Renunţarea la judecata acţiunii întemeiate pe dreptul comun ulterior obţinerii imobilului revendicat în baza Legii nr. 10/2001

Intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001 oferea reclamanţilor posibilitatea de a abandona definitiv sau temporar calea dreptului comun în ceea ce priveşte revendicarea imobiliară pentru a parcurge procedura prevăzută de această lege specială.

Ȋn acest sens, dispoziţiile art. 46 alin. 1 (actualul art. 47 alin. 1) din Legea nr. 10/2001 prevedeau expres că în cazul acţiunilor aflate în curs de judecată la momentul apariţiei acestei legi, reclamanţii îşi pot manifesta dreptul de opţiune ca expresie deplină a principiului disponibilităţi, în sensul continuării judecăţii pe dreptul comun, solicitând suspendarea judecăţii sau renunţând la judecată.

Faţă de caracterul derogator al acestor dispoziţii legale de la dreptul comun, respectiv art. 242 Cod proc. civ. şi art. 246 Cod proc. civ., suspendarea sau renunţarea la judecată se putea realiza prin simpla manifestare de voinţă a reclamantului, singura condiţie impusă de lege fiind aceea de a face dovada începerii procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001.

Problema care a născut divergenţe de opinii şi soluţii contradictorii este în situaţia în care reclamanţii au solicitat suspendarea cauzei în temeiul art. 46 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, pentru a urma procedura prevăzută de această lege, iar ulterior finalizării acestei proceduri au solicitat repunerea cauzei pe rol în vederea renunţării la judecată. Ȋn acest caz au apărut controverse cu privire la temeiul juridic al renunţării la judecată: legea specială sau dreptul comun.

Acest aspect prezenta o relevanţă deosebită, întrucât dreptul comun prevede anumite condiţii care reglementează atât suspendarea cauzei, cât şi renunţarea la judecată, condiţii care nu se regăsesc însă în legea specială.

Iniţial, instanţele în faţă cărora s-a ivit acest incident procedural au statuat că reclamanţii ar putea solicita repunerea pe rol a cauzei în vederea renunţării la judecată faţă de restituirea imobilului pe baza legii speciale, renunţarea putându-se face în condiţiile reglementate de această lege.

Această practică a instanţelor contravine însă scopului avut în vedere de legiuitor la momentul instituirii dispoziţiilor art. 46 alin. 1 (actualul art. 47 alin. 1) din Legea nr. 10/2001, respectiv acela de a conferi reclamantului prerogativa desistării temporare sau definitive a judecăţii pentru a urma procedura instituită de această nouă lege.

Or, în cazul în care procedura prevăzută de legea specială s-a finalizat irevocabil, obţinându-se restituirea imobilului preluat abuziv, este evident că nu se mai justifică scopul acestor dispoziţii speciale pentru renunţarea la judecată.

Ȋn acest context, reclamantul poate renunţa la judecată, însă potrivit dreptului comun, respectiv cu acordul celeilalte părţi (întrucât prin ipoteză renunţarea se face după comunicarea cererii de chemare în judecată), fără a se putea prevala de dispoziţiile legii speciale, potrivit cărora renunţarea se putea face independent de voinţa celorlalte părţi, doar prin simpla manifestare de voinţă a reclamanţului.

Observarea scopului legislativ reprezintă chintesenţa soluţionării acestor incidente procedurale, aspect care necesită o analiză intrinsecă din partea instanţei, numai în acest mod fiind posibilă pronunţarea unor soluţii corecte şi legale.

Ȋn prezent, în practica instanţelor se poate constata o schimbare a opiniilor cu privire la temeiul juridic aplicabil în situaţia anterioară, concluzionându-se că renunţarea la judecată se poate face în baza dreptului comun şi nu a legii speciale, întrucât nu mai subzistă motivul care justifica dispunerea acestei măsuri, respectiv începerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

0 Responses to “Renunţarea la judecata acţiunii întemeiate pe dreptul comun ulterior obţinerii imobilului revendicat în baza Legii nr. 10/2001”


Comments are currently closed.