Tag Archive for 'avocat CEDO'

Ce este principiul disponibilitatii in cadrul procesului civil ?

Procesul civil este guvernat de o serie de principii ce au menirea de a asigura buna administrare a justiției. Între acestea, de o deosebită importanță este principiul disponibilității, în temeiul căruia părțile își asumă anumite acțiuni sau inacțiuni la care sunt îndreptățite prin lege.
Principiul-disponibilitatii

Principiul disponibilitatii, de o deosebita importanta intr-un proces civil

Principiul disponibilității este cea mai importantă manifestare a voinței părților implicate într-un litigiu. Astfel, spre deosebire de procesul penal guvernat de principiul oficialității, procesul civil nu poate începe decât dacă instanța a fost învestită cu judecarea unei cauze.

Altfel spus, reclamantul este cel dintâi care recurge la acest principiu și își materializează intenția de a deduce judecății o anumită cauză. Din acel moment, prin punerea în mișcare a acțiunii civile, principiul disponibilității devine puntea de legătură dintre reclamant și pârât, precum și “cenzura” pe care ambele părți o pot opune activității instanței.

Părțile litigante trebuie să aibă reprezentarea clară a faptului că procesul civil nu este condus în mod exclusiv de instanță, ci în temeiul principiului disponibilității părțile pot trasa liniile directoare de desfășurare evenimențială.

Instanța este obligată să se pronunțe doar asupra a ceea ce i s-a cerut și în limitele a ceea ce i s-a cerut de către părți. De asemenea, partea poate să renunțe la judecată sau chiar la dreptul dedus judecății, iar în anumite condiții poate încheia o tranzacție care consfințește soluționarea amiabilă a litigiului.

Însă principiul disponibilității nu se oprește după pronunțarea unei hotărâri definitive și irevocabile. Ultima etapă a procesului civil, executarea hotărârii judecătorești, este de asemenea guvernată de acest principiu definitoriu.

Astfel, etapa executorie nu începe ex officio, ci numai după ce partea interesată a învestit hotărârea cu formulă executorie și a solicitat organelor abilitate executarea ei. Aceasta este dovada evidentă a faptului că principiul disponibilității se constituie drept alfa și omega în cadrul oricărui proces civil.

În temeiul acestui principiu, se urmărește nu numai respectarea individualității și personalității procesuale, ci și responsabilizarea părților litigante. Acestea sunt chemate să răspundă unor situații concrete care pot determina rezultatul final al procesului, acțiunile sau inacțiunile lor fiind manifestarea modului în care înțeleg să se raporteze la importanța procesului civil.

Despre munca prin agent de muncă temporar, în noul Cod al Muncii

Reglementată prin art. 87-100 în Capitolul VII, Titlul II din Codul Muncii, munca prin agent de muncă temporar este una dintre materiile ce au suferit ample modificări odată cu adoptarea Legii nr. 40/2011 privind modificarea și completarea Legii 53/2003 (Codul Muncii).

Nevoia revizurii acestei materii a avut loc și ca urmare a adoptării Directivei 2008/104/CE, privind munca prin agent de muncă temporar.

Astfel potrivit art. 4 al Directivei 2008/104/CE, statele membre sunt obligate să revizuiască până la data de 05.12.2011 orice restricţie sau interdicţie privind utilizarea muncii temporare, pentru a verifica dacă acestea sunt justificate în raport cu protecţia lucrătorilor temporari, cerinţele privind siguranţa și sănătatea la locul de muncă.

Deși s-a intenţionat ca munca prin agent de muncă temporar să reprezinte o alternativă viabilă pentru forţa de muncă, deși exista și în veghea reglementare a Codului Muncii, se pare că aceasta nu a reușit să se impună, fiind astfel serios revizuită prin Legea 40/2011. Au fost astfel redefinite o serie de noţiuni cum ar fi: cea de agent de muncă temporară, munca prin agent de muncă temporar, salariatul temporar, utilizatorii muncii temporare, conform Directivei 2008/104/CE.

Ce s-a schimbat, ce a ramas la fel ?

Dacă în vechea reglementare munca prin agent de muncă temporară era definită ca fiind “… munca prestată de un salariat temporar care, din dispoziţia agentului de muncă temporară, prestează muncă în favoarea unui utilizator”, prin noul conţinut al art. 87 alin. 1 din Codul Muncii se inroduce o condiţie esenţială și anume încheierea unui contract de muncă temporară, astfel încât potrivit noii reglementări munca prin agent de muncă teporară este “munca prestată de un salariat temporar care a încheiat un contract de muncă temporară cu un agent de muncă temporară și care este pus la dispoziţia utilizatorului pentru a lucra temporar sub supravegherea și conducerea acestuia din urmă.”

Au fost abogate și dispoziţiile care precizau limitativ cazurile în care era permisă munca prin agent de muncă temporară, astfel încât au fost eliminate orice restricţii privind utilizarea muncii temporare, cum erau cele din vechea forma a art. 88 din Codul Muncii, respectiv pentru înlocuirea unui salariat al cărui contract de muncă este suspendat, pe durata suspendării; pentru prestarea unor activităţi cu caracter sezonier ori pentru prestarea unor activităţi speciale sau ocazionale.

În ceea ce privește termenul pentru care poate fi stabilită misiunea de muncă temporară, durata maximă a fost extinsă de la 12 luni la 24 de luni, aceasta putând fi prelungită cu perioade succesive care adăugate la durata iniţială nu pot depăși 36 de luni (spre deosebire de 18 luni cum prevedea vechea reglementare a art. 89).

Modificări au fost aduse și art. 90 din Codul Muncii care reglementa conţinutul contractului de muncă temporară. Astfel au fost introduse, ca elemente obligatorii ale contractului de muncă temporară, condiţiile în care utlizatorul poate refuza un salariat temporar și cuantumul remuneraţiei salariatului tempora și au fost eliminate dispoziţiile care prevedeau ca element obligatoriu al conţinutului contractului de muncă temporară, motivul pentru care era necesară angajarea unui salariat temporar.

Un alt element de noutate este reprezentat de faptul că potrivit noii reglementări se poate încheia cu salariatul temporar un contract de muncă pe durată nedeterminată. Au fost modificate și perioadele de probă, pentru acestea fiind stabilite durate mai mari, extinderi ce ajung și până la 20-30 de zile lucrătoare.

Principala modificare referitoare la remunereţia salariatului temporar constă în faptul că au fost eliminate prevederile care stabileau că salariul primit de salariatul temporar nu poate fi inferior celui pe care îl primește salariatul utilizatorului care prestează aceeași muncă sau una similară. Potrivit noii reglementări salariul primit de salariatul temporar pentru fiecare misiune urmează a fi negociat direct cu agentul de muncă temporară, dar nu va putea fi mai mic decât salariul minim brut pe ţară.

Concluzii cu privire la reglementarea agentului de munca temporar in noul Cod al Muncii

Prin noua reglementare a Capitolului VII privind munca prin agent de muncă temporar, legiuitorul a intenţionat o mai bună protejare a intereselor salariaţilor temporari, instituind astfel principiul egalităţii de tratament juridic al salariaţilor temporari în raport cu cei angajaţi pe durată nedeterminată, fiind astfel aplicabile salariatilor temporari regulamentele interne ale utlizatorului aplicabile salariaţilor angajaţi pe durată nedeterminată. De asemenea prin noua reglementare se interzice ca agenţii de muncă temporară să perceapă taxe în schimbul recrutării salariaţilor temporari de către utilizatori.

Noile reglementări privind munca prin agent de muncă temporar se înscriu în tonul modificarilor aduse prin Legea 40/2011 Codului Muncii, contestate de sindicate, dar pe placul patronatelor. Rămâne de văzut dacă prin modificările aduse muncii prin agent de muncă temporar se va reuși ca această formă de muncă să reprezinte o alternativă viabilă formelor clasice de ocupare a forţei de muncă.

Despre victorie in nobila profesie de avocat

corina-popescu-birou-avocatIn societatea de azi, in care accentul asupra drepturilor si intereselor individului este mai pronuntat ca niciodata, avocatul are un rol fundamental. Gradul ridicat al dezvoltarii sociale si al complexitatii problemelor legislative, dar nu in ultimul rand cerintele exigente ale clientilor sunt provocari. Cu toate acestea, avocatul are obligatia de a pastra nobila aceasta profesie prin respectarea riguroasa a deontologiei profesionale.

Drumul serpuit cu vai si dealuri presarat cu simtiri care-ti dau fiori pe sira spinarii din cauza stresului, a birocratiei care-si pune amprenta cu desavarsire chiar si in cele mai banale situatii conduce catre desfatarea sufleteasca atunci cand simti gustul victoriei. Pentru a reusi in competitiile a caror verdict depinde de unul sau mai multi judecatori, un avocat trebuie sa castige increderea, respectul, sa fie bine instruit, adica sa fie un profesionist. Definitia unui avocat care a gasit cheia succesului porneste de la talent, un dram de noroc si continua cu practica pentru dezvoltarea aptitudinilor deja existente.

Numarul cazurilor castigate le da siguranta clientilor si fermitate avocatilor in luptele pentru dreptate. ….Si cum rezultatele pozitive cresc negresit, se poate ajunge la concluzia ca hotararile primite in procese fac din plin viata avocatului sa merite a fi traita. Lucirea din ochii avocatilor, cumulata datorita victoriilor, e inconfundabila si de multe ori satisfactia reusitei se coreleaza/se compenseaza cu partea financiara.

De curand m-am alaturat unei echipe de avocati, eu nefiind avocat. Din interior, aceasta profesie se vede altfel.

Dublul grad de jurisdicţie în materie contravenţională-între concret şi iluzoriu în condiţiile Legii 202/2010

Dublul grad de jurisdicţie este un drept recunoscut juristiţiabililor prin Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Acesta presupune că orice persoană declarată vinovată de săvârşirea unei infracţiuni de un tribunal, are dreptul de a cere examinarea hotărârii prin care i s-a stabilit vinovăţia de către o instanţă superioară ierarhic.

Practic este vorba de o rediscutare a tuturor aspectelor ce au condus la condamnarea persoanei în cauză.

Întradevăr acest drept cunoaşte limitări, în sensul în care nu se regăseşte decât în materie penală, în accepţiunea autonomă dată acestui termen de jurisprudența Curţii Europene. Sfera penalului în interpretarea acesteia este mai amplă decât în legislaţia naţională a multor state semnatare, ea înglobând şi sfera contravenţionalului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nimic nu împiedică statele să-şi îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului public, prin stabilirea sau menţinerea unei distincţii între diferitele tipuri de infracţiuni iar, în principiu nu s-a opus tendinţei de dezincriminare existente în statele membre ale Consiliului Europei.

Legiuitorul român a scos din sfera ilicitului penal contravenţiile, sancţionarea acestora făcându-se prin aplicarea unei amenzi administrative.

Cu toate acestea, până la intrarea în vigoare a Legii 202/2010, deşi în afara ilicitului penal, în cazul contravenţiilor dreptul la un dublu grad de jurisdicţie era concretizat prin posibilitatea persoanei sancţionate de a ataca cu recurs hotărârea pronunţată prin care i se stabilea vinovăţia.

Odată cu modificările legislative aduse prin Mica Reformă, hotărârile pronunţate în materie contravenţională devin irevocabile de la prima instanţă.

În această situaţie se pune problema neconvenţionalităţii şi implicit a neconstituţionalităţii prevederilor amintite. Ne întrebăm dacă nu cumva legiuitorul euforic la gândul realizării mult aşteptatei celerităţi a procedurilor în faţa instanţelor române şi a decongestionării acestora, nu a omis să asigure justiţiabililor garanţiile efective ale unui proces echitabil.

Apreciem însă că răspunsul la această problematică nu va întârzia să apară în forma unei decizii a Curţii Constituţionale în condiţiile în care plângerile contravenţionale, prin numărul lor ridicat, ocupă un loc important pe listele de şedinţă ale instanţelor române, iar justiţiabilii nu sunt întotdeauna multumiţi de soluţiile primite.

Procedura emiterii titlului de despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea 247/2005

Pentru plata despăgubirilor, aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în numerar Guvernul a decis înfiinţarea în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar. Persoanele îndreptăţite să obţină despăgubiri bănești în numerar, în limita a 500.00 lei vor primi banii eșalonat în două tranșe. Despăgubirile ce depășesc aceast cuantum stabillit de legiuitor vor primi acţiuni la Fondul Proprietatea. Fondul Proprietatea este un organism de plasament colectiv de valori mobiliare, ce funcţionează sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de statul român.

despagubiri-nationalizare

Prin Hotărârea nr. 128/2008 (publicată în M. Of nr. 112/12.02.2008) se stabilesc procedurile de acordare a despăgubirilor bănești de către Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar.
Condiţia esenţială pentru acordarea despăgubirilor în numerar o reprezintă solicitarea emiterii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei reprezentând titlu de despăgubire până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor. Direcţia va analiza cererea solicitantului iar in condiţiile în care sunt îndeplinite toate condiţiile legale va dispune:
a) În termen de 15 zile de la existenţa disponibilităţilor financiare, emiterea unui titlu privind plata despăgubirilor în numerar persoanei beneficiare;
b) În situaţia în care solicitantul optează pentru primirea de despăgubiri în numerar și acţiuni la Fondul Proprietatea, emiterea unui titlu de plată și a unuia de conversie;
c) Realizarea conversiei în acţiuni, dispunând Depozitarului Central la înscrierea în registrul actionarilor Fondului Proprietatea.
Dacă cuantumul despăgubirilor la care solicitantul este îndreptăţit și pentru care are titlu de despăgubire depășește limita impusă de legiuitor și anume 500.000 Lei titularul titlului are două posibilităţi: fie solicitarea exclusiv de acţiuni la Fondul Proprietatea, fie solicitarea despăgubirilor în numerar până la concurenţa limitei legale, iar pentru cuantumul ce depășește această limită solicitarea de acţiuni la Fondul Proprietatea.
Hotărârea stabilește și care este conţinutul cererilor de opţiune și documentele pe care foștii proprietari trebuie să le depună. Persoana îndreptăţită va depune la Direcţie o cerere care va conţine: opţiunea expresă pentru una dintre modalităţile de despăgubire și opţiunea pentru anularea conversiei în acţiuni în cazul titlurilor de despăgubire emise până la data intrării în vigoare a OUG 81/2007. Acestei cereri beneficiarul va anexa:
• Titlul de despăgubire în original;
• Certificatul de acţionar la Fondul Proprietatea dacă este cazul;
• În cazul în care sunt mai mulţi beneficiari, procura notarială (în original) prin care toţi beneficiarii împuternicesc pe unul dintre ei sau o terţă persoană să realizeze opţiunea pentru titlu de plată sau titlu de conversie, respectiv act notarial (original sau copie legalizată) sau hotărâre definitivă și irevocabilă a instanţei judecătorești cu privire la cotele în care vor fi împărţite despăgubirile între beneficiari (prin act notarial se întelege: certificat de moștenitor, contract de partaj voluntar sau declaraţie prin care se face împărţirea în cote);
• Copii ale actelor de identitate a persoanei/persoanelor titulare și a persoanei împuternicite;
• dovada deschiderii unui cont bancar (în care vor fi virate despăgubirile bănești, daca e cazul) la o bancă comercială sau la CEC;
• declaraţie pe propria răspundere a titularului/titularilor din care să reiasă dacă s-au efectuat acte de dispoziţie sau constituire de garanţii asupra acţiunilor emise la Fondul Proprietatea (în cazul persoanelor cărora li s-au emis acţiuni până la data intrării în vigoare a ordonanţei);
• declaraţie pe propria răspundere a titularului/titularilor din care să reiasă dacă s-au efectuat acte de cesiune a drepturilor rezultate din dispoziţia entităţii investite cu soluţionarea notificării/cererii prin care s-a propus acordarea de despagubiri;
• declaraţie pe propria răspundere a titularului/titularilor din care să reiasă dacă au contestat în instanţă titlul de despăgubire emis de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor.

Căile de atac în justiţie

Deciziile adoptate de către Comisia Centrală pot fi atacate cu contestaţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Contestaţia suspendă exerciţiul dreptului de dispoziţie asupra titlului de despăgubire al titularului.

Competenţa de soluţionare revine Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul. Dacă reclamantul domiciliază în străinătate, cererea se adresează instanţei reşedinţei sale din ţară sau, după caz, la instanţa domiciliului reprezentantului acestuia din România, iar dacă nu are nici reşedinţă în România şi nici reprezentant cu domiciliul în România, cererea se adresează Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel Bucureşti. Hotărârea pronunţată de prima instanţă poate fi atacată cu recurs. Recursul suspendă executarea.

Despre dreptul de a contesta procesul-verbal de constatare a contravenției

Deși posibilitatea de a contesta un proces-verbal de constatare a contravenției este menționată în însuși înscrisul sancționator, puțini sunt cei ce se folosesc de această facultate pentru a învesti instanța de judecată.

Corelativ, și mai puțini sunt cei ce apelează la un avocat pentru a beneficia de o reprezentare eficientă în soluționarea plângerii formulate.

Această situație nu se explică prin infailibilitatea proceselor-verbale. Dimpotrivă, fie că ne referim la vicii de formă sau la evidente lacune de încadrare a situației de fapt în sfera juridică, înscrisurile constatatoare nu respectă întru totul exigențele normative. Astfel, prin compararea acestei realități cu numărul redus de plângeri contravenționale, paradoxul devine cât se poate de clar.

Ca de obicei, informarea stă la baza acțiunilor sau inacțiunilor întreprinse de presupușii contravenienți. Spre exemplu, cunoscând faptul că legea sancționează absența din cuprinsul procesului-verbal a anumitor mențiuni cu însăși anularea înscrisului și implicit, a sancțiunilor aplicate, aceștia se pot apăra de eventualele abuzuri ale agenților constatatori.

Identificarea neregulilor procedurale, prezentarea acestora în fața instanței și susținerea cauzei sunt aspecte a căror exercitare este mai bine să fie lăsată în sarcina unui avocat. Prin cunoașterea dispozițiilor legale, doar acesta se poate transforma într-un apărător eficient al intereselor legitime pe care presupusul contravenient este îndreptățit să le aibă.

Deși reticente încă, instanțele de judecată încep să îmbrățișeze interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la natura juridică ce definește materia contravențională. În acest sens, presupusul contravenient trebuie să beneficieze de binecunoscuta prezumție de nevinovăție, fiind în sarcina agentului constatator să probeze săvârșirea contravenției și, prin aceasta, să răstoarne prezumția.

Astfel, devin incidente situații în care alături de procesul-verbal de constatare a contravenției se administrează noi probe ce pot dovedi, după caz, absența răspunderii contravenționale, aplicarea unei sancțiuni eronate sau disproporționate în raport cu fapta, nerespectarea condițiilor de formă specifice înscrisului constatator, etc.

Toate cele de mai sus nu au menirea de a exonera persoana ce se face vinovată de săvârșirea unei contravenții de răspunderea datorată autorităților și societății, în general. Nu sunt mijloace de ocolire a sancțiunilor aplicate, ci doar intrumente prin care se urmărește aplicarea corectă și coerentă a prevederilor legale. Înainte de a invoca argumente privind rațiunile coercitive și educative ale sancțiunilor, autoritățile trebuie să-și respecte propriile reguli.

Altfel spus, preluând un citat ce aparține celebrului avocat interbelic Istrate Micescu, “societatea nu are dreptul să mă judece dacă nu e în stare să mă apere”(chiar și de propriile sale erori, adăugăm noi).

Despre pledoaria avocatului, între trecut și prezent

În actualul context socio-economic, activitatea avocatului este departe de a fi caracterizată prin formalism sau redundanță. Mai mult decât oricând, prezența și afirmarea sa socială sunt garanții ale respectării drepturilor și intereselor legitime pe care fiecare cetățean al unui stat democratic este îndreptățit să le aibă.

avocat-servicii-reprezentare

Antichitatea ne relevă primele exemple de avocați angajați în cauza celor ce căutau dreptatea în fața instanței de judecată. Atunci, prin practică și determinare, s-a dezvoltat celebra ars bene dicendi (arta de a vorbi bine) transformată ulterior într-o virtute inseparabilă de personalitatea avocatului.

Oratoria sau capacitatea de a transforma normele rigide și tăioase în cuvinte menite să înduplece voința magistratului era dovada incontestabilă a măiestriei unui avocat. El aprindea pasiuni și stingea conflicte, lega jurăminte și dezlega mâini încătușate, bucura și întrista cu deopotrivă măsură.

Oratoria si evolutia reprezentarii

Peste veacuri, cuvintele meșteșugite au devenit tot mai puține la număr iar secolul vitezei și-a pus amprenta asupra ședințelor de judecată. Se remarcă în prezent existența unui șablon lingvistic, a unui limbaj juridic ce se regăsește pe buzele tuturor avocaților, cu consecința directă a repetării unor formule ce așteaptă răspunsuri la fel de predictibile și ezoterice pentru justițiabili. Iar aceștia din urmă, martori la un spectacol înțeles numai de actori, se întreabă unde a dispărut oratoria cândva monopolizată de avocații pledanți.

Însă ea nu a dispărut, ci asemeni tuturor elementelor ce ne înconjoară, a îmbrăcat hainele modernității și a lepădat vechile costume tradiționale. Avocatul continuă să cultive ars bene dicendi, dar nu în vechile tipare, ci răspunzând exigențelor pe care clientul, instanța și chiar societatea le afirmă din ce în ce mai des.

Concizia si claritatea, standarde moderne ale discursului oratoric

Nu mai este timp pentru cuvinte meșteșugite, dar este timp suficient pentru ca prin concizie și claritate avocatul să reprezinte în mod eficient interesele clientului său. Iar dacă vechile pledoarii ascundeau ore întregi petrecute pentru ticluirea celor mai frumoase și elocvente fraze, cu atât mai mult timp petrece avocatul în prezent, doar pentru a-și cântări spusele și a concentra în câteva cuvinte toată pledoaria pe care, în trecut, ar fi dezvoltat-o cu măiestrie.

In loc de concluzie

Chiar dacă discursul avocatului pierde la capitolul spectaculozitate, atunci când poartă respectiva încărcătură de concizie și putere argumentativă câștigă indubitabil prin eficiență și acuratețe. Și deși resimțim lipsa pledoariilor ce se îmbinau perfect cu arta literaturii, nu putem să nu apreciem o expunere punctuală care convinge nu pe căi ocolite, ci prin urmarea drumului celui mai scurt. Poate că și romanii, în extraordinarul lor spirit vizionar, au prevăzut acest viitor dedicat conciziei atunci când au lăsat posterității dictonul-îndemn Pauca, sed bona ! (Puține, dar bune !)

Despre realitatea practicii unitare a instanțelor de judecată

Practica unitară a instanțelor de judecată este un deziderat ce animă deopotrivă opinia publică și profesioniștii din domeniul juridic.

uniformitatea jurisprudentei
Aproape fără excepție, justițiabilii și juriștii se confruntă cu soluții diferite pronunțate în cauze a căror asemănare merge până la identitate. Apar astfel interogații cu privire la pregătirea celor ce administrează justiția sau la echivocul anumitor legislații ce lasă loc interpretărilor de natură diferită.

Uniformitatea in ceea ce priveste practica in instantele de judecata

Într-adevăr, uniformitatea jurisprudenței apare ca o cerință firească a unității și unicității legislative. Rațiunea ne spune că așa cum nu pot exista două sau mai multe legi contradictorii, tot astfel nu putem accepta existența unor interpretări și aplicări antagonice. Cu toate acestea, într-o oarecare măsură, practica instanțelor de judecată infirmă raționamentul de mai sus și dă naștere întrebărilor de care am amintit.

În acest tumult de opinii și blamări ale sistemului judiciar, avem certitudinea imposibilității de a pretinde o jurisprudență unitară în integralitatea sa. De fapt, însăși termenul “unitar” este discutabil din simplul motiv al evocării unei perfecțiuni greu sau chiar imposibil de atins. În schimb, preferăm sintagma “unitate în diversitate” pentru a caracteriza o justiție în care, dincolo de opiniile juridice separate, primează antetul echității și binelui regăsite în dictonul “jus est ars boni et aequi”.

O singura lege mai multe interpretari

Diferite abordari in practica unitara in instantele de judecata
Evident, este confortabil să încadrăm o cauză într-un anumit tipar și să așteptăm o soluție care să nu reprezinte o surpriză, ci doar concluzia firească a dezbaterilor desfășurate în fața magistratului. Însă chiar acest magistrat este chemat să judece prin raportare la două exigețe: legea și conștiința sa.

Indubitabil, legea este una singură, însă același lucru se poate afirma și despre conștiința magistraților ?

Cu această întrebare retorică ne încheiem pledoaria în favoarea echilibrului ce trebuie să existe în justiție, în aceeași măsură ca în oricare alt domeniu al vieții noastre. Cei ce cred că practica unitară este o aritmetică cu soluții irefragabile vor fi întotdeauna dezamăgiți, la fel ca și cei ce se așteaptă la prevalența emoțiilor asupra dispozițiilor legislative.

În cele din urmă, practica unitară se rezumă la aplicarea vechiului dicton latin potrivit căruia “principiile dreptului sunt următoarele: a trăi în mod cinstit, a nu vătăma pe cel de lângă tine și a da fiecăruia ceea ce i se cuvine.”

CEDO – Cauza Adrian Mihai Ionescu vs. România – prima aplicare a criteriului de admisibilitate introdus prin Protocolul nr. 14

Intrarea in vigoare, incepand cu data de 1 iunie 2010, a Protocolului nr. 14 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului aduce in discutie un criteriu menit sa filtreze plangerile indreptate catre inaltul for european. Astfel, admisibilitatea cererii este conditionata dintru inceput de existenta unui “prejudiciu semnificativ” care poate fi angajat prin intrunirea urmatoarelor conditii: prejudiciul insemnat (inteles adesea sub aspect pecuniar), atingerea adusa dispozitiilor Conventiei Europene a Drepturilor Omului si absenta unei judecati exhaustive realizata la nivel national. Continue reading ‘CEDO – Cauza Adrian Mihai Ionescu vs. România – prima aplicare a criteriului de admisibilitate introdus prin Protocolul nr. 14′