principiul omogenităţii reţelei în scopul exploatării mărcii înregistrate și, bineînțeles, al obținerii unui profit.

Raporturile dintre părţile contractului de franciză presupun trei faze reglementate de lege: precontractuală, contractuală şi postcontractuală. Astfel, potrivit articolului 2 din O.G. 52/1997, faza precontractuală are scopul de a permite fiecărei părţi să-şi confirme decizia de a contracta. În acest sens, francizorul furnizează viitorului beneficiar informaţii care să îi permită acestuia să încheie şi să execute, în cunoştinţă de cauză, contractul de franciză.  Aceste informaţii privesc experienţa dobândită şi transferabilă, condiţiile financiare ale contractului, elemente definitorii pentru planul financiar, obiectivele exclusivităţii precum şi durata contractului, condiţiile reînnoirii, rezilierii sau cesiunii.

Faza contractuală atestă clauzele contractului de franciză privind obiectul acestuia, drepturile şi obligaţiile părţilor, condiţiile financiare, durata contractului, condiţiile de modificare, prelungire şi reziliere. Toate acestea, potrivit articolului 6 din textul legislativ, trebuie să cuprindă: termenul contractual; termenul de preaviz; circumstanţele în care este permisă rezilierea contractului fără preaviz; condiţiile în care vor putea fi cesionate drepturile contractuale; dreptul de preemţiune precum şi clauzele de non-concurenţă. În această fază  sunt subliniate în mod elocvent obligaţiile părţilor, permiţând o viziune de ansamblu asupra acestora.

 Astfel, francizorul trebuie să asigure beneficiarilor săi o pregătire iniţială, precum şi asistenţa comercială şi/sau tehnica permanentă pe toată durata existenţei drepturilor contractuale. El are de asemenea obligaţia de a veghea la păstrarea identităţii şi reputaţiei reţelei de franciză, în calitate de iniţiator şi garant al acestei reţele. În mod corelativ, beneficiarul  trebuie să dezvolte reţeaua de franciză şi să menţină identitatea sa comună, precum şi reputaţia acesteia; să furnizeze francizorului orice informaţie de natură a facilita cunoaşterea şi analiza performanţelor şi a situaţiei reale financiare, pentru a asigura o gestiune eficientă în legătură cu franciza; să nu divulge la terţe persoane know-how-ul furnizat de către francizor, atât pe toată durata contractului, cât şi ulterior acestuia.

Contractul de franciză încetează prin expirarea termenului contractual, prin reziliere, sau prin alte modalităţi specifice. Potrivit articolului 8, relaţiile postcontractuale se vor baza pe regulile unei concurenţe loiale, reglementare des întâlnită în legislația comunitară, unde franciza este indisolubil legată de domeniul concurenţei.

Pe cale de consecință, avantajele contractului de franciză sunt evidente pentru toate părțile implicate: francizorul dă naștere unei rețele prin intermediul căreia își extinde distribuirea produsului, iar beneficiarul profită de experiența și “rețeta de succes” a francizorului, lărgind sfera de interes a acestuia pe diferite piețe de desfacere. Exemple ale francizei se întâlnesc în orice centru comercial modern, dovedindu-se astfel amploarea acestei instituții juridice indispensabile în tabloul general al relațiilor comerciale internaționale.

Regimul juridic al operelor postume

Published on August 1, 2011 in General. 0 Comments Tags: , , .

Creația umană, efigie a spiritului și a învățăturilor ce transcend veacurile, reprezintă o parte integrantă a dezvoltării sociale și culturale specifice fiecărei societăți în parte. Fără o operă comună ce reunește cunoștințe dintre cele mai variate, progresul și ascensiunea umană sunt imposibil de conceput. Dată fiind importanța operelor de creație intelectuală, acestora le este dedicată o ramură specială a dreptului –proprietatea intelectuală.

opere postume - regimul juridicÎntre normele ce reglementează statutul juridic al creației intelectuale, se diferențiază cele referitoare la regimul operelor postume. Vitregite de orientarea dată de voința creatoare, aceste opere se bucură de o ocrotire specială, menită să le asigure dăinuirea și protecția juridică. Astfel, se pot întâlni cel puțin trei situații incidente în această materie: operele pe care autorul a decis să le aducă la cunoștința publicului în timpul vieții, încheind în acest sens acte juridice, dar care au fost publicate după moartea sa; operele cărora autorul le-a asigurat prin voință expresă confidențialitatea și caracterul privat; operele cu privire la care autorul nu și-a manifestat în niciun fel intenția de a le publica sau de a le păstra confidențiale. Această ultimă categorie este cea a operelor postume concrete, în timp ce primele două situații sunt doar tangențiale cu noțiunea în cauză.

Diferențele sunt date de caracterul operelor în discuție. Astfel, autorul salariat în temeiul unui contract de muncă nu realizează opere ce pot fi supuse regimului operelor postume, aceeași fiind concluzia și în cazul unei opere comandate care nu a fost predată de către autor în timpul vieții sale. Cu toate acestea, lucrările pregătitoare ale acestor opere, în măsura în care se disting prin originalitate, pot fi încadrate în categoria operelor postume.

În privința corespondenței, caracteristica principală a creației epistolare este aceea că autorul operei este expeditorul, iar proprietarul acesteia este destinatarul. Numai acesta poate decide o eventuală publicare a corespondenței, iar după moartea destinatarului, pentru o perioadă de 20 de ani și sub condiția inexistenței unei dorințe exprese de confidențialitate, decizia revine succesorilor săi.

regimul operelor postume in legislatieLegislația națională este încă lacunară în reglementarea situației juridice a operelor postume, cele mai multe concluzii fiind date de interpretările jurisprudențiale și doctrinare. Astfel, în Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor, în art. 5, se specifica faptul că după moartea autorului sarcina de a apăra paternitatea, inviolabilitatea şi justa folosire a operei revine numai asociaţiei de scriitori ori, în lipsă, organului de stat competent.

Însă acest text normativ a fost abrogat prin Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, fără însă ca intrarea ei în vigoare să determine și o “revigorare” a reglementării în materie. Regimul operelor postume continuă să fie neclar, deși în legislațiile vecine această problemă a cunoscut deja o legiferare concretă.

Astfel, în Franța, după decesul autorului, dreptul de divulgare a operelor postume este exercitat de executorul său testamentar. Dacă nu există un executor testamentar sau acesta a decedat, în absența unei manifestări de voinţă contrare din partea autorului, dreptul de divulgare se exercită potrivit unei ordini bine stabilite. Au acest drept: descendenţii,  soţul supravieţuitor – cu excepția situației în care s-a pronunţat o hotărâre de separaţie de corp sau dacă soţul supravieţuitor s-a recăsătorit – ceilalţi moştenitori, alţii decât descendenţii, precum şi legatarii universali sau cu titlu universal.

În legislația autohtonă, dacă autorul și-a manifestat în timpul vieții dorința ca opera sa să fie publicată  – prin încheierea de acte juridice în acest sens, prin testament, etc. – respectiva operă nu intră în categoria celor postume. Dacă însă autorul nu și-a exprimat în niciun fel voința cu privire la publicarea operelor sale, moștenitorii săi sunt îndreptățiți să le aducă la cunoștința publicului numai după trecerea perioadei de protecție.

O persoană care aduce la cunoștința publicului, după expirarea perioadei de protecție, o operă care nu a mai fost anterior publicată, beneficiază de aceleași drepturi patrimoniale pe care le-ar fi avut însuși autorul operei. Condiția esențială este ca această persoană să fi intrat în posesia operei în mod legal. Îndeplinirea acestei condiții îndreptățește persoana respectivă de a utiliza și exploata opera în mod liber, precum și de a permite utilizarea acesteia de către terțe persoane. Cu toate acestea, în ansamblul drepturilor recunoscute nu este inclus și dreptul de suită, care aparține în exclusivitate autorului.

În concluzie, deși actuala reglementare este încă lacunară și îndepărtată de tendințele manifestate la nivel comunitar, ea subliniază importanța ce trebuie acordată operelor postume, ca veritabile extinderi ale personalității autorului, dincolo de pragul existențial insurmontabil.

Logodna, noua veche instituție juridică

Published on July 14, 2011 in Legislativ. 0 Comments Tags: , , .

Modificările substanțiale cuprinse în Noul Cod Civil își găsesc rațiunea în schimbările din viața socială specifică ultimelor decenii. Însă unele dintre instituțiile legiferate nu sunt altceva decât revenirea la o înțelepciune pierdută în negura timpului și regăsită astăzi, după mai bine de un secol în care absența lor din legislație a dovedit justețea vechiului dicton latin abyssus abyssum invocat (prăpastia cheamă prăpastie). Una dintre aceste instituții este logodna.

Absentă din actualul Cod Civil intrat în vigoare în anul 1864, logodna nu a încetat să lipsească din contextul social autohton. Legiuitorul sfârșitului de secol IX a preferat să ignore dispozițiile referitoare la logodnă existente la începutul secolului atât în Codul Caragea, cât și în Codul Calimach, optând pentru o incursiune ex abrupto în instituția căsătoriei, după modelul Codului Napoleon. Deși în fapt logodna continuă să fie prezentă în viața socială, în drept aceasta nu produce niciun efect juridic. Noul Cod Civil își propune să îndrepte această lacună legislativă, instituția logodnei fiind reglementată în Titlul II, Capitolul I, art. 266-270.

logodna in Noul Cod CivilAstfel, logodna este definită ca fiind promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria, fără însă a se institui obligația existenței sale anterior celebrării căsătoriei. Cu alte cuvinte, se legiferează un drept (care, prin esență, reprezintă o facultate a titularului) și nu o obligație (de la care, dat fiind eventualul caracter imperativ, nu se poate deroga).

Răspunzând unor presiuni sociale inexistente în contextul adoptării vechilor reglementări, se precizează faptul că logodna se poate încheia doar între bărbat și femeie. Această dispoziție nu este altceva decât un corolar al prevederilor cuprinse în art. 277 din Noul Cod Civil, prin care se interzice căsătoria dintre persoane de același sex. Însă spre deosebire de căsătorie, supusă unor formalități concrete, logodna nu este condiționată de nicio formă specială și, ca atare, poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, deci inclusiv înscrisuri sub semnătură privată sau în formă autentică. Eventualul caracter scriptic al actului de logodnă reiese din interpretarea art. 267 alin. 2, care menționează faptul că orice clauză penală stipulată pentru ruperea logodnei va fi considerată nescrisă.

ruperea logodnei - consecinte legaleCu toate acestea, în situația ruperii logodnei intervin două consecințe legale: obligația restituirii darurilor făcute în considerarea logodnei sau în vederea căsătoriei și răspunderea celui ce rupe logodna în mod abuziv sau, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să întreprindă o asemenea acțiune.

Dreptul pentru formularea ambelor acțiuni se prescrie în termen de un an de la ruperea logodnei, reținând două situații diferite: restituirea darurilor se poate cere atât de către logodnici, cât și de către terții care le-au făcut daruri în considerarea logodnei; răspunderea pentru ruperea culpabilă a logodnei poate fi angajată atât la cererea logodnicului vătămat, cât și la solicitarea terților care, în  vederea căsătoriei, au achitat sau contractat anumite cheltuieli.

Astfel, considerăm că pot avea calitate procesuală activă părinții ce dovedesc ajutorul material oferit în temeiul logodnei și în perspectiva căsătoriei, prejudiciul acestora fiind exclusiv de natură patrimonială. Dimpotrivă, printr-o acțiune în răspunderea pentru ruperea logodnei, logodnicul vătămat poate solicita atât daune materiale (în măsura în care acestea s-au produs în patrimoniul său), cât și daune morale ca urmare a modalității exclusiv abuzive prin care s-a pus capăt logodnei.

Persoanele interesate vor trebui să dovedească existența logodnei – după cum am văzut deja, prin orice mijloc de probă – validitatea acesteia – respectiv îndeplinirea condițiilor de fond necesare pentru încheierea căsătoriei, mai puțin avizul medical și autorizarea instanței de tutelă – și nu în ultimul rând, caracterul abuziv al ruperii logodnei. Probarea acestui ultim aspect se va dovedi deosebit de dificilă.

Pentru a nu se înfrânge caracterul liber al consimțământului referitor la încheierea căsătoriei, considerăm că logodnicii au oricând posibilitatea de a rupe logodna de comun acord, urmând principiul mutuum consensus, mutuum dissensus. În același timp, această posibilitate trebuie să-i fie recunoscută unui logodnic chiar dacă nu are acordul celuilalt, dar manifestă bună-credință în ruperea logodnei.

În lumina acestor considerații, caracterul abuziv trebuie să fie o înfrângere totală a bunei-credințe privind ruperea logodnei, fiind în sarcina persoanei interesate să răstoarne această prezumție. În aprecierea caracterului abuziv, alături de elementul intențional, considerăm aplicabil atât elementul temporal (respectiv durata logodnei), cât și elementul material (respectiv motivele concrete).

Spre exemplu, poate fi abuzivă ruperea logodnei cu puțin timp înainte de căsătorie, după ce publicitatea acesteia și efectuarea cheltuielilor necesare supun logodnicul vătămat unui prejudiciu ușor de dovedit sub aspect material și moral. La extrema cealaltă, considerăm că se înscrie în categoria abuzului și ruperea logodnei la un interval deosebit de scurt după încheierea ei, în acest caz existând o îndoială puternică față de seriozitatea pe care cel ce pune capăt logodnei o manifesta la încheierea acesteia.

institutia logodnei in Noul Cod CivilCulpabilă este și infidelitatea unui logodnic ce poate determina ruperea logodnei de către logodnicul vătămat, acesta din urmă având dreptul de a solicita repararea prejudiciului. Totuși, apreciem că infidelitatea unui logodnic urmată de ruperea logodnei din propria sa inițiativă nu poate constitui un abuz în sensul dat de art. 269, întrucât între logodnici nu se instituie obligația de fidelitate. Dimpotrivă, o atare ipoteză poate fi interpretată în sensul “bunei-credințe” pe care logodnicul infidel o dovedește față de cealaltă parte, bună-credință privită ca sinceritate în relația dintre cei doi logodnici, cu condiția ca infidelitatea să fi intervenit ulterior încheierii logodnei. Dacă însă infidelitatea logodnicului este anterioară încheierii logodnei și a continuat pe parcursul acesteia sau  logodnicul infidel rupe logodna fie la un interval deosebit de scurt după încheiere, fie cu puțin timp înainte de căsătorie, caracterul abuziv poate fi reținut.

Pe cale de consecință, instituția logodnei comportă valențe deosebite ce vor fi dezvoltate de doctrină și jurisprudență după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil. Se restituie astfel o instituție ce nu ar fi trebuit niciodată să părăsească sfera legislativă, dovedind învățămintele pe care, în pofida timpului, vechile legiuiri continuă să le transmită generațiilor actuale și viitoare.

Răspunderea penală pentru angajatori

Published on June 28, 2011 in Legislativ. 0 Comments Tags: , , , .

Pe lângă modificările substanţiale aduse codului muncii prin Legea nr. 40/2011, acest act normative intrat în vigoare la 31.03.2011 aduce şi o serie de completări importante, unele dintre acestea având carcater inovator în acest domeniu de drept.

Un element de noutate îl constituie introducerea răspunderii penale pentru angajator, acest tip de răspundere juridică nefiind prevăzut în vechea reglementare.

reglementari Codul MunciiAstfel, potrivit noii reglementări, angajatorul poate răspunde penal în două cazuri şi anume: 1) în cazul în care angajatorul nu încheie contracte individuale de muncă salariaţilor, faptă ce se pedepseşte cu amendă penală sau închisoare de la 1 la 2 ani, şi 2) în cazul în care angajatorul refuză în mod repetat de a permite accesul în spaţiul unităţii inspectorilor de muncă sau de a pune la dispoziţia acestora documentele solicitate, faptă ce se pedepseşte cu amendă penală sau închisoare de la 6 luni la 1 an.

De asemenea, în cazul acestor infracţiuni, instanţa de judecată poate aplica pe lângă aceste pedepse pecuniare sau privative de libertate şi pedepse complementare cum ar fi: închiderea temporară sau definitivă a punctului de lucru unde s-a săvârşit infracţiunea, retragerea temporară sau definitivă a unei licenţe de desfăşurare a actvităţii profesionale, pierderea totală sau parţială a dreptului angajatorului de a beneficia de prestaţii, ajutoare sau subvenţii pe o durată determinată de până la 5 ani, interzicerea dreptului angajatorului de a participa la atribuirea unui contract de achiziţii publice pentru o perioada de până 5 ani, sau respectiv recuperarea integrală sau parţială a prestaţiilor, ajutoarelor sau subvenţiilor publice, inclusiv fonduri ale Uniunii Europene, pe o perioadă de până la 12 luni.

raspunderea penala angajatorIndividualizarea acestor pedepse penale şi aplicarea cumulativă cu pedepsele complementare se face de către instanţa de judecată în raport de circumstanţele concrete ale fiecărei fapte, de gravitatea acesteia, precum şi pericolul social pe care-l reprezintă fapta săvârşită de angajator.

Conversia despăgubirilor în acţiuni ulterior listării pe Bursa de Valori

Published on June 28, 2011 in Executiv. 0 Comments Tags: , , , .

Fondul Proprietatea a fost listat la Bursa de Valori București la data de 25.01.2011, procedura de emitere a titlurilor de conversie fiind suspendată mai multe luni, începând din data de 11.01.2011 până la data de 02.05.2011.

Ulterior datei de 02.05.2011, conversia despăgubirilor în acţiuni s-a făcut în conformitate cu algoritmul prevăzut de dispoziţiile art. 18 7 și art. 18 8 din Legea nr. 247/2005 – Titlul VII, iar nu la valoarea nominală de 1 leu/acţiune.

conversia despagubirilor in actiuni Astfel, conversia s-a realizat prin împărţirea valorii despăgubirii menţionate în titlul de despăgubire, respectiv în titlul de conversie, la preţul mediu ponderat de tranzacţionare al acţiunilor, care se stabileşte astfel:

-          în cazul conversiilor care se realizează în a doua săptămână calendaristică ulterioară expirării termenului de 60 de şedinţe de tranzacţionare, preţul mediu ponderat este egal cu preţul mediu de tranzacţionare aferent primelor 60 de şedinţe de tranzacţionare, comunicat de operatorul pieţei reglementate la încheierea celei de-a 60-a şedinţe de tranzacţionare;

-          în cazul conversiilor care se realizează începând cu ziua de luni a celei de-a treia săptămâni calendaristice ulterioare expirării termenului de 60 de şedinţe de tranzacţionare, preţul mediu ponderat de tranzacţionare este egal cu preţul mediu ponderat de tranzacţionare aferent ultimelor 60 de şedinţe de tranzacţionare, comunicat de operatorul pieţei reglementate.

În acest sens, potrivit art. 188 alin. 1:” începând cu cea de-a saizecişiuna şedinţă de tranzacţionare, zilnic, după închiderea şedinţei de tranzacţionare, Bursa de Valori Bucureşti S.A. va publica pe pagina sa de internet şi va comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor preţul mediu ponderat de tranzacţionare a acţiunilor Fondului ‘Proprietatea’ aferent ultimelor 60 de şedinţe de tranzacţionare”.

În practică, pentru perioada 02.05 – 06.05.2011, ANRP a utilizat preţul mediu ponderat calculat pentru primele 60 de zile de tranzacţionare, comunicat de Bursă în data de 19.04.2011, respectiv valoarea de 0,6167 lei/titlu.

Pentru conversiile realizate ulterior datei de 9.05.2011, s-a utilizat preţul mediu ponderat calculat pentru ultimele 60 de sedinţe de tranzactionare a acţiunilor Fondului. Cea de a 60-a zi de tranzacţionare a acţiunilor Fondului este 18.04.2011.

Bursa de Valori BucurestiConform prevederilor legale, începând cu data de 19.04.2011, Bursa de Valori Bucureşti a calculat, a publicat pe web-site-ul propriu şi a comunicat ANRP preţul mediu ponderat pentru ultimele 60 de zile de tranzacţionare, zilnic, după închiderea şedinţei de tranzacţionare.

La data de 24.06.2011, preţul mediu ponderat al acţiunilor la Fondului Proprietatea pe Bursă a fost de 0,5331 lei/tilu.

DESPRE DREPTUL LA VIAȚA PRIVATĂ

Published on June 28, 2011 in General. 0 Comments Tags: , , .

Dezvoltarea tehnologică specifică actualității determină și o dezvoltare a interesului pe care societatea îl manifestă față de membrii săi. Alături de efectele pozitive ale acestei “oblăduiri materne” – observabile în sfera legislativă, medicală, culturală, socială, etc. – se resimt și efecte secundare determinate de o imixtiune tot mai mare în sfera vieții private. Practic, prețul asistenței sociale este o curiozitate deseori nejustificată față de ceea ce nu ar trebui să privească decât persoana și familia noastră.

dreptul la viata privataPrin dispozițiile art. 8, Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră dreptul la respectarea vieții private și de familie. Aceleași prevederi se regăsesc și în art. 26 din Constituția României, noțiunea consacrată fiind cea de “viață intimă, familială și privată”. Evident, pornind de la aceste două texte fundamentale, noțiunea este menționată în nenumărate alte acte normative, fiecare asigurând respectarea valorilor legiferate.

Însă dincolo de litera legii se află realitatea deseori contradictorie. De la cele mai simple chestionare completate în scopul obținerii unui produs și până la formularele prin care interacționăm cu instituțiile publice, tendința este de lărgire a sferei de interes față de persoana și familia solicitantului. Recurența acestor imixtiuni își găsește justificarea în exhibarea vieții private, atitudine majoritară printre membrii societății. Nu aceștia vor clama însă încălcarea normelor sus-indicate, ci minoritatea celor ce încă respectă valorile tradiționale și doresc separarea categorică dintre viața publică și cea privată.

Fie numai și pentru aceștia din urmă, societatea are datoria de a nu depăși limitele interesului manifestat față de membrii săi. Respectarea vieții private se traduce atât prin obligația de a nu aduce nicio atingere aspectelor pe care o persoană le cataloghează ca fiind inseparabile de intimitatea sa, cât și prin repararea oricăror abuzuri prin care unei persoane i s-a știrbit dreptul la viață privată.

Desigur, art. 8 CEDO enumeră situațiile de excepție față de principiul respectării vieții private, acestea fiind substanțial legate de interesul obștesc. Ca întotdeauna, primează binele comun, chiar dacă prevalența acestuia poate determina o ingerință în exercitarea dreptului individual la viață privată. Însă definirea binelui comun, aflat într-o permanentă schimbare și transformare, este tot mai dificilă, în timp ce justificarea ingerințelor în viața privată este tot mai ușor de argumentat. Sub motivația prevenției, se produc abuzuri evidente și se încalcă unele dintre cele mai elementare norme ce protejează persoana, împreună cu drepturile și interesele sale.

respectarea vietii privateÎn confruntarea cu această realitate caracterizată prin tendința de uniformizare, vor avea de câștigat doar cei ce își vor afirma drepturile cu tărie și convingere. Plecând de la atributul unicității, persoana trebuie să-și manifeste personalitatea, iar viața privată trebuie să-și afirme existența, indiferent de piedicile întâlnite.

Codul Civil, între trecut și prezent

Published on June 22, 2011 in General. 0 Comments Tags: , , , , .

Fără îndoială, intrarea în vigoare a Noului Cod Civil deschide o nouă etapă în viața juridică autohtonă. Și cum raporturile juridice sunt expresia directă a relațiilor sociale, avem în față începutul unor transformări evidente în ceea ce privește modul de raportare la viața socială, privită în toate manifestările ei cotidiene.

De fapt, înseși modernizarea societății și evoluția relațiilor interumane au determinat abandonarea unor veșminte asupra cărora timpul și-a pus pecetea și “petecele”. După numeroase modificări operate de croitori mai mult sau mai puțin iscusiți, iar unii – mai mult sau mai puțin viteji, veșmântul Codului Civil din 1864 a rămas prea mic pentru corpusul social al zilelor noastre. Stingherită în mișcările ce se vor a fi din ce în ce mai libere, societatea se va îmbrăca cu noua haină croită special după tiparele din Quebec.

Noul Cod CivilNostalgia (încă) actualului Cod Civil îi va însoți pe toți ce au beneficiat, știut sau nu, de prevederile sale. Nu există persoană care să nu fi intrat sub incidența acestei codificări care reglementează atât cele mai importante evenimente existențiale, cât și faptele ce însumează mișcările noastre sociale zilnice. Codul Civil a reprezentat abecedarul marilor juriști ce au format generații întregi de profesioniști ai dreptului, fiind un izvor nesecat de scrieri doctrinare și jurisprudențiale. Totodată, chiar și fără o conștiință a prezenței sale, același Cod Civil a fost codificarea ce descifra complexele relații interumane începute în secolul al XIX-lea, dezvoltate pe parcursul secolului XX și transformate radical la începutul secolului XXI.

Codul Civil, scurt istoricMai mult chiar, în 1864 Codul Civil a reprezentat și o garanție a unității statale ce se prefigura din ce în ce mai intens. Abrogând “codicii domnilor Calimach și Caragea (…) ordonanțele domnești și instrucțiunile ministeriale din ambele Principate Unite”, Codul Civil a prefigurat din punct de vedere juridic Marea Unire din 1918. Însă, de atunci, chiar și dorința de unire a cunoscut o schimbare profundă. De la unirea celor “de-o limbă și de-o simțire”, asistăm în prezent la dorința de unire la nivel comunitar, care depășește înseși granițele atât de greu conturate la începutul secolului XX.

Chiar aceste transformări determină o nouă optică juridică și un Nou Cod Civil. Raportarea la marea familie a dreptului comunitar obligă la actualizarea normelor interne, în conformitate cu noile tendințe reprezentate la nivel european. Schimbările regăsite în cuprinsul Noului Cod Civil sunt sesizabile atât din punct de vedere formal (adaptarea limbajului juridic, clasificarea pe materii, stilul “doctrinar” al expunerii), cât și din punct de vedere substanțial (lărgirea paletei de instituții reglementate, reformularea textelor ce s-au dovedit a fi incomplete sau neclare, tranșarea anumitor probleme intens dezbătute).

Este nevoie de maturitate pentru ca Noul Cod Civil să se impună ca un veritabil instrument de reglementare a vieții sociale. Înainte de a închide copertele deja prăfuite ale actualei codificări, înainte de a înlocui paginile îngălbenite cu cele în care totul este scris negru pe alb, să nu uităm de valoarea incontestabilă reprezentată de cei peste 140 de ani de frământări sociale, juridice și morale. Trecutul explică prezentul, iar acesta construiește viitorul.

Ce este principiul disponibilitatii in cadrul procesului civil ?

Published on May 31, 2011 in Judecatoresc. 0 Comments Tags: , , , , , , , , , , , .
Procesul civil este guvernat de o serie de principii ce au menirea de a asigura buna administrare a justiției. Între acestea, de o deosebită importanță este principiul disponibilității, în temeiul căruia părțile își asumă anumite acțiuni sau inacțiuni la care sunt îndreptățite prin lege.
Principiul-disponibilitatii

Principiul disponibilitatii, de o deosebita importanta intr-un proces civil

Principiul disponibilității este cea mai importantă manifestare a voinței părților implicate într-un litigiu. Astfel, spre deosebire de procesul penal guvernat de principiul oficialității, procesul civil nu poate începe decât dacă instanța a fost învestită cu judecarea unei cauze.

Altfel spus, reclamantul este cel dintâi care recurge la acest principiu și își materializează intenția de a deduce judecății o anumită cauză. Din acel moment, prin punerea în mișcare a acțiunii civile, principiul disponibilității devine puntea de legătură dintre reclamant și pârât, precum și “cenzura” pe care ambele părți o pot opune activității instanței.

Părțile litigante trebuie să aibă reprezentarea clară a faptului că procesul civil nu este condus în mod exclusiv de instanță, ci în temeiul principiului disponibilității părțile pot trasa liniile directoare de desfășurare evenimențială.

Instanța este obligată să se pronunțe doar asupra a ceea ce i s-a cerut și în limitele a ceea ce i s-a cerut de către părți. De asemenea, partea poate să renunțe la judecată sau chiar la dreptul dedus judecății, iar în anumite condiții poate încheia o tranzacție care consfințește soluționarea amiabilă a litigiului.

Însă principiul disponibilității nu se oprește după pronunțarea unei hotărâri definitive și irevocabile. Ultima etapă a procesului civil, executarea hotărârii judecătorești, este de asemenea guvernată de acest principiu definitoriu.

Astfel, etapa executorie nu începe ex officio, ci numai după ce partea interesată a învestit hotărârea cu formulă executorie și a solicitat organelor abilitate executarea ei. Aceasta este dovada evidentă a faptului că principiul disponibilității se constituie drept alfa și omega în cadrul oricărui proces civil.

În temeiul acestui principiu, se urmărește nu numai respectarea individualității și personalității procesuale, ci și responsabilizarea părților litigante. Acestea sunt chemate să răspundă unor situații concrete care pot determina rezultatul final al procesului, acțiunile sau inacțiunile lor fiind manifestarea modului în care înțeleg să se raporteze la importanța procesului civil.