Archive for the 'Judecatoresc' Category

Executarea silită a instituțiilor publice, între excepție și regulă

Executarea silită reprezintă ultima etapă în cadrul procesului civil, fiind aplicarea practică a dispozițiilor stabilite pe cale judiciară. Indiferent de obligațiile care forrmează obiectul acestei etape, creditorul este îndreptățit să obțină executarea lor și restabilirea situaţiei existente înainte de începerea litigiului. În anumite cazuri însă, legiuitorul a instituit derogări de la dreptul comun în materia executării silite, acordând persoanelor juridice de drept public o protecție ce nu se întâlnește în sfera privată. Cu toate acestea, invocarea abuzivă a acestor derogări nu poate fi primită, aşa cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 624/10.02.2012.

În speță, A.V.A.S. a solicitat pe calea unei contestații la executare promovate în contradictoriu cu o societate comercială ce avea calitatea de creditoare, în principal acordarea unui termen de grație de 18 luni, pentru efectuarea voluntară a plăţii creanţei în cuantum de 6.093.804,08 lei, și în subsidiar eșalonarea la plată a sumei pe o perioadă de 3 ani. Solicitarea a fost întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.

A.V.A.S. și-a motivat cererea prin faptul că legiuitorul a instituit o anumită protecție în cazul persoanelor juridice de drept public, urmărind prin aceasta evitarea blocării activităţii instituţiilor publice debitoare, realizarea adecvată şi eficientă a atribuţiilor acestora şi buna funcţionare a administraţiei publice. În concret, au fost invocate dispozițiile art. 1, art. 2 și art. 4 din O.G. nr. 22/2002, în special dispozițiile referitoare la acordarea unui termen de grație de 6 luni, perioadă în care instituțiile publice au posibilitatea de a achita voluntar creanța stabilită pe cale judiciară.

De asemenea, recurenta a considerat că solicitarea unui termen de grație de 18 luni sau plata eșalonată a debitului timp de 3 ani sunt în spiritul acestui act normativ, realizându-se prin aceste măsuri atât recuperarea integrală a creanței de către creditorul îndreptățit, cât și desfășurarea activității instituției publice în condiții optime.

Curtea de Apel București a respins în prima instanță cererea A.V.A.S, considerând că măsurile ce pot fi dispuse în temeiul O.G. nr. 22/2002 au un caracter excepțional pretabil unor situații excepționale, strict reglementate de actul normativ prin prisma existenței unei hotărâri irevocabile ce constată o obligație de plată și inexistenței fondurilor materiale în bugetul instituției publice. Curtea de Apel a reținut că nu sunt îndeplinite premisele legale, iar o eventuală admitere a cererii introductive ar aduce atingere dreptului de acces la justiție al creditorului, înțeles în lumina art. 6 CEDO, inclusiv ca o realizare efectivă a dreptului recunoscut pe cale judiciară, deci ca posibilitate de exercitare a procedurii executării silite.

Această soluție a fost menținută și de Înalta Curte de Casație și Justiție. În soluționarea căii de atac a recursului formulat de A.V.A.S., instanța supremă a reținut expres faptul că “pentru a putea beneficia de termenul de graţie pentru efectuarea plăţii recurenta-debitoare trebuia să facă dovada că neexecutarea până în prezent a obligaţiei de plată s-a datorat lipsei de fonduri întrucât, conform dispoziţiei legale menţionate, procedura nu operează ope legis faţă de toţi debitorii care sunt instituţii publice, ci numai faţă de acei debitori care nu au putut începe sau continua executarea obligaţiei de plată din cauza lipsei fondurilor”.

În alte cuvinte, textul legal de care s-a prevalat instituția publică în cauză nu face trimitere la un drept absolut de care persoanele juridice de drept public ar putea beneficia în scopul eludării executării silite de drept comun. Dimpotrivă, instituția publică este obligată să întreprindă toate măsurile necesare aducerii la îndeplinire a obligației de plată stabilite pe cale judiciară, iar numai în caz de imposibilitate obiectivă este îndreptățită să solicite un termen de grație sau o eșalonare a plății.

Astfel fiind, prin hotărârea pronunţată, instanța supremă a confirmat o realitate juridică proprie jurisprudenței interne, comunitare și convenționale, respectiv importanța executării silite în cadrul procesului civil și opozabilitatea acesteia tuturor categoriilor de debitori, indiferent de privilegiile pe care legea le acordă acestora cu titlu de excepție.

Renunţarea la judecata acţiunii întemeiate pe dreptul comun ulterior obţinerii imobilului revendicat în baza Legii nr. 10/2001

Intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001 oferea reclamanţilor posibilitatea de a abandona definitiv sau temporar calea dreptului comun în ceea ce priveşte revendicarea imobiliară pentru a parcurge procedura prevăzută de această lege specială.

Ȋn acest sens, dispoziţiile art. 46 alin. 1 (actualul art. 47 alin. 1) din Legea nr. 10/2001 prevedeau expres că în cazul acţiunilor aflate în curs de judecată la momentul apariţiei acestei legi, reclamanţii îşi pot manifesta dreptul de opţiune ca expresie deplină a principiului disponibilităţi, în sensul continuării judecăţii pe dreptul comun, solicitând suspendarea judecăţii sau renunţând la judecată.

Faţă de caracterul derogator al acestor dispoziţii legale de la dreptul comun, respectiv art. 242 Cod proc. civ. şi art. 246 Cod proc. civ., suspendarea sau renunţarea la judecată se putea realiza prin simpla manifestare de voinţă a reclamantului, singura condiţie impusă de lege fiind aceea de a face dovada începerii procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001.

Problema care a născut divergenţe de opinii şi soluţii contradictorii este în situaţia în care reclamanţii au solicitat suspendarea cauzei în temeiul art. 46 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, pentru a urma procedura prevăzută de această lege, iar ulterior finalizării acestei proceduri au solicitat repunerea cauzei pe rol în vederea renunţării la judecată. Ȋn acest caz au apărut controverse cu privire la temeiul juridic al renunţării la judecată: legea specială sau dreptul comun.

Acest aspect prezenta o relevanţă deosebită, întrucât dreptul comun prevede anumite condiţii care reglementează atât suspendarea cauzei, cât şi renunţarea la judecată, condiţii care nu se regăsesc însă în legea specială.

Iniţial, instanţele în faţă cărora s-a ivit acest incident procedural au statuat că reclamanţii ar putea solicita repunerea pe rol a cauzei în vederea renunţării la judecată faţă de restituirea imobilului pe baza legii speciale, renunţarea putându-se face în condiţiile reglementate de această lege.

Această practică a instanţelor contravine însă scopului avut în vedere de legiuitor la momentul instituirii dispoziţiilor art. 46 alin. 1 (actualul art. 47 alin. 1) din Legea nr. 10/2001, respectiv acela de a conferi reclamantului prerogativa desistării temporare sau definitive a judecăţii pentru a urma procedura instituită de această nouă lege.

Or, în cazul în care procedura prevăzută de legea specială s-a finalizat irevocabil, obţinându-se restituirea imobilului preluat abuziv, este evident că nu se mai justifică scopul acestor dispoziţii speciale pentru renunţarea la judecată.

Ȋn acest context, reclamantul poate renunţa la judecată, însă potrivit dreptului comun, respectiv cu acordul celeilalte părţi (întrucât prin ipoteză renunţarea se face după comunicarea cererii de chemare în judecată), fără a se putea prevala de dispoziţiile legii speciale, potrivit cărora renunţarea se putea face independent de voinţa celorlalte părţi, doar prin simpla manifestare de voinţă a reclamanţului.

Observarea scopului legislativ reprezintă chintesenţa soluţionării acestor incidente procedurale, aspect care necesită o analiză intrinsecă din partea instanţei, numai în acest mod fiind posibilă pronunţarea unor soluţii corecte şi legale.

Ȋn prezent, în practica instanţelor se poate constata o schimbare a opiniilor cu privire la temeiul juridic aplicabil în situaţia anterioară, concluzionându-se că renunţarea la judecată se poate face în baza dreptului comun şi nu a legii speciale, întrucât nu mai subzistă motivul care justifica dispunerea acestei măsuri, respectiv începerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Competenţa organului de executare în cazul concursului dintre creditorii bugetari şi alţi creditori ai debitorului

Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 cu privire la executarea silită a hotărârilor judecătorului sindic privind atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitoarei, în cazul concursului dintre creditorii fiscali şi alţi creditori ai debitorului a generat soluţii contrare în ceea ce priveşte competenţa organului de executare.

Unele instanţe au apreciat că, în privinţa acestei categorii de hotărâri, competenţa executării aparţine executorului judecătoresc, iar executarea se va realiza conform dispoziţiilor codului de procedură civilă.

Ȋn motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că, deşi ambele acte normative – atât Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei cât şi OG nr. 92/2003 privind codul de procedură fiscală – sunt legi speciale, totuşi, având în vedere că în cadrul procedurii colective şi concursuale reglementate de Legea nr. 85/2006 participă toţi creditorii, inclusiv creditorii bugetari, aceştia trebuie să se supună în mod necondiţionat prevederilor acestei legi.

Această concluzie are la bază regimul unitar şi egalitar aplicabil tuturor participanţilor la procedura insolvenţei, motiv pentru care devin aplicabile dispoziţiile codului de procedură civilă cu privire la executarea hotărârilor judecătorului sindic prin care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Contar acestei opinii, în practică s-au pronunţat şi soluţii prin care s-a statuat că potrivit art. 142 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 competenţa executării silite în cazul concursului între creditorii bugetari şi alţi creditori ar aparţine organului de executare fiscală, în condiţiile OG nr. 92/2003.

În acest caz, instanţele au apreciat că nu pot fi încălcate dispoziţiile legale atâta vreme cât legiuitorul a dorit ca la executarea creanţelor cuvenite bugetului de stat să se deroge de la dspoziţiile generale referitoare la punerea în executare a hotărârii judecătorului sindic având ca obiect atragerea răspunderii organelor de conducere.

În scopul unificării practicii judiciare în acest domeniu prin lămurirea acestei chestiuni care a făcut obiectul unor numeroase controverse, prin Decizia ICCJ nr. 6/14.05.2012 publicată în M.O.F. nr. 411/20.06.2012 s-a admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Suceava.

Potrivit acestei decizii, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 raportat la art. 136 alin. 6 Cod proc. fiscală, executarea hotărârilor judecătoreşti de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, se va efectua, în cazul concursului dintre creditorii fiscali şi ceilalţi creditori ai debitorului, potrivit Codului de proc. fiscală.

Considerații generale privind executarea silită în materie civilă

Poate cea mai importantă etapă a unui proces civil, executarea silită este adesea așezată la periferia instituțiilor procesuale uzitate în cotidianul judiciar. Deși explicabilă prin raportare la cursul procesual – fiind vorba, totuși, de etapa finală a acțiunii civile –, marginalizarea executării silite este o eroare ce poate ruina întreaga construcție juridică ridicată pe parcursul procesului civil.

Teoretic, art. 3711 din Codul de procedură civilă instituie principiul executării voluntare a dispozițiilor consacrate printr-un titlu executoriu. Vechiul dicton latin bona fides presumitur (buna-credință se prezumă) își dovedește aplicabilitatea chiar și în ultimul moment al cursului procesual, debitorului obligațiilor statuate prin titlul executoriu fiindu-i dată posibilitatea de a recunoaște supremația actului de judecată și de a i se supune în mod voluntar. Practic însă, rareori asistăm la o executare din proprie inițiativă, mult mai întâlnite fiind pasivitatea sau chiar refuzul debitorului de a se conforma obligațiilor statuate.

Executarea silită intervine în această ultimă situație ca un mijloc concret prin care forța coercitivă a statului determină realizarea actului de judecată în integralitatea sa. O acțiune civilă soluționată de instanța de judecată este inutilă pentru partea care a obținut câștig de cauză atâta timp cât aceasta nu poate fi adusă la îndeplinire prin mijloace de constrângere specifice. Astfel, procesul civil nu se încheie prin pronunțarea unei decizii definitive și irevocabile, ci numai atunci când această decizie a fost executată, respectiv atunci când a fost restabilit un echilibru juridic anterior afectat.

Executarea silită, la fel ca și acțiunea civilă, nu poate fi pornită din oficiu. În temeiul principiului disponibilității, partea care justifică un interes poate solicita organului de executare competent aducerea la îndeplinire a dispozițiilor consacrate

printr-un titlu executoriu. Creditorul are facultatea de a cere începerea executării silite și, oricând pe parcursul acesteia, de a solicita încetarea. Mai mult chiar, între creditor și debitor, sub supravegherea organului de executare, poate interveni un acord cu privire la modalitatea de efectuare a executării silite.

Codul de procedură civilă consacră acestei etape procesuale o parte importantă din corpusul său normativ, aceasta fiind reglementată în Cartea a V-a, respectiv în cuprinsul art. 3711- 5805. Începând cu sesizarea organului de executare și terminând cu executarea concretă a anumitor categorii de obligații, sunt reglementate anumite norme ce converg către realizarea dreptului a cărui legitimitate și apartenență au fost consacrate în mod univoc. Plecând de la aceste considerații generale, urmează ca în articolele următoare să prezentăm cele mai întâlnite instituții și incidente procesuale din etapa executării silite, neîncetând a sublinia caracterul deosebit de important al acestui veritabil punct terminus al procesului civil.

Importanța unei hotărâri judecătorești temeinic motivate

Hotărârea instanței de judecată nu trebuie să fie altceva decât o reflexie a legii și a aplicării ei la un caz concret. Sunt excluse interpretările pe care magistratul le poate propune cu titlu de lege ferenda, atitudinea subiectivă față de cauză sau părțile sale, precum și orice alte elemente străine de un act de judecată imparțial și obiectiv. Însă pentru ca toate aceste aspecte să fie recognoscibile într-o hotărâre, se impune ca aceasta să fie temeinic motivată.

Potrivit art. 261 alin. 5 C. proc. civ., “hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde: (…) motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Practica instanțelor de judecată, determinată cel mai probabil de numărul mare de cauze aflate pe rol, implică o transcriere aproape identică a susținerilor scrise făcute de părți în cursul judecății. De multe ori, această expunere recapitulativă înlocuiește prezentarea motivelor de fapt pe care însăși instanța ar fi trebuit s-o facă, fiind mijlocul cel mai comod de a redacta o hotărâre al cărei număr de pagini să fie compus din două cifre.

Însă această comoditate ar putea fi ușor trecută cu vederea, dacă instanța ar motiva în mod temeinic dispozițiile asupra cărora s-a oprit. Din ce în ce mai des, hotărârile instanțelor autohtone sunt insuficient motivate, în pofida numărului mare de pagini ce le alcătuiesc. Trecând peste recitirea celor scrise de părți în cursul procesului și peste cantitatea impresionantă de informații prin care se recapitulează cursul procedurilor judiciare, nu de puține ori se constată existența unei motivări lacunare, fără dezvoltarea unei logici juridice care, pornind de la situația de fapt, să aplice întocmai normele de drept conform principiului da mihi factum, dabo tibi ius (dă-mi faptele și îți voi da dreptul).

Adesea, instanța se mulțumește să argumenteze sumar soluția adoptată, fără a arăta care sunt elementele de fapt și de drept care stau la baza deciziilor sale și fără a le explica înțelesul. De la un for de judecată, ultima redută în căutarea dreptății în orice stat democratic, justițiabilii nu așteaptă doar un verdict sec, ci și o explicație concretă a adevărului sau falsității ce stă în spatele susținerilor deduse judecății. Numai în acest fel magistratul își desăvârșește menirea, promovând în rândul justițiabililor spiritul și litera legii. Finalitatea unui proces, dincolo de câștig sau pierdere, este dată de învățămintele pe care acesta le aduce părților, o argumentare pertinentă fiind cel dintâi temei al acceptării unei soluții ce transcende interesele individuale și relevă supremația legii.

Pe cale de consecință, considerăm că se impune abandonarea acestui stil lacunar de a motiva hotărârile judecătorești. Chiar dacă instanțele sunt excesiv de aglomerate, seriozitatea actului de judecată nu trebuie să fie afectată de deficiențele structurale pe care le comportă sistemul judiciar. Numai în acest fel se poate restabili încrederea în justiție, pierdută din ce în ce mai des de tot mai mulți justițiabili.

Ce este principiul disponibilitatii in cadrul procesului civil ?

Procesul civil este guvernat de o serie de principii ce au menirea de a asigura buna administrare a justiției. Între acestea, de o deosebită importanță este principiul disponibilității, în temeiul căruia părțile își asumă anumite acțiuni sau inacțiuni la care sunt îndreptățite prin lege.
Principiul-disponibilitatii

Principiul disponibilitatii, de o deosebita importanta intr-un proces civil

Principiul disponibilității este cea mai importantă manifestare a voinței părților implicate într-un litigiu. Astfel, spre deosebire de procesul penal guvernat de principiul oficialității, procesul civil nu poate începe decât dacă instanța a fost învestită cu judecarea unei cauze.

Altfel spus, reclamantul este cel dintâi care recurge la acest principiu și își materializează intenția de a deduce judecății o anumită cauză. Din acel moment, prin punerea în mișcare a acțiunii civile, principiul disponibilității devine puntea de legătură dintre reclamant și pârât, precum și “cenzura” pe care ambele părți o pot opune activității instanței.

Părțile litigante trebuie să aibă reprezentarea clară a faptului că procesul civil nu este condus în mod exclusiv de instanță, ci în temeiul principiului disponibilității părțile pot trasa liniile directoare de desfășurare evenimențială.

Instanța este obligată să se pronunțe doar asupra a ceea ce i s-a cerut și în limitele a ceea ce i s-a cerut de către părți. De asemenea, partea poate să renunțe la judecată sau chiar la dreptul dedus judecății, iar în anumite condiții poate încheia o tranzacție care consfințește soluționarea amiabilă a litigiului.

Însă principiul disponibilității nu se oprește după pronunțarea unei hotărâri definitive și irevocabile. Ultima etapă a procesului civil, executarea hotărârii judecătorești, este de asemenea guvernată de acest principiu definitoriu.

Astfel, etapa executorie nu începe ex officio, ci numai după ce partea interesată a învestit hotărârea cu formulă executorie și a solicitat organelor abilitate executarea ei. Aceasta este dovada evidentă a faptului că principiul disponibilității se constituie drept alfa și omega în cadrul oricărui proces civil.

În temeiul acestui principiu, se urmărește nu numai respectarea individualității și personalității procesuale, ci și responsabilizarea părților litigante. Acestea sunt chemate să răspundă unor situații concrete care pot determina rezultatul final al procesului, acțiunile sau inacțiunile lor fiind manifestarea modului în care înțeleg să se raporteze la importanța procesului civil.

Dublul grad de jurisdicţie în materie contravenţională-între concret şi iluzoriu în condiţiile Legii 202/2010

Dublul grad de jurisdicţie este un drept recunoscut juristiţiabililor prin Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Acesta presupune că orice persoană declarată vinovată de săvârşirea unei infracţiuni de un tribunal, are dreptul de a cere examinarea hotărârii prin care i s-a stabilit vinovăţia de către o instanţă superioară ierarhic.

Practic este vorba de o rediscutare a tuturor aspectelor ce au condus la condamnarea persoanei în cauză.

Întradevăr acest drept cunoaşte limitări, în sensul în care nu se regăseşte decât în materie penală, în accepţiunea autonomă dată acestui termen de jurisprudența Curţii Europene. Sfera penalului în interpretarea acesteia este mai amplă decât în legislaţia naţională a multor state semnatare, ea înglobând şi sfera contravenţionalului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nimic nu împiedică statele să-şi îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului public, prin stabilirea sau menţinerea unei distincţii între diferitele tipuri de infracţiuni iar, în principiu nu s-a opus tendinţei de dezincriminare existente în statele membre ale Consiliului Europei.

Legiuitorul român a scos din sfera ilicitului penal contravenţiile, sancţionarea acestora făcându-se prin aplicarea unei amenzi administrative.

Cu toate acestea, până la intrarea în vigoare a Legii 202/2010, deşi în afara ilicitului penal, în cazul contravenţiilor dreptul la un dublu grad de jurisdicţie era concretizat prin posibilitatea persoanei sancţionate de a ataca cu recurs hotărârea pronunţată prin care i se stabilea vinovăţia.

Odată cu modificările legislative aduse prin Mica Reformă, hotărârile pronunţate în materie contravenţională devin irevocabile de la prima instanţă.

În această situaţie se pune problema neconvenţionalităţii şi implicit a neconstituţionalităţii prevederilor amintite. Ne întrebăm dacă nu cumva legiuitorul euforic la gândul realizării mult aşteptatei celerităţi a procedurilor în faţa instanţelor române şi a decongestionării acestora, nu a omis să asigure justiţiabililor garanţiile efective ale unui proces echitabil.

Apreciem însă că răspunsul la această problematică nu va întârzia să apară în forma unei decizii a Curţii Constituţionale în condiţiile în care plângerile contravenţionale, prin numărul lor ridicat, ocupă un loc important pe listele de şedinţă ale instanţelor române, iar justiţiabilii nu sunt întotdeauna multumiţi de soluţiile primite.

Despre realitatea practicii unitare a instanțelor de judecată

Practica unitară a instanțelor de judecată este un deziderat ce animă deopotrivă opinia publică și profesioniștii din domeniul juridic.

uniformitatea jurisprudentei
Aproape fără excepție, justițiabilii și juriștii se confruntă cu soluții diferite pronunțate în cauze a căror asemănare merge până la identitate. Apar astfel interogații cu privire la pregătirea celor ce administrează justiția sau la echivocul anumitor legislații ce lasă loc interpretărilor de natură diferită.

Uniformitatea in ceea ce priveste practica in instantele de judecata

Într-adevăr, uniformitatea jurisprudenței apare ca o cerință firească a unității și unicității legislative. Rațiunea ne spune că așa cum nu pot exista două sau mai multe legi contradictorii, tot astfel nu putem accepta existența unor interpretări și aplicări antagonice. Cu toate acestea, într-o oarecare măsură, practica instanțelor de judecată infirmă raționamentul de mai sus și dă naștere întrebărilor de care am amintit.

În acest tumult de opinii și blamări ale sistemului judiciar, avem certitudinea imposibilității de a pretinde o jurisprudență unitară în integralitatea sa. De fapt, însăși termenul “unitar” este discutabil din simplul motiv al evocării unei perfecțiuni greu sau chiar imposibil de atins. În schimb, preferăm sintagma “unitate în diversitate” pentru a caracteriza o justiție în care, dincolo de opiniile juridice separate, primează antetul echității și binelui regăsite în dictonul “jus est ars boni et aequi”.

O singura lege mai multe interpretari

Diferite abordari in practica unitara in instantele de judecata
Evident, este confortabil să încadrăm o cauză într-un anumit tipar și să așteptăm o soluție care să nu reprezinte o surpriză, ci doar concluzia firească a dezbaterilor desfășurate în fața magistratului. Însă chiar acest magistrat este chemat să judece prin raportare la două exigețe: legea și conștiința sa.

Indubitabil, legea este una singură, însă același lucru se poate afirma și despre conștiința magistraților ?

Cu această întrebare retorică ne încheiem pledoaria în favoarea echilibrului ce trebuie să existe în justiție, în aceeași măsură ca în oricare alt domeniu al vieții noastre. Cei ce cred că practica unitară este o aritmetică cu soluții irefragabile vor fi întotdeauna dezamăgiți, la fel ca și cei ce se așteaptă la prevalența emoțiilor asupra dispozițiilor legislative.

În cele din urmă, practica unitară se rezumă la aplicarea vechiului dicton latin potrivit căruia “principiile dreptului sunt următoarele: a trăi în mod cinstit, a nu vătăma pe cel de lângă tine și a da fiecăruia ceea ce i se cuvine.”

Despre paradoxul judecarii cauzelor cu celeritate

Un stat de drept se caracterizeaza prin aceea ca, pe baza normelor juridice, unei anumite situatii trebuie sa i se aplice un anumit regim juridic. Formularea unei actiuni in instanta nu trebuie sa iasa din acest tipar. Depunerea unei actiuni calificata de dispozitiile legale ca fiind urgenta, trebuie solutionata potrivit legii, adica cu urgenta. Regulamentele de organizare a instantelor prevad explicit ca in timpul vacantei judecatoresti se solutioneaza numai cauze urgente. Continue reading ‘Despre paradoxul judecarii cauzelor cu celeritate’

La 99 de ani Maria Atanasiu castiga lupta cu statul roman la CEDO

Anul trecut am reprezentat reclamantele in prima cauza pilot la Curtea Europeana a Drepturilor Omului impotriva Romaniei – Maria Atanasiu si Iuliana Ileana Poenaru. Astazi, dupa 10 ani de la data introducerii actiunii pe rolul instantelor romane, Statul Roman a inteles in sfarsit sa-si execute obligatia de plata a despagubirilor. Maria Atanasiu implineste astazi 99 de ani.

La nivel intern, instantele judecatoresti au considerat ca este inadmisibil sa revendici propriul imobil, trimitand reclamantele sa urmeze procedura legilor de reparatie, pe care – culmea ironiei – acestea chiar o urmasera in paralel incepand cu anul 1996, fara niciun rezultat pana in prezent. Continue reading ‘La 99 de ani Maria Atanasiu castiga lupta cu statul roman la CEDO’