Archive for the 'Instante Europene' Category

Particularități ale calității procesuale active în plângerile individuale adresate C.E.D.O.

Într-o primă analiză, calitatea procesuală activă în cadrul plângerilor individuale adresate Curții Europene a Drepturilor Omului nu ridică probleme majore de interpretare. Cu toate acestea, situațiile întâlnite în jurisprudența forului european dovedesc că realitatea depășește limitele pe care teoria le impune adeseori. Într-o cauză binecunoscută, D.L. c. Italiei, problema calității procesuale active a dat naștere unor dezbateri deosebit de interesante.

Sub aspect faptic, reclamanta D.L., cetățean italian, a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu o plângere prin care urmărea condamnarea Italiei pentru încălcarea drepturilor sale recunoscute de Convenție (specificul acestora nu este relevant pentru subiectul prezentei expuneri).

Ceea ce oferă particularitate cauzei înregistrate pe rolul Curții în anul 1997 este decesul reclamantei D.L. și solicitarea de continuare a procedurii în fața CEDO formulată de A.M. Foti. Departe de a avea calitatea de moștenitoare a reclamantei, petenta deținea nuda proprietate asupra imobilului ocupat de reclamantă în exercitarea dreptului său de uzufruct viager, imobil ce era încă obiectul unor litigii interne.

Așadar, petenta A.M. Foti a solicitat continuarea procedurii, precum și subrogarea sa în drepturile procesuale ale reclamantei D.L., motivându-și cererea prin faptul că, după decesul reclamantei, a dobândit proprietatea deplină asupra imobilului, subrogându-se totodată și în calitatea procesuală pe care reclamanta o avea în procedura internă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a soluționat cererea de continuare a procedurii prin analizarea calității procesuale active ce ar putea să incumbe petentei A.M. Foti. Astfel, s-a reținut faptul că aceasta nu este moștenitoare a decedatei reclamante și nici membră apropiată a familiei sale, motiv pentru care nu deține calitatea procesuală activă necesară pentru a i se admite cererea de subrogare și continuare a procedurii europene.

Mai mult chiar, Curtea a reținut că nu există probe care să indice o eventuală dorință a reclamantei ca procedura în fața C.E.D.O. să fie continuată de petenta A.M. Foti.

În atare condiții, soluția pronunțată a fost de radiere a cauzei de pe rolul Curții. Această soluție îmbrățișată de 6 judecători nu a fost însă și în asentimentul celui ce a formulat o opinie separată, demnă de precizat din prisma raționamentului dezvoltat.

În esență, judecătorul ce a formulat opinia separată afirma că însăși Curtea a hotărât în unanimitate că A.M. Foti ar putea să introducă o plângere individuală în nume propriu, într-o procedură separată, având calitate procesuală activă autonomă. În aceste condiții, acesta apreciază că adevărata protecție se acordă drepturilor proprietarului, indiferent cine are această calitate. Întrucât A.M. Foti, care la data introducerii plângerii avea nuda proprietate a imobilului, a dobândit odată cu decesul reclamantei deplinătatea dreptului de proprietate, radierea cauzei și îndrumarea petentei către formularea unei plângeri individuale proprii ar reprezenta o inechitate pentru proprietarul imobilului.

Oricât de convingătoare este motivarea opiniei separate, trebuie să recunoaștem însă prevalența principiului conform căruia calitatea procesuală activă în plângerile individuale incumbă exclusiv persoanei ce a fost vătămată prin încălcarea drepturilor recunoscute de Convenție. Chiar dacă petenta A.M. Foti a dobândit ulterior deplinătatea dreptului de proprietate, vătămarea a fost reclamată de D.L., deci procedura începută din inițiativa acesteia nu poate fi continuată de către A.M. Foti.

Pe cale de consecință, calitatea procesuală activă în față C.E.D.O. este un element sine qua non nu numai pentru promovarea unei plângeri individuale, ci și pentru continuarea și finalizarea procedurii europene.

Dreptul la viaţă intimă şi privată în cazul expulzărilor

Inspirându-se din textul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este primul dintr-o serie de patru texte ale Convenţiei care protejează drepturi ce semnifică respectul social datorat individului.

Domeniul de incidenţă al acestui text este foarte vast, motiv pentru care, cantitativ şi calitativ, art. 8 este al doilea text într-o ierarhie a aplicării prevederilor Convenţiei de către instanţa de la Strasbourg şi de către instanţele naţionale ale statelor membre, așa cum se apreciază în doctrină.

Caracteristic drepturilor apărate de art. 8 din Convenție este faptul că se instituie în sarcina statelor semnatare obligaţii negative, anume de a nu face ceva de natură a stânjeni exerciţiul lor de către titularii cărora le sunt recunoscute persoanele fizice sau entităţile sociale care le pot invoca.

Domeniul protejat prin art. 8 al Convenției este totodată un domeniu în care autoritățile statale au o marjă largă de apreciere, aspect ce a fost subliniat în repetate rânduri în hotărârile Curții de la Strasbourg.

Cu toate acestea, relativ recent, jurisprudența Curții a înregistrat un reviriment prin cauza Popov c. Franța, în privința cauzelor având ca obiect reținerea familiilor însoțite de minori în vederea expulzării, apreciindu-se că în astfel de situații principiul respectării interesului superior al minorului trebuie prezervat.

Obiectul acestei hotărâri îl constituie sesizarea Curții cu o violare a art. 8 din Convenție într-o situație în care doi resortisanți kazahi împreună cu copiii lor minori au fost reținuți pentru o perioadă considerabilă în vederea expulzării în țara de origine, expulzare care a întârziat din motive care nu țineau de persoana lor, aceștia obținând în final statutul de refugiați.

Deși minorii au fost reținuți în centre specializate pentru familii alături de părinții lor, Curtea a avut în vedere faptul că statul francez a dezvoltat o practică constantă în a reține minori împreună cu părinții lor în vederea expulzării, încălcându-se astfel principiul respectării interesului superior al minorului.

Originea noțiunii de interes superior al minorului provine din realizarea faptului că acesta este un individ care are nevoi și drepturi distincte de cele ale părinților. Prin urmare interesul său ar putea fi diferit de cel al părinților sau tutorilor săi. Astfel este normal ca interesul copilului să prevaleze în fața altor interese atunci când se iau măsuri cu privire la copil. Recomandarea 874 (1979) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei precizează ca un prim principiu următoarele: “copiii nu trebuie sa mai fie considerați proprietatea părinților ci trebuie să fie recunoscuți ca indivizi având propriile drepturi și nevoi”.

Prin raportare la această definiție apare ca firească modificarea jurisprudenței Curții de la Strasbourg, față de cauzele anterioare precum Muskhadzhiyeva şi alţii c. Belgia, în sensul în care nesocotirea principiului interesului superior al copilului ce presupune nu doar prezervarea unităţii familiale, ci şi limitarea detenţiei familiilor care au copii minori constituie o violare a dreptului la viață privată și familie garantat de art. 8 din Convenție.

Jurisprudența CEDO în privința încălcării dreptului la un proces echitabil și a dreptului de acces la justiție prin impunerea unor taxe judiciare de timbru excesive. Cauza Kreuz c. Polonia

Dreptul recunoscut oricărui justițiabil de a avea acces la o instanță de judecată este o parte componentă incipientă dreptului la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Însăși Constituția României, prin art. 21, consacră dreptul oricărei persoane de a avea un liber acces la actul de judecată. Cu toate acestea, există situații ce conturează limitele acestui drept, ceea ce dovedește faptul că nu ne aflăm în prezența unui drept absolut, anumite reglementări precum taxele judiciare de timbru fiind necesare pentru buna orânduire a justiției în orice stat democratic. Dacă însă aceste restricții normative sunt prea excesive pentru posibilitățile materiale ale justițiabilului, își păstrează ele caracterul irefragabil, în detrimentul exercitării dreptului de acces la o instanță de judecată? O asemenea situație a fost analizată de CEDO prin hotărârea din data de 19.06.2001, pronunțată în cauza Kreuz c. Polonia.

Situația de fapt este simplă, fiind cel mai probabil un stereotip al justițiabililor ce se văd nevoiți a chibzui cu multă atenție promovarea unei acțiuni în justiție, din prisma lipsei sumelor de bani ce compun cuantumul taxei judiciare de timbru. Astfel, reclamantul Henryk Kreuz a introdus o acțiune în pretenții în fața instanței competente din Polonia, prin care a solicitat repararea prejudiciului cauzat de o autoritate administrativă prin obligarea acesteia la plata sumei de 5.850.000.000 zloți polonezi. Întrucât prima instanța a respins cererea ca prematură, nu l-a obligat la plata taxei de timbru aferente, nefiind analizat fondul cauzei. În apelul formulat împotriva acestei hotărâri, Henryk Kreuz a solicitat scutirea de la plata taxei judiciare de timbru din apel, în cuantum de 200.000.000 zloți, iar pe fondul cauzei, desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare. Apelul său fiind admis, cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe, care i-a pus în vedere să plătească o taxă de timbru în cuantum de 308.500.000 zloți. Întrucât reclamantul a formulat, din nou, cerere de scutire de la plata taxei de timbru, instanța a redus cuantumul acesteia la suma de 100.000.000 zloți. Nefiind în posesia acestei sume, reclamantul nu a achitat taxa de timbru, iar instanța a respins cererea ca netimbrată.

În acest context, reclamantul a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reclamând violarea art. 6 alin. 1 din Convenție, în ceea ce privește încălcarea dreptului la un proces echitabil prin înfrângerea dreptului de acces la justiție. Prin hotărârea din data de 19.06.2001, înaltul for european a admis cererea și a constatat violarea art. 6 alin. 1 CEDO, pentru argumentele ce vor fi detaliate în cele ce urmează.

În primul rând, Curtea a reamintit faptul că art. 6 alin. 1 din Convenție garantează oricărei persoane dreptul de a deferi justiției orice cerere în legătură cu drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Astfel, dreptul de acces la justiție apare ca fiind intrinsec dreptului la un proces echitabil. Edificatoare în această privință sunt aprecierile Curții formulate cu ocazia judecării cauzei Golder c. Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (Hotărârea din 21.01.1975).

În respectivul context, Curtea a arătat că “Dacă art. 6 pct. 1 ar fi interpretat ca privind în mod exclusiv derularea unei cauze deja iniţiate într-o instanţă judecătorească, un stat contractant ar putea, fără încălcarea acestui text, să desfiinţeze instanţele sau să sustragă competenţei lor soluţionarea anumitor categorii de cauze cu caracter civil pentru a le încredinţa unor organe dependente de guvern. Atare ipoteze, inseparabile de riscul arbitrarului, ar avea consecinţe contrare principiilor de mai sus, pe care Curtea nu le poate trece cu vederea”. Astfel fiind, s-a considerat că “ar fi de neconceput ca art. 6 pct. 1 să descrie în detaliu garanţiile procedurale acordate părţilor unei acţiuni civile în curs, fără a proteja mai întâi ceea ce singur face în realitate posibilă exercitarea unei astfel de garanţii: accesul la instanţa judecătorească. Echitatea, publicitatea şi celeritatea unui proces nu au nici o semnificaţie în absenţa procesului”.

În același timp însă, Curtea a arătat în argumentarea soluției din cauza Kreuz c. Polonia, faptul că dreptul de acces la o instanță de judecată nu are un caracter absolut, fiind normal și dezirabil ca acesta să fie supus anumitor limitări, intrinseci forței de reglementare legislativă specifice oricărui stat de drept.

Astfel, pot exista limitări de natură procedurală, precum imperativul parcurgerii unei proceduri (autorizări) prealabile și chiar limitări de natură financiară, precum impunerea unor taxe judiciare de timbru. Importantă rămâne însă rezonabilitatea acestor limitări, ele trecând limitele convenționale atunci când restricționează accesul la justiție în asemenea mod încât aduc atingere însăși esenței dreptului consacrat în beneficiul tuturor justițiabililor.

Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului urmărește consacrarea și garantarea unor drepturi practice și efective, nicidecum a unor drepturi teoretice și iluzorii, restricțiile pe care autoritățile statale competente le pot aduce dreptului de acces la justiție sunt convenționale numai în măsura în care urmăresc un scop legitim și asigură o proporționalitate între mijloacele legale uzitate și obiectivul final.

Astfel, Curtea a constatat, în acord cu jurisprudența sa anterioară, că instituirea unor taxe judiciare de timbru nu reprezintă o încălcare per se a dreptului de acces la instanțele judecătorești, fiind respinsă teza ce echivalează dreptul de acces la justiție cu gratuitatea actului de justiție. Totuși, discuția se poartă cu privire la nivelul taxelor judiciare de timbru, statele membre trebuind să se asigure de faptul că sumele împovărătoare pentru posibilitățile financiare ale anumitor justițiabili nu reprezintă o restricție disproporționată ce împiedică dreptul de acces la o instanță de judecată.

În speța analizată, Curtea a apreciat că taxa judiciară de timbru stabilită chiar și în cuantumul redus de 100.000.000 zloți reprezintă salariul mediu anual în Polonia, fiind excesivă pentru un reclamant cu posibilități financiare obișnuite. Chiar dacă dnul Kreuz, reclamantul din prezenta speță, era angajat în activități comerciale, această constatare nu este suficientă per se pentru a institui prezumția disponibilităților financiare ridicate de natură a acoperi o taxă judiciară de timbru excesivă.

Așa fiind, Curtea a considerat că nu a fost respectat echilibrul dintre dreptul statului de a colecta taxele judiciare de timbru și interesul reclamantului de a introduce o acțiune în fața instanței competente, dreptul de acces la justiție și, implicit, art. 6 alin. 1 CEDO fiind încălcate în mod flagrant.

Procedura hotărârilor preliminare – instrument ce a facilitat dezvoltarea dreptului comunitar

Doctrina recentă remarcă faptul că dintre procedurile ce se derulează în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene, procedura hotărârilor preliminare a dobândit un rol esențial în dezvoltarea principiilor dreptului comunitar, rol pe care artizanii procedurii nu l-au anticipat la momentul instituirii acesteia.

Această procedură a fost configurată prin art. 234 din TCE, text prin care Curții de Justiție i se stabilește competența de a hotărî cu titlu preliminar asupra interpretării tratatului precum și a validității și interpretării actelor adoptate de instituțiile Uniunii Europene.

Elementul premisă ce a condus la dezvoltarea dreptului comunitar prin intermediul acestei proceduri a fost faptul că ea apare ca o probă a unicității noii ordini de drept internațional, ordine juridică în care colaborarea între instanțele naționale și organele jurisdicționale comunitare primează, nemaifiind vorba despre o ierarhizare a acestora. Însă pentru a putea verifica concluzia doctrinei este necesară o descrie succintă a procedurii.

Procedura acțiunii în pronunțarea unei hotărâri preliminare are un caracter unitar și presupune 3 faze distincte, având ca unic scop aplicarea unor dispoziții ale dreptului comunitar cauzei concrete deduse judecății în fața instanței naționale: formularea acțiunii în pronunțarea unei hotărâri preliminare, dupa ce în prealabil s-a stabilit, de către judecătorul național, pertinența, relevanța, precum și necesitatea unei asemenea hotărâri, în vederea soluționării cauzei, soluționarea acțiunii și pronunțarea hotărârii preliminare de către CJUE și soluționarea litigiului în cadrul căruia a fost formulată acțiunea în pronunțarea unei hotărâri preliminare, pe baza hotarârii CJUE.

Anterior Tratatului de la Nisa hotărârile preliminare erau în competența exclusivă a Curții de Justiție, în prezent, această competență a fost conferită și Tribunalului de Primă Instanță, însă hotărârile acestuia rămân supuse controlului Curții.

Interpretarea pe care o dă CJUE urmarește cunoașterea sensului exact al unor dispoziții neclare – contencios de interpretare și privește atât conținutul Tratatelor constitutive, cât și dreptul derivat, inclusiv cel al relațiilor externe, în timp ce stabilirea validității  urmărește să verifice conformitatea unui act cu dreptul comunitar – contencios de legalitate, neputând privi decât dreptul comunitar derivat.

Incumbă însa numai instanțelor naționale învestite cu soluționarea fondului cauzei și care trebuie să-și asume responsabilitatea pentru hotărârea pe care o vor da, având în vedere trăsăturile specifice fiecărui litigiu, să determine atât necesitatea unei hotărâri preliminare, cât și relevanța problemelor pe care ele le supun Curții, fără ca părțile să aibă posibilitatea de a modifica modul de redactare a întrebarilor. Părților nu le este însă interzis ca, la nivel național, să participe la formularea întrebărilor, dimpotriva, s-a considerat util ca acestea să fie ascultate.

Aceastea fiind caracteristicile definitorii ale hotărârilor preliminare, rolul lor de catalizator în dezvoltarea dreptului comunitar, rezidă tocmai în evoluția jurisprudențială provocată de întrebările formulate de instanțele naționale, precum și în posibilitatea de a asigura o aplicare uniformă a normelor comunitare, posibilitate ce se concretizează prin soluțiile pronunțate de Curte în hotărârile preliminare.

Procedura de infringement – mecanism de asigurare a aplicării dreptului comunitar în care societatea are un rol activ

În contextul politico-economic european actual procedura de infringement a devenit poate cel mai mediatizat instrument prin care se asigură aplicarea dreptului comunitar de către statele membre.

În cazul oricărui stat membru împotriva căruia este declanșată, mijloacele de comunicare în masă trag un semnal de alarmă virulent asupra inițierii procedurii și a consecințelor ”deosebit de grave” pe care le poate suferi statul membru, fără a explica mecanismul acesteia și ignorând caracterul amiabil al procedurii. Pentru a evita transformarea acesteia într-o sperietoare pentru publicul nefamiliarizat cu instituțiile dreptului comunitar se impun câteva explicații cu privire la rațiunile ce stau la baza procedurii și modalitățile acesteia.

Printre sarcinile încredințate Comisiei Europene se numără și aceea de a asigura aplicarea corespunzătoare a dreptului comunitar. Principala componentă a acestei sarcini a Comisiei constă în monitorizarea gradului în care statele membre se conformează dreptului comunitar și în reacția față de cazurile de neconformare.

Tratatele Uniunii Europene prevăd diferite mecanisme de asigurare a respectării dreptului comunitar care implică proceduri judiciare împotriva statelor membre, introduse fie de către Comisie, fie, mai rar, de către un stat membru. Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor cunoscută ca și procedura de infringement face parte din acţiunile care pot fi introduse în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Aceasta permite Curţii de Justiţie să controleze modul în care statele membre îşi respectă obligaţiile care le revin în temeiul dreptului european.

Neîndeplinirea obligaţiilor poate decurge din instrumente juridice (legi, decrete, decizii administrative) sau poate rezulta din fapte (practici administrative). Neîndeplinirea obligaţiilor poate fi consecinţa unor comportamente pozitive (acţiuni) sau negative (abţineri şi omisiuni). Astfel, acţiunile pot consta, spre exemplu, în adoptarea unui text contrar dreptului european sau în refuzul intenţionat de a abroga o măsură internă contrarie. Abţinerile sau omisiunile pot consta în întârzieri în transpunerea unei directive sau în necomunicarea de către statele membre către Comisie a măsurilor naţionale de punere în aplicare. Actul trebuie să fie imputabil statului membru. Din această cauză, noţiunea de stat este interpretată în sens larg de către Curtea de Justiţie, în măsura în care poate fi vorba de toate organismele sale cum sunt guvernul, parlamentul, entităţile federate sau colectivităţile de la nivel substatal.

În ceea ce privește modul de desfășurare al procedurii aceasta presupune mai multe etape și poate înceta înainte de a fi parcurse în întregime toate etapele prin conformarea statelor.

Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor poate fi iniţiată fie de către Comisie, cazul cel mai frecvent întâlnit în practică, fie de către un stat membru. Atunci când procedura este declanșată la inițiativa Comisiei, aceasta are la bază plângerea unui resortisant al unui stat membru, neexistând un serviciu de investigații al Comisiei, de aceea se apreciază că societatea are un rol activ în această procedură în fața Curții.

Atunci când Comisia iniţiază procedura, trebuie întâi să transmită un aviz motivat statului membru care se presupune că nu a respectat dreptul Uniunii. Dacă, după un anumit termen, statul membru nu şi-a îndeplinit obligaţiile, Comisia poate să introducă împotriva sa, în faţa Curţii de Justiţie, o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor. În faza premergătoare sesizării Curții se poartă negocieri între Comisie și statul membru în cadrul cărora acesta își poate exprima poziția cu privire la pretinsa încălcare a dreptului comunitar.

Atunci când un stat membru iniţiază procedura, acesta trebuie să sesizeze mai întâi Comisia. Aceasta emite un aviz motivat după ce ascultă argumentele statelor membre în cauză. Statul membru reclamant poate apoi să sesizeze Curtea de Justiţie.

După ce este sesizată şi dacă recunoaşte existenţa unei neîndepliniri a obligaţiilor, Curtea de Justiţie emite o primă hotărâre conţinând măsurile care trebuie adoptate de către statul membru pentru a remedia situaţia. Apoi, în cazul în care Comisia estimează că statul membru nu a adoptat măsurile necesare, ea sesizează Curtea de Justiţie a doua oară. În cazul în care Curtea confirmă că statul membru nu s-a conformat primei sale hotărâri, îi poate impune plata unei amenzi.

Acțiunea în fața Curții de Justiție este însă ultima etapă a procedurii, etapă la care nu se mai ajunge în majoritatea cazurilor, întrucât Comisia Europeană promovează principiul ”cooperării de elită” care permite soluționarea amiabilă a disputelor cu privire la aplicarea dreptului comunitar în etapa precontencioasă sau chiar după începerea etapei oficiale fără a se recurge efectiv la Curte.

Astfel, în realitate, acest mecanism centralizat de asigurare a aplicării dreptului comunitar este un mecanism ce este folosit cu grijă, după ce alte strategii de încurajare a conformării au eșuat și atunci când negocierile nu au înregistrat un succes, ca o ultima formă de negociere, înainte de aplicarea unei sancțiuni.

Clauzele contractuale abuzive în lumina legislației interne și a jurisprudenței CJUE

Hotărârea pronunțată recent de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA/Joaquin Calderon Camino vine să clarifice situația clauzelor abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, într-un peisaj în care dezbaterile pe această temă erau din ce în ce mai frecvente.

Înainte de a comenta pe marginea conținutului acestei decizii se impune definirea clauzelor abuzive potrivit dreptului intern.

Din unghiul reglementării conţinute de Legea nr.193/2000 modificată de Directiva 93/13/CEE, clauza abuzivă este acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Această definiţie surprinde faptul că în economia clauzelor abuzive sunt determinante câteva elemente esențiale: lipsa negocierii directe, încălcarea bunei-credinţe şi existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Clauze care întrunesc aceste trei elemente și sunt des întâlnite în practica comercială, fiind catalogate ca și clauze abuzive, sunt următoarele: cele prin care se renunță sau se limitează răspunderea vânzătorului așa cum este ea reglementată de lege, sunt excluse sau restricționate drepturile consumatorului, i se permite comerciantului să rețină sume plătite de către consumator în cazul în care acesta decide să nu încheie un contract, consumatorul este obligat ca în caz de abatere să achite compensații sau penalități nejustificat de mari, îl eliberează pe comerciant de obligațiile sale contractuale în timp ce consumatorul nu beneficiază de același drept, i se permite comerciantului să înceteze un contract pe perioadă nedeterminată fără notificare și fără a avea vreun motiv serios pentru a proceda în acest fel, i se permite comerciantului să modifice unilateral condițiile contractului, i se cere consumatorului să-și îndeplinească obligațiile, chiar în situația în care comerciantul nu și le îndeplinește pe ale sale, iar enumerarea poate să continue.

Din cauza dezechilibrului contractual pe care îl generează aceste clauze abuzive sunt nelegale. Problema care se pune este în ce modalitate poate să intervină instanța atunci când este sesizată cu soluționarea unei cauze având ca obiect un contract ce conține o clauză abuzivă.

Poziția legiuitorului român în privința sancționării acestor clauze contractuale abuzive este în sensul repurtării lor ca nescrise, în pofida opiniilor care înclinau spre nulitatea absolută a acestora.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene prin jurisprudența sa recentă confirmă soluția adoptată de dreptul intern, prin poziția sa în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA/Joaquin Calderon Camino.

Astfel Curtea statuează în mod clar în sensul în care instanțele interne nu pot modifica o clauză contractuală abuzivă, pot doar constata inaplicabilitatea acesteia.

În hotărârea pronunțată, Curtea constată că instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale dintr-un contract încheiat cu consumatorii, deîndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens. În cazul în care instanța natională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive, vânzătorii sau furnizorii ar fi în continuare tentați să utilizeze aceste clauze, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul ar putea fi totuși completat de instanță.

În consecință, atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia.

CJUE – hotărâre ce reglementează intervenirea unei cauze de incapacitate temporară de muncă în timpul concediului de odihnă

Relativ recent, în luna iunie 2012, Curtea Europeană de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat o decizie în domeniul relațiilor de muncă, decizie ce a fost primită cu mult entuziasm de toți salariații ce prestează muncă pe teritoriul statelor Uniunii Europene.

Prin decizia pronunțată de CJUE într-un litigiu de muncă din Spania, Curtea a adus clarificări în privința posibilității întreruperii concediului de odihnă pentru o cauză de incapacitate temporară de muncă și reluarea acestuia după refacere sau reprogramarea sa, pentru o perioadă ulterioară.

Situația cu privire la care Curtea a fost chemată să se pronunțe este cea în care un salariat care este în perioada de concediu legal de odihnă sau urmează să intre în această perioadă suferă o afecțiune care îi afectează temporar capacitatea de muncă. Imposibilitatea acestuia de a presta muncă este evidentă, însă starea de sănătate precară atrage după sine și imposibilitatea recuperării sale prin odihnă, recreerea.

Problema care se pune este aceea de a ști ce regim se aplică salariatului care în timpul concediului de odihnă suferă de o afecțiune care ar impune acordarea unui concediu pentru incapacitate temporară de muncă. Are acesta posibilitatea de a-și relua concediul de odihnă după refacerea stării de sănătate, ori de a-și reprograma concediul, considerându-se că în perioada de absență s-a refăcut din punct de vedere medical, sau riscul îmbolnăvirii îi aparține în exclusivitate și zilele de concediul de odihnă sunt epuizate pentru refacerea stării de sănătate, întrucât oricum în perioada de absență salariatul nu a prestat muncă?

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în sensul în care concediul de odihnă poate fi întrerupt de o cauză de incapacitate temporară de muncă, pentru a fi reluat la momentul recuperării capacității de muncă, ori reprogramat pentru o altă perioadă.

Pentru a înțelege raționamentul care a stat la baza acestei hotărâri trebuie să înțelegem diferența între cele două tipuri ce concediu vizate: concediul de odihnă și concediul pentru incapacitate temporară de muncă (concediul medical).

Astfel, concediul de odihnă este acea perioadă de refacere, plătită, la care are dreptul orice salariat anual, proporțional cu numărul de zile lucrate.

Concediul medical reprezintă o întrerupere în cursul normal al activității desfășurate de un salariat în folosul angajatorului său, datorită stării de sănătate. Prin urmare, acesta nu reprezintă un act de voință al părților, care sunt ținute să dea curs întocmai efectelor sale. Concediul medical nu trebuie supus aprobării angajatorului, fiind un beneficiu acordat de lege salariatului care se află temporar în imposibilitatea fizică sau psihică de a presta activitate. Aceasta este una dintre diferențele între cele două tipuri de concediu.

Față de aceste caractere ale celor două tipuri de concediu, unul determinat de împrejurări medicale, celălalt de nevoia de recreere, se impuneau precizări cu privire la situația particulară în care intervine necesitatea de intercalare a acestora și de situația concediului de odihnă întrerupt.

În hotărârea pronunțată, Curtea precizează că momentul la care a survenit incapacitatea este lipsit de relevanță. Prin urmare, lucrătorul are dreptul de a efectua ulterior concediul anual plătit care coincide cu perioada de concediu medical, și aceasta indiferent de momentul la care a survenit incapacitatea de munca. Altfel, se consideră că ar fi aleatoriu și contrar finalității dreptului la concediul anual plătit să se acorde lucrătorilor dreptul la concediu anual plătit numai cu condiția ca aceștia din urmă să se afle deja în situația de incapacitate de muncă la momentul la care a început perioada de concediu de odihnă.

Consolidarea poziției CEDO față de condamnările instanțelor naționale pentru incest raportată la art. 8 din Convenție

Articolul 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului recunoaște dreptul oricărei persoane la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Domeniul său de aplicare este foarte vast, fiind printre primele articole ale Convenției într-o ierarhie a aplicabilității atât de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și de instanțele naționale.

Problemele pe care le pune interpretarea și aplicarea acestui articol sunt legate în special de paragraful 2 al articolului care prevede condițiile în care statele semnatare ale Convenției pot interveni pentru a restrânge acest drept.

Relativ recent  jurisprudența Curții Europene a fost consolidată cu privire la un aspect ce ține de dreptul la viață privată și de familie, și anume viața sexuală ca o componentă a acesteia, din perspectiva marjei de interpretare pe care o au statele semnatare.

Prin hotărârea nedefinitivă pronunţată la data de 12 aprilie 2012 în cauza Stübing c. Germania, Curtea Europeană a decis că nu a existat o încălcare a articolului 8 din Convenţie. Cauza a avut la bază condamnarea reclamantului la pedeapsa cu închisoarea de 1 an şi 2 luni pentru relaţia incestuoasă cu sora sa mai tânără. Reclamantul fusese adoptat de familia care l-a crescut şi doar când a devenit adult a întâlnit-o pe sora sa, cu care acum are patru copii. Din luna ianuarie 2001, cei doi fraţi au avut raporturi sexuale consimţite şi au locuit împreună mai mulţi ani, devenind un cuplu, fapte pentru care reclamantul a fost condamnat, sora sa fiind achitată din cauza personalității sale restrânse și influențabile.

Curtea Europeană sesizată cu o plângere față de condamnarea reclamantului pentru incest, fapt ce în opinia sa încalcă dreptul său la viață privată și familie a considerat că deși hotărârea de condamnare aduce atingere vieții sale sexuale, nu contravine prevederilor art. 8 din Convenție, întrucât se înscrie în marja de apreciere pe care o au statele semnatare.

Analizând conținutul dreptului la viață privată și familie Curtea a apreciat că această libertate poate fi îngrădită de state prin incriminarea incestului, întrucât viața privată și de familie este un domeniu foarte vast și nu există o legiferare unitară a statelor semnatare în această privință, rațiune pentru care li se permite să intervină mai energic. Există însă un consens general, în ordinea juridică şi în societate, pentru interzicerea raporturilor sexuale între fraţi. Totodată, nu există suficiente date susceptibile de a susţine teza conform căreia se manifestă o tendinţă generală în favoarea dezincriminării acestui tip de relaţii. Raportat la faptul că plângerea a ridicat o problemă de morală, aspect cu privire la care statele au o marjă de apreciere mai amplă, Curtea a considerat că autoritățile germane nu au depășit limitele de apreciere, fapt ce s-ar fi concretizat într-o violare a art. 8 al Convenției.

Prin urmare cauza dedusă aprecierii Curții nu a fost de natură să modifice jurisprudența existentă.

Pentru a face o paralelă cu reglementarea incestului în legislația română, precizăm că acesta este incriminat de Codul penal, iar în cazurile similare cu cauza Stübing c. Germania, a unor relații incestuoase între frați din care au rezultat copii, instanțele române s-au limitat la aplicarea unor pedepse mai blânde constând în amenzi, în același timp cu anularea căsătoriei încheiate.

APLICABILITATEA ART. 6 CEDO PE LATURA CIVILĂ

I. Consideraţii privind obligaţia statelor de respectare a drepturilor omului

Respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale constituie însăşi esenţa unei societăţi democratice, iar obligaţia statelor de a se conforma cu bună-credinţă obligaţiilor asumate constituie un principiu fundamental al răspunderii internaţionale a statelor, încălcarea acestei obligaţii constituind un act ilicit şi deschizând posibilitatea corelativă de reacţie prin mijloace şi măsuri admise în dreptul internaţional împotriva încălcării acestei obligaţii.

Răspunderea statului pârât în sistemul Convenţiei europene a drepturilor omului reprezintă o formă particulară a răspunderii statului pentru faptele ilicite internaţionale, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reprezentând “instrumentul constituţional al ordinii publice europene în domeniul drepturilor omului”[1], altfel spus “instrumentul ordinii publice europene pentru protecţia fiinţelor umane, având ca misiune asigurarea respectului angajamentelor asumate de înaltele părţi contractante”[2].

Drepturile omului, făcând trimitere la identitatea universală a persoanei şi bazându-se pe principiul egalităţii tuturor fiinţelor umane, au un caracter obiectiv, în sensul că nu sunt atribuite individului prin conferirea unui statut juridic revocabil, ci sunt legate principial de simpla calitate de persoană[3].

Or, dacă drepturile omului sunt în legătură directă cu recunoaşterea demnităţii umane, respectul drepturilor omului trebuie considerat ca fiind o obligaţie care incumbă statelor decurgând din jus cogens, normele de jus cogens fiind sursa principală a obligaţiilor juridice erga omnes în dreptul internaţional actual.

Consecinţa directă a caracterului erga omnes al obligaţiei statelor de asigurare a respectării drepturilor omului este aceea că, independent de existenţa unei legături cu statul care nu-şi respectă obligaţia, celelalte state au dreptul să reacţioneze, urmărind încălcările acestei obligaţii, pentru asigurarea respectării dreptului. În acest context, statul în cauză nu trebuie să-şi dovedească interesul direct şi personal şi nici existenţa unui prejudiciu, putând acţiona şi în cazurile în care victimele violărilor drepturilor omului sunt chiar cetăţenii statului împotriva căruia se exercită actio popularis[4].

Altă consecinţă a caracterelor obligaţiei statelor de respectare a drepturilor omului este inaplicabilitatea regulii reciprocităţii, având în vedere că tratatele internaţionale în materia drepturilor omului nu creează drepturi şi obligaţii între state, obiectul acestor tratate fiind înseşi drepturile recunoscute direct indivizilor[5]. Într-adevăr, spre deosebire de tratatele internaţionale clasice, care impun obligaţii statelor în relaţiile acestora reciproce, tratatele care garantează drepturile omului impun statelor obligaţii cu privire la indivizi[6].

Altă consecinţă a caracterelor obligaţiei statelor de respectare a drepturilor omului este caracterul subsidiar al protecţiei internaţionale a drepturilor omului

Aceasta înseamnă că înseşi statele sunt chemate să pună în valoare, cu privire la persoanele aflate sub jurisdicţia lor, drepturile şi libertăţile pe care ele însele le-au recunoscut. Aceasta deoarece drepturile apărate de tratatele internaţionale în domeniul drepturilor omului sunt destinate să se aplice şi să se exercite într-un cadrul naţional, ceea ce înseamnă că însăşi protecţia acestor drepturi trebuie realizată primordial în interiorul sistemului naţional de drept[7].

Subsidiaritatea în cadrul ordinii juridice a Convenţiei are două aspecte: ca un concept procedural sau funcţional, ea semnifică faptul că, înainte de a apela la instituţiile Convenţiei, orice reclamant trebuie să fi adresat plângerea sa tuturor acelor instituţii naţionale care ar putea oferi un remediu eficient şi adecvat în împrejurările cauzei; ca şi concept material sau de fond, ea înseamnă că atunci când aplică dispoziţiile Convenţiei, instanţa europeană trebuie să acorde, oricând este necesar, respectul cuvenit acelor trăsături juridice şi factuale care caracterizează viaţa societăţii în statul în cauză[8].

Sub aspect substanţial, acest lucru se traduce în regula că în ceea ce priveşte consacrarea şi garantarea drepturilor omului, nivelul internaţional de protecţie reprezintă numai un standard minimal. Normele internaţionale privind drepturile omului constituie nivelul minim la care statele au putut ajunge, având în vedere sistemele politice şi sociale extrem de diferite[9].

Sub aspectul procedural, acest lucru se traduce atât în regula obligativităţii parcurgerii prealabile complete a căilor interne, înainte de sesizarea unui organism internaţional, cât şi în posibilitatea părţilor unui litigiu internaţional în materia drepturilor omului de a rezolva cauza în mod amiabil, cu singura condiţie a asigurării respectării drepturilor omului.

II. Aplicabilitatea CEDO şi jurisprudenţei Curţii Europene în dreptul intern

Conform art. 11 şi 20 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este direct aplicabil în dreptul român, având forţă supra-legislativă.

Dreptul european al drepturilor omului are însă natură mixtă, convenţională şi jurisprudenţială, rezultat din simbioza dintre normele convenţionale şi jurisprudenţa jurisdicţiei speciale şi specializate având competenţa să le interpreteze şi să asigure respectul lor.

Principiul acestei solidarităţi între Convenţia europeană a drepturilor omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este consacrat la nivel european în Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1226 (2000) – “Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului”.

În dreptul intern român, atât Curtea Constituţională, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atât prin soluţii de principiu, cât şi prin nenumărate soluţii de speţă, recunosc legătura indisolubilă dintre Convenţie şi jurisprudenţa Curţii, faptul că normele convenţionale şi cele jurisprudenţiale alcătuiesc un bloc de convenţionalitate.

Astfel, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 81/15.7.1994, confirmată în recurs prin Decizia nr. 136/7.12.1994, aplică textul Convenţiei “aşa cum este acest text interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului“, subliniind că “interpretarea instanţei de contencios european, în virtutea principiului subsidiarităţii, impunându-se şi faţă de instanţa de contencios constituţional naţional“.

La rândul său, fosta Curte Supremă de Justiţie – Completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 102/19 iunie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 98/2003, a statuat că hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului constituie “precedente de interpretare” (specific precedentului judiciar fiind forţa lui obligatorie pentru jurisdicţii), precum şi faptul că dispoziţiile Convenţiei “sunt obligatorii în sensul interpretărilor” date prin hotărârile Curţii, “făcând parte din ordinea de drept“.

Pe cale de consecinţă, în dreptul intern român, principiile constituţionale ale aplicabilităţii directe, valorii constituţionale, forţei supra-legislative şi subsidiarităţii sunt valabile nu numai pentru Convenţie, dar şi pentru jurisprudenţa Curţii.

III. Interpretarea dată rationae materiae art. 6 CEDO de Curtea Europeană

Convenţia Europeană reglementează în principal drepturi substanţiale, pe care statele s-au obligat conform art. 1 CEDO să le asigure tuturor persoanelor ce se află sub jurisdicţia lor. Alături de aceste drepturi substanţiale, Convenţia Europeană reglementează două drepturi procedurale, care “se concretizează în garanţii cu privire la punerea în valoare a drepturilor şi libertăţilor ce îi sunt recunoscute [persoanei] în faţa instanţelor judiciare”[10]: dreptul la un proces echitabil (art. 6 CEDO) şi dreptul la un recurs efectiv (art. 13 CEDO).

Art. 6 CEDO garantează dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil (…) a cauzei sale (…) care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil”.

Noţiunea de “drepturi şi obligaţii cu caracter civil” este definită, ca şi multe alte noţiuni utilizate de Convenţia Europeană, nu prin raportare la diferitele definiţii date în dreptul intern al statelor, deoarece acest lucru ar conduce la rezultate incompatibile cu prevederile Convenţiei, ci luând în considerare caracterul autonom al noţiunii. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, art. 6 CEDO se aplică sub aspect civil “independent de calitatea părţilor, de natura legii care reglementează “contestaţia” şi de autoritatea competentă să tranşeze”[11].

Aplicabilitatea art. 6 CEDO în materie civilă este condiţionată în primul rând de existenţa unei “contestaţii” cu privire la un drept ce poate fi disputat pe calea unei acţiuni în justiţie în dreptul intern. În al doilea rând, contestaţia trebuie să fie reală şi serioasă şi să privească fie existenţa dreptului, fie întinderea acestuia. De asemenea, în al treilea rând, rezultatul procedurii trebuie să fie determinant cu privire la existenţa dreptului, trebuind să se facă dovada că acţiunea în justiţie are “un obiect patrimonial” sau să privească drepturi şi obligaţii cu caracter privat[12].

1. Noţiunea de contestaţie

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, noţiunea de contestaţie nu trebuie privită în sens formal, ci într-un sens material[13]. Sub acest aspect, traducerea oficială a art. 6 CEDO este eronată, de vreme ce se referă la “încălcări” ale drepturilor şi obligaţiilor civile şi nu la “contestaţii”, care se referă atât la procedurile contencioase, cât şi la cele graţioase.

Oricum, contestaţia trebuie să fie reală şi serioasă şi să privească drepturi şi obligaţii care să aibă o bază legală în dreptul intern, Curtea Europeană, deşi competentă să aprecieze dacă şi când dreptul sau obligaţia puse în discuţie îşi găsesc realizarea efectivă prin raportare la dispoziţiile Convenţiei, totuşi nu poate genera, prin extrinderea domeniului de aplicare a art. 6 CEDO, un drept sau o obligaţie cu caracter civil, fără să aibă vreo bază legală în statul implicat[14]. Sub acest aspect, una din condiţiile de aplicabilitate rationae materiae a art. 6 CEDO este aceea ca “contestaţia” să privească un “drept” care poate fi considerat “cel puţin în mod plauzibil ca recunoscut de dreptul intern”[15].

2. Noţiunea de drept

Refuzând o interpretare restrictivă a noţiunii de “drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, Curtea Europeană a apreciat că această sintagmă vizează “orice procedură al cărei rezultat este determinant pentru nişte drepturi şi obligaţii cu caracter privat”[16]. Rezultatul procedurii trebuie însă să influenţeze dreptul în cauză, Curtea Europeană considerând că eventuale consecinţe îndepărtate în timp nu sunt suficiente pentru a atrage aplicabilitatea art. 6 CEDO[17].

Pentru aplicabilitatea art. 6 CEDO nu prezintă nicio importanţă caracterul legii aplicabile contestaţiei respective în dreptul intern (civil, comercial, administrativ) sau natura autorităţii competente să soluţioneze contestaţia (jurisdicţie civilă, administrativă sau organ administrativ ori altele), ceea ce contează fiind caracterul “privat” al dreptului în cauză, pe care Curtea Europeană nu îl defineşte abstract, deşi subliniază caracterul său personal sau patrimonial[18].

Cu valoare de principiu, Curtea Europeană a statuat că orice contestaţie având un obiect “patrimonial” şi întemeindu-se pe încălcarea unor drepturi patrimoniale se încadrează deplin în noţiunea “drepturi şi obligaţii civile”, în sensul autonom al acestei noţiuni conform art. 6 CEDO.

3. Excluderi din sfera art. 6 CEDO

Curtea Europeană a statuat cu valoare de principiu că art. 6 CEDO nu este aplicabil numai contestaţiilor privind drepturi subiective ce aparţin domeniului privat, în sensul clasic al termenului. Art. 6 CEDO este aplicabil drepturilor şi obligaţiilor inmvocate atât litigiilor între particulari, cât şi litigiilor dintre particulari şi autorităţile şi instituţiile publice, cu condiţia ca acestea din urmă să acţioneze în cadrul unor raporturi de drept privat şi nu în calitate de deţinătoare ale puterii publice.

În prezent sunt excluse din sfera de aplicare a art. 6 CEDO procedurile calificate de judecătorul european ca fiind “de natură administrativă şi discreţionară”, implicând exerciţiul prerogativelor de putere publică, exemplul relevant fiind procedurile relative la obligaţiile fiscale.

Curtea Europeană consideră sub acest aspect că “materia fiscală aparţine nucleului dur al prerogativelor de putere publică, caracterul public al raportului dintre contribuabil şi colectivitate păstrându-şi dominanţa”[19] în faţa caracterului patrimonial care ar putea conduce la calificarea dreptului ca ţinând de domeniul “civil” în sensul autonom al acestei noţiuni potrivit art. 6 CEDO.          Sprijinindu-se pe o distincţie între drepturile “civile” şi drepturile “politice”, Curtea Europeană consideră de asemenea că art. 6 CEDO nu este aplicabil contencisului electoral, având în vedere că dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales sunt drepturi cu caracter politic, strând legate de sistemul electoral naţional, şi nu drepturi “civile” în sensul autonom european al acestei noţiuni[20].

Totodată, cu privire la măsurile privind străinii, atât fosta Comisie, cât şi Curtea au statuat că măsurile privind expulzarea străinilor sau autorizarea unui străin să rămână sau nu pe teritoriul unui stat nu implică nicio decizia privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile, în sensul autonom al noţiunii conform art. 6 CEDO. Această concluzie are la bază şi faptul că dispoziţiile Convenţiei şi Protocoalelor sale adiţionale formează un sistem convenţional şi că, cu privire la măsurile aplicabile străinilor, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 7 conţine suficiente garanţii procedurale aplicabile în cazul expluzării străinilor de un stat parte. Interpretarea corelată a art. 6 CEDO şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 7 au condus la concluzia că statele au dorit adoptarea unor măsuri specifice în acest domeniu[21]. Faptul că măsura de interdicţie a prezenţei unui străin pe un teritoriu naţional poate antrena consecinţe importante privind viaţa privată şi de familie a celui interesat nu este suficient pentru a face ca procedura privitoare la aplicarea măsurii să intre în sfera de aplicare a art. 6 CEDO[22].

4. Extinderi ale sferei art. 6 CEDO

Curtea Europeană a dezvoltat o jurisprudenţă care neutralizează concepţiile naţionale care disting dreptul public de dreptul privat, procedând la o extindere “în toate sensurile” a sferei de aplicare a art. 6 CEDO, permiţând creşterea influenţei materiei civile asupra multor domenii profund marcate de dreptul public[23].

Între revirimentele jurisprudenţiale extraordinare cu privire la extinderea sferei de aplicare a art. 6 CEDO se înscriu hotărârile Pellegrin c/ Franţa[24], Vilho Eskelinen şi alţii c/ Finlanda[25] şi Micallef c/ Malta[26], care privesc raporturile juridice implicând funcţionarii publici şi respectiv procedurile conservatorii.

a. Cauza Pellegrin c/ Franţa

Observând că numeroase state membre operează o distincţie între funcţionarii publici şi salariaţii de drept privat, Curtea Europeană a statuat cu valoare de principiu că “contestaţiile privind recrutarea, cariera şi încetarea activităţii funcţionarilor, ies în regulă generală din câmpul de aplicare al art. 6 CEDO”[27]. Această jurisprudenţă avea însă limitări importante şi consecinţe inechitabile, în special faţă de marja mare de incertitudine a statelor cu privire la întinderea obligaţiilor lor sub aspectul aplicării art. 6 CEDO în contestaţiile formulate de angajaţii unui serviciu public cu privire la condiţiile serviciului acestora.

În acest context, Curtea Europeană a constatat că nici criteriul naturii patrimoniale a litigiului şi nici criteriul absenţei prerogativelor discreţionare nu sunt nici suficiente, nici decisive pentru a exclude contestaţia respectivă de la aplicabilitatea art. 6 CEDO.

Arătând explicit că doreşte să pună capăt incertitudinii cu privire la aplicabilitatea art. 6 CEDO în litigiile între Stat şi funcţionarii săi, Curtea Europeană arată că adoptarea unui criteriu funcţional, întemeiat pe natura funcţiei şi responsabilităţilor funcţionarului public (fie titular, fie contractual) este preferabilă criteriilor adoptate anterior.

Prin urmare, Curtea Europeană a stabilit că sunt excluse din sfera de aplicare a art. 6 CEDO numai litigiile agenţilor publici, al căror serviciu se caracterizează prin activităţi specifice de administraţie publică, în măsura în care acesta acţionează ca deţinător al puterii publice în scopul apărării intereselor generale ale statului sau ale altor colectivităţi publice[28].

Concluzionând, Curtea Europeană arată că scapă sferei de aplicare a art. 6 CEDO litigiile între administraţie şi agenţii care ocupă funcţii implicând o participare la exerciţiul puterii publice, sub acest aspect fiind aplicabil criteriul funcţional. Totuşi, litigiile în materia pensiilor intră în sfera de aplicare a art. 6 CEDO, de vreme ce, odată pensionat, agentul rupe legătura particulară care îl lega iniţial de administraţie, regăsindu-se într-o situaţie comparabilă cu aceea a unui salariat de drept privat.

b. Cauza Vilho Eskelinen şi alţii c/ Finlanda

După aproape un deceniu de la revirimentul jurisprudenţial stabilit prin hotărârea Pellegrin c/ Franţa, Curtea Europeană constată însă că se impune o nouă evoluţie jurisprudenţială, observând că dezlegarea dată anterior este prea categorică şi că criteriul funcţional poate conduce uneori la anomalii. Între altele, Curtea Europeană a observat că este frapant faptul că, aplicat în litera sa, criteriul funcţional conduce la excluderea din sfera de aplicare a art. 6 CEDO a litigiilor unde situaţia reclamantului este asemănătoare cu aceea a oricărui alt petent într-un conflict care opune salariatul angajatorului fără să existe vreo legătură specială de încredere şi de loialitate.

Prin urmare, Curtea Europeană a considerat că criteriul funcţional adoptat anterior trebuie dezvoltat, recunoscând în acelaşi timp interesul statului să limiteze, pentru anumite categorii de salariaţi, accesul la un tribunal.

Tranşând problema, judecătorul european arată că două condiţii trebuie îndeplinite pentru ca statul pârât să poată invoca statului de funcţionar al reclamantului în scopul de a exclude aplicabilitatea art. 6 CEDO. În primul rând, dreptul intern al statului respectiv trebuie să fi exclus explicit accesul la un tribunal pentru posturile sau pentru categoria de salariaţi în cauză. În al doilea rând, această excepţie trebuie fundamentată pe motive obiective, legate de interesele statului, simplul fapt că petentul are legătură cu un sector sau un serviciu care perticipă la exerciţiul puterii publice nefiind determinant. Prin urmare, Statul trebuie să facă dovada că obiectul litigiului şi nu funcţionarul însuşi este în legătură cu exerciţiul autorităţii statale sau priveşte o legătură specială de încredere şi de loialitate.

Prin urmare, Curtea Europeană a stabilit existenţa unei prezumţii în sensul aplicabilităţii art. 6 CEDO, urmând ca statul pârât să facă dovada că potrivit dreptului naţional funcţionarul respectiv nu are acces la un tribunal şi că excepţia privind inaplicabilitatea art. 6 CEDO priveşte funcţionarul respectiv.

c. Cauza Micallef c/ Malta

Iniţial, Curtea Europeană a statuat că art. 6 CEDO nu este aplicabil unei proceduri conservatorii, desfăşurată pe cale de ordonanţă preşedinţială, deoarece asemenea proceduri au ca obiect reglementarea unor situaţii temporare, în aşteptarea deciziei asupra fondului. Soluţia era similară pentru ipoteza unei proceduri de opoziţie la o măsură conservatorie, deoarece aceasta nu se poate finaliza decât cu confirmarea sau cu desfiinţarea măsurii conservatorii sau cu o eventuală schimbare a modalităţilor în care măsura este stabilită. Într-adevăr, potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană nu a aplicat art. 6 CEDO decât începând cu deschiderea procedurilor pe fondul cauzei şi nu de la cererea având ca obiect măsuri preliminarii. Această jurisprudenţă a cunoscut totuşi excepţii, când art. 6 CEDO a fost considerat aplicabil unor proceduri de ordonanţă preşedinţială, care au fost considerate determinante pentru drepturile cu caracter civil ale reclamantului[29] sau unor proceduri prin care s-a solicitat luarea unor măsuri radicale care ar putea avea consecinţe de lungă durată asupra drepturilor părţilor[30].

Curtea Europeană a observat însă că în rândul statelor membre ale Consiliului Europei există un larg consens în sensul aplicării art. 6 CEDO şi litigiilor privind măsurile provizorii, inclusiv injoncţiunile, de vreme ce în legislaţia internă asemenea dispoziţii există expres sau implicit. Totodată, Curtea Europeană a observat că numeroase state se confruntă cu întârzieri considerabile cauzate de supraîncărcarea sistemelor judiciare naţionale, ceea ce conduce la proceduri excesiv de lungi, situaţie în care măsurile dispuse uneori în procedurile urgente produc efecte foarte lungi, chiar definitive, până la soluţionarea fondului cauzei.

Aplicabilitatea art. 6 CEDO depinde de respectarea câtorva condiţii. În primul rând, dreptul în cauză, atât în procedura injoncţiunii, cât şi în litigiul pe fondul cauzei, trebuie să aibă “caracter civil”, în sensul autonom al noţiunii. În al doilea rând, natura, obiectul şi scopul măsurii provizorii şi efectele sale asupra dreptului în cauză trebuie să fie determinante pentru dreptul în cauză.

Totuşi, Curtea Europeană admite şi existenţa unor excepţii (sper exemplu în cazurile în care eficacitatea măsurii solicitate depinde de rapiditatea procesului decizional), când există imposibilitatea respectării imediate a tuturor exigenţelor prevăzute de art. 6 CEDO.

5. Constante ale aplicării art. 6 CEDO

a. Contenciosul fiscal

O situaţie deosebită sub aspectul aplicării art. 6 CEDO o reprezintă litigiile fiscale. Iniţial, Curtea Europeană a statuat printr-o jurisprudenţă constantă că art. 6 CEDO nu este aplicabil contestaţiilor ce ţin exclusiv de domeniul dreptului public şi în special de procedurile fiscale ca atare, deoarece nu au caracteristicile unor contestaţii cu caracter civil. Împrejurarea că se poate demonstra natura patrimonială a unui litigiu nu este suficientă pentru ca acesta să fie inclus în noţiunea de “drepturi şi obligaţii civile”, în sensul autonom european al acesteia, în special atunci când natura obligaţiei în litigiu rezultă din legislaţia fiscală[31].

Jurisprudenţa clară sub acest aspect s-a fixat în cauza Ferrazzini c. Italia[32], instanţa europeană arătând că, în ciuda evoluţiilor din societăţile democratice, ulterior momentului adoptării Convenţiei Europene, nu există în materia fiscală elemente noi care să determine încadrarea acesteia în domeniul “civil”, în sensul autonom european al noţiunii.

Curtea Europeană reţine în acest context că materia fiscală aparţine încă exerciţiului unor prerogative absolute ale puterii publice, iar caracterul public al raportului juridic dintre contribuabil şi colectivitate rămâne predominant.

Concluzionând, instanţa europeană a arătat că un contencios fiscal, în ciuda efectelor patrimoniale pe care le are asupra situaţiei contribuabililor, nu intră în domeniul drepturilor şi obligaţiilor de natură civilă[33].

b. Contenciosul constituţional

Deşi contenciosul constituţional prezintă o importanţă deosebită într-o societate democratică şi jurisdicţia constituţională se găseşte la limita dintre drept şi politică, fiind impregnată de un profund element public, departe de domeniul dreptului civil[34], Curtea Europeană a adoptat în cazul contenciosului constituţional o soluţie de mijloc.

Instanţa europeană a considerat că art. 6 CEDO este aplicabil în privinţa recursurilor individuale, în cadrul cărora sunt invocate drepturi directe aparţinând petenţilor şi că art. 6 CEDO nu este aplicabil cu privire la procedurile de control abstract, promovate de autorităţile publice, titulare ale unor asemenea recursuri.

Curtea Europeană şi-a fixat clar jurisprudenţa în cauza Ruiz-Mateos c/ Spania[35], care privea aplicabilitatea art. 6 CEDO unei proceduri care s-a desfăşurat şi în faţa Tribunalului Constituţional Spaniol. Instanţa europeană a decis că nu interesează locul unde se plasează această procedură în raport cu ansamblul procedurii naţionale: în mijlocul ei, având caracter prejudiciar, sau după închiderea acesteia. Dimpotrivă, faze ale unei proceduri care se derulează cu titlul incidental în faţa unor instituţii politice sau unor organe ori servicii administrative nu înlătură răspunderea statului cu privire la durata excesivă a procedurii respective şi deci aplicabilitatea art. 6 CEDO.

Totuşi, această soluţie nu-şî găseşte aplicarea atunci când o parte a procedurii litigioase se desfăşoară, cu titlu prejudiciar, în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, deoarece în cazul contrar s-ar aduce atingere sistemului instituit prin Tratatul privind Comunităţile Europene.

c. Contenciosul securităţii sociale

Dacă nu există nicio îndoială privind aplicabilitatea art. 6 CEDO la litigiile generate de executarea sau neexecutarea obligaţiilor stabilite în contractele de asigurare de bunuri sau de persoane, problema aplicabilităţii art. 6 CEDO în materie de securitate socială (cotizaţii, şomaj, pensii) este delicată.

Curtea a constatat că între statele membre există o mare diversitate în privinţa modului în care legislaţia naţională prevede natura juridică a dreptului la prestaţii sociale, existând sisteme care le conferă caracterul de norme de drept fie public, fie privat şi sisteme care le consideră ca fiind norme mixte.

Evaluând ponderea caracterului public şi caracterului privat în materia securităţii sociale, Curtea Europeană a reţinut că predomină elementele de drept privat, deşi luate separat niciunul nu apare decisiv, însă combinate conferă dreptului în discuţie un caracter civil, în sensul autonom european al acestei noţiuni[36].

d. Contenciosul profesional

Contenciosul privitor la admiterea sau exerciţiul unei profesii, în special atunci când este vorba despre profesii liberale, pretintă evident aspecte patrimoniale. Soluţia de principiu a fost pronunţată în cauza Konig c. Germania[37], unde, cu referire la profesia de medic, instanţa europeană a reţinut că împrejurarea că, potrivit dispoziţiilor legii naţionale, medicul veghează la sănătatea populaţiei, stabilindu-se responsabilitatea socială a întregii profesii nu împietează asupra caracterului privat al exerciţiului activităţii de medic. În aceste condiţii, nu interesează natura administrativă a organelor chemate să soluţioneze litigiile privind exerciţiul profesiei şi faptul că acestea acţionează ca autorităţi competente în exerciţiul puterii publice.

Cu privire la profesia de avocat, în cauza H c/ Belgia[38], instanţa europeană a arătat că art. 6 CEDO este aplicabil, de vreme ce elementele de drept privat (cabinetul şi clientele avocatului sunt elemente patrimoniale, asupra cărora avocatul deţine neîndoielnic un drept de proprietate) sunt mai importante decât elementele de drept public (reglementarea prin lege a condiţiilor de exercitare a profesiei de avocat, participatra avocaţilor la administrarea justiţiei ca serviciu public).

Concluzii

Deşi este exprimată succint în textul convenţiei şi beneficiază uneori de traduceri neconforme, noţiunea de “contestaţii privind drepturile şi obligaţiile civile”, care determină aplicabilitatea rationae materiae a art. 6 CEDO sub latura sa civilă, a generat o jurisprudenţă bogată, dar mai ales evolutivă.

Iniţial sfera de aplicare a art. 6 CEDO a fost relativ restrânsă, privind drepturi şi obligaţii civile, cu excluderea domeniilor care conţin elemente de drept public. Ulterior, în urma unor revirimente jurisprudenţiale extraordinare, sfera de aplicare a art. 6 CEDO s-a extins, cuprinzând domenii, precum litigiile privind funcţionarii publici, care anterior constituiau exemplul manifest de excludere din sfera de aplicare a art. 6 CEDO.

Criteriile de delimitare între litigiile care determină aplicabilitatea art. 6 CEDO şi celelalte litigii au suferit schimbări, de la criteriul naturii patrimoniale la criteriul funcţional, instanţa europeană urmărind ca dreptul procedural consacrat de art. 6 CEDO să aibă o sferă de aplicare care să respecte principiul garantării şi respectării unor drepturi concrete şi efective şi nu al unor drepturi teoretice şi iluzorii.


[1] Comisia Europeană a Drepturilor Omului, 4 martie 1991, Chrysostomos ş.a. c/ Turcia, § 22, internet www.echr.coe.int.

[2] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 23 februarie 1995, Loizidou c/ Turcia, § 93, internet www.echr.coe.int.

[3] Frédéric Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 59.

[4] Gérard Cohen-Jonathan, Responsabilité pour atteinte aux droits de l’homme, în La responsabilité dans le système international. Colloque du Mans – Société Française pour le Droit International, Éditions A. Pedone, Paris, 1991, p. 110.

[5] Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol. I – Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 16.

[6] Frédéric Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 62.

[7] Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol. I – Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 16.

[8] Herbert Petzold, The Convention and the principle of subsidiarity, în R. St. Macdonald, F. Matscher, H. Petzold, (edited by) The european system for the protection of human rights, Martinus Nijhoff Publishers, Dordrecht – Boston – London, 1993, p. 60.

[9] Corneliu-Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului. Surse, instituţii, proceduri, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 11.

[10] Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol. I – Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 393.

[11] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 29 mai 1997, Georgiadis c. Grecia, § 34, internet www.echr.coe.int.

[12] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 24 noiembrie 1994, Ortenberg c. Austria, § 28, internet www.echr.coe.int.

[13] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 23 iunie 1981, Le Compte, Van Leuven şi De Meyere c. Belgia, § 40, internet www.echr.coe.int.

[14] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 21 septembrie 1994, Fayed c/ Marea Britanie, § 65, internet www.echr.coe.int.

[15] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 21 februarie 1986, James şi alţii c/ Marea Britanie, § 81, internet www.echr.coe.int.

[16] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 28 iunie 1978, Konig c/ Germania, § 90, internet www.echr.coe.int.

[17] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 21 februarie 1986, Athanasassoglou c/ Elveţia, internet www.echr.coe.int. În cauză era vorba despre o procedură având ca obiect contestarea legalităţii prelungirii autorizaţiei de exploatare a unei centrale nucleare.

[18] Frédéric Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 251.

[19] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 12 iulie 2001, Ferrazzini c/ Italia, § 25, internet www.echr.coe.int.

[20] Frédéric Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 258.

[21] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 05 octombrie 2000, Maaouia c/ Franţa, § 26, internet www.echr.coe.int.

[22] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 21 noiembrie 2000, Raf c/ Spania, internet www.echr.coe.int.

[23] Frédéric Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 251.

[24] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 08 decembrie 1999, Pellegrin c/ Franţa, internet www.echr.coe.int.

[25] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 19 aprilie 2007, Vilho Eskelinen şi alţii c/ Finlanda, internet www.echr.coe.int.

[26] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 15 octombrie 2009, Micallef c/ Malta, internet www.echr.coe.int.

[27] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 24 august 1993, Massa c/ Italia, § 26, internet www.echr.coe.int.

[28] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 08 decembrie 1999, Pellegrin c/ Franţa, § 26, internet www.echr.coe.int. Exemplul manifest indicat de Curtea Europeană priveşte forţele armate şi poliţia, situaţie în care judecătorul european urmează să examineze dacă serviciul petentului implică – ţinând seama de natura funcţiei şi răspunderii sale – o participare directă sau indirectă la exercitarea puterii publice şi la funcţiile vizând apărarea intereselor generale ale statului sau ale altor colectivităţi publice.

[29] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 30 iulie 1998, Aerts c/ Belgia, internet www.echr.coe.int.

[30] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 02 iulie 2002, Markass Car Hire Ltd. c/ Cipru, internet www.echr.coe.int.

[31] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 20 aprilie 1999, Vidacar SA şi Opergrup SL c/ Spania, internet www.echr.coe.int.

[32] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 12 iulie 2001, Ferrazzini c/ Italia, internet www.echr.coe.int.

[33] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 12 iulie 2001, Ferrazzini c/ Italia, internet www.echr.coe.int.

[34] Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol. I – Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 437.

[35] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 23 iunie 1993, Ruiz-Mateos c/ Spania, internet www.echr.coe.int.

[36] Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol. I – Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 417.

[37] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 28 iunie 1978, Konig c/ Germania, § 90, internet www.echr.coe.int.

[38] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 30 noiembrie 1987, H. c/ Belgia, internet www.echr.coe.int.

Noi condamnări ale României la CEDO

Condamnarea României pentru încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului a devenit o constantă a realității juridice europene. Curtea de la Strasbourg a reținut în nenumărate cauze violarea dispozițiilor convenționale și a jurisprudenței ce asigură respectarea principiilor și drepturilor pe care statul nostru s-a angajat să le apere. În data de 27.09.2011, CEDO a condamnat România în trei cauze, toate având în comun încălcarea art. 3 din Convenție, referitor la interzicerea torturii, a pedepselor și a tratamentelor inumane sau degradante.

CAUZA C.M. SI A.C. C. ROMÂNIA : s-a constatat încălcarea art. 3 și 8 din Convenție (șase voturi pentru, unul împotrivă), acordându-se daune morale în cuantum de 13.000 Euro și 500 Euro onorariu avocațial și cheltuieli.

Faptele: Petenții C.M. și fiul său A.C., de origine română, sunt stabiliți în localitatea Saint-Priest, Franța, făcând parte din secta Martorii lui Iehova. C.M. a divorțat de soțul său, D.C., în anul 1994. Tot atunci, la plângerea prelabilă a lui C.M., D.C. a fost condamnat la 6 luni de închisoare pentru molestarea fizică a soției sale, a cumnatei sale și a altor persoane din secta Martorii lui Iehova.

În anul 1998, C.M. formulat o plângere penală împotriva fostului soț. Aceasta a fost motivată de susținerile fiului lor, A.C., care a afirmat că în cursul aceluiași an a fost molestat sexual de către tatăl său. În urma anchetei desfășurate, mai mulți martori au confirmat afirmațiile lui A.C., iar două rapoarte medicale au confirmat abuzul sexual. Cu toate acestea, în urma testului poligraf, tatăl a fost sincer spunând că nu și-a abuzat sexual fiul, în timp ce mama se pare că a mințit la trei din cele zece întrebări, referitoare la înscenarea sau implicarea în înscenarea abuzului sexual.

În martie 2000, D.C. nu a trimis în judecată, în special datorită testului poligraf și a mărturiilor unor persoane ce se bazau pe spusele unui copil în vârstă de patru ani, incapabil de a distinge realitatea de ficțiune. În septembrie 2000 decizia a fost casată și s-a redeschis ancheta cu indicarea coroborării expertizelor medicale și a rapoartelor psihologice, pentru ca în luna iulie 2003 să se dispună aceeași măsură a netrimiterii în judecată fără a se urma liniile directoare anterior menționate. Recursul lui C.M. a fost respins în martie 2004.

În perioada august 1998-octombrie 1999, A.C. a fost în grija unui centru de plasament, fiind vizitat săptămânal de ambii părinți.

C.M. a promovat și o acțiune civilă pentru limitarea vizitelor lui D.C. la două pe lună, numai în prezența sa. În primă instanță, cererea a fost respinsă cu motivarea că C.M. dorește depărtarea tatălui de fiul său doar pentru că acesta nu mai este membru al sectei Martorii lui Iehova, existând posibilitatea ca abuzul sexual să fi fost înscenat tocmai din aceste motive. Hotărârea nu s-a schimbat în calea de atac.

Plângerea: C.M. a formulat plângerea în nume propriu și în numele fiului său, acuzând Statul Român de lipsa asigurării unei protecții adecvate pentru A.C., abuzat sexual de tatăl său. A acuzat, de asemenea, separare de fiul său pentru o perioadă de aproximativ un an, precum și respingerea pretențiilor promovate în fața instanțelor civile în temeiul convingerilor sale religioase.

A invocat încălcarea art. 3, 8, 6 și 14 din CEDO.

Hotărârea: Au fost încălcate art. 3 și 8 din Convenție.

Curtea a apreciat efortul autorităților române în această cauză, considerând drept justă protejarea minorului prin internarea într-un centru de plasament, apreciind totodată și desfășurarea anchetei (martori, expertize medicale, test poligraf, etc.).

Totuși, nu a fost verificată credibilitatea martorilor, organele de cercetare penală nu au urmat indicațiile de a corobora probele medicale și rapoartele psihologice, iar instanțele civile nu au luat în considerare antecedentele violente ale lui D.C. Deși s-a promovat posibilitatea ca C.M. să fi înscenat abuzul sexual, nu a fost deschisă nicio anchetă în acest sens.

În concluzie, Statul Român a încălcat art 3 și 8 prin neîndeplinirea obligației de a aplica în mod eficient sistemul penal pentru pedepsirea tuturor formelor de abuz sexual.

Nu se poate reține încălcarea art. 6 și 14, întrucât instanțele autohtone au hotărât prin aprecierea prioritară a interesului minorului, neexistând probe în sensul unei hotărâri distincte dacă religia lui C.M. ar fi fost alta.

În temeiul art. 41, Curtea a acordat daune moral în cuantum de 13.000 Euro și cheltuieli de judecată de 500 Euro.

CAUZA ARCHIP C. ROMÂNIA: s-au constatat două violări ale art. 3 CEDO, acordându-se daune morale în cuantum de 10.000 Euro.

Faptele: Petentul a fost implicat într-un incident în localitatea de rezidență, comuna Podoleni. În urma acestuia, i-a insultat pe primarul și viceprimarul comunei, care, pentru a-l calma, l-au dus la secția de poliție.

Petentul a fost legat cu cătușele de un copac situat în curtea secției de poliție, timp de trei ore, în văzul tuturor celor ce treceau prin centrul comunei. Presa locală a fost anunțată, fiind prezentă la fața locului. Șeful poliției locale a afirmat că petentul nu a fost încătușat mai mult de 20-30 de minute, fiind prezent personal lângă el pe toată această perioadă, fapt contrazis însă de mai mulți martori.

Plângerile penale ale petentului au fost respinse, pe motiv că încătușarea în curtea secției de poliție nu contravine legii iar această măsură a fost necesară pentru a-l împiedica pe petent să se rănească.

Petentul a susținut faptul că încătușarea sa într-o zi friguroasă de noiembrie a agravat artrita de care suferă, fapt confirmat ulterior de o comisie medicală.

Plângerea: Încătușarea în forma sus-menționată este nejustificată și umilitoare, petentul acuzând și anchetarea inadecvată a plângerilor sale penale.

Hotărârea: Încătușarea în văzul tuturor, în centrul comunei, a fost de natură să-l umilească pe petent dincolo de orice limită rezonabilă. Sentimentele de umilință și inferioritate au fost accentuate de prezența presei. Încătușarea unei persoane sănătoase în curtea secției de poliție, într-o zi friguroasă de noiembrie este periculoasă pentru sănătate, deci cu atât mai mult această acțiune a fost dăunătoare pentru petentul ce suferea de artrită. Mai mult chiar, prevederile legale române interzic încătușarea unei persoane ce suferă de o boală vizibilă.

Anchetele desfășurate nu au dovedit timpul exact petrecut de petent încătușat și nici dacă șeful secției poliției a fost sau nu prezent lângă acesta.

Ambele aspecte au fost considerate ca fiind violări ale art. 3 CEDO.

În temeiul art. 41, au fost acordate daune morale în cuantum de 10.000 Euro.

CAUZA DEMIAN C. ROMÂNIA: Curtea a constatat încalcarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acordând daune morale în valoare de 10.000 Euro.

Faptele: În anul 2003, petentul a fost reținut de poliție și a fost împiedicat să mănânce și să doarmă, în încercarea de a face anumite declarații cu privire la câteva furturi. Ulterior, a fost condamnat la 4 ani și 2 luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt.

În timpul executării pedepsei la închisoarea Baia Mare, petentul a fost diagnosticat cu diabet tip I, fiind necesară administrarea de insulină și urmarea unui regim special. Cu toate acestea, petentul a acuzat lipsa tratamentelor necesare pentru diabetici pe toată durata detenției sale, insuficiența insulinei și a seringilor de unică folosință, precum și absența regimului alimentar necesar.

În fața instanțelor civile, petentul a solicitat daune de 1 miliard de lei pentru relele condiții de detenție ce i-au pus viața în pericol. Judecătoria Baia Mare i-a admis parțial cererea, obligând închisoarea la asigurarea celor necesare îngrijirii sale și respingând cererea de daune interese. Deși hotărârea rămăsese definitivă, nu i-au fost asigurate cele necesare.

Aceeași situație a fost reținută și la închisoarea Gherla, la care petentul fusese mutat ulterior.

Plângerea: A fost invocată violarea art. 3 CEDO.

Hotărârea: Curtea a reținut încălcarea art. 3 sub aspectul absenței îngrijirilor medicale necesare petentului la închisorile din Baia Mare și Gherla, fără a considera că același articol a fost încălcat și cu privire la condițiile de detenție invocate de petent.

În temeiul art. 41, s-au acordat daune morale în cuantum de 10.000 Euro.