Archive for the 'General' Category

Despre obligația de despăgubire ce incumbă companiilor de căi ferate în situația întârzierii tranurilor. Soluțiile recente ale jurisprudenței franceze

Măsura respectării normelor legale și a incidenței anumitor sancțiuni este dată întotdeauna de instanțele de judecată. Oricât de fermă este convingerea justițiabilului sau a apărătorului său cu privire la legitimitatea pretențiilor deduse judecății, cea care contează în cele din urmă este exclusiv convingerea instanței, învestită prin conventul social cu “lumină și înțelepciune”.

Ca expresie a celor de mai sus stă și o recentă hotărâre pronunțată de Curtea de Casație din Franța (instanța echivalentă Înaltei Curți de Casație și Justiție), cu privire la îndreptățirea unui avocat de a solicita despăgubiri ca urmare a întârzierii mijloacelor de transport feroviare. Pe scurt, datele speței soluționate prin hotărârea 11-13177/26.09.2012 sunt următoarele:

Domnul Philippe Grimaud, avocat și fost decan al baroului din Limoges (Franța), trebuia să susțină interesele clientului său în fața Tribunalului Comercial din Paris, ceea ce impunea prezența sa în fața instanței la data de 11.02.2010, orele 10:00 AM. Astfel, avocatul a cumpărat un bilet de tren ce-i asigura plecarea din Limoges la orele 05:47 AM și sosirea în Paris la orele 08:45 AM. Totodată, călătoria retur a fost programată în aceeași zi, pentru orele 12:58 PM.

Cu toate acestea, avocatul Philippe Grimaud a sosit în Paris cu o întârziere de peste 4 ore, ceea ce a făcut imposibilă asistarea clientului său în fața instanței. Raportat la această consecință, avocatul a chemat în instanță SNCF (Societatea Națională de Căi Ferate Franceze) și a solicitat obligarea acesteia la despăgubiri reprezentând prețul biletului de tren și daune-interese.

Prima instanță învestită cu soluționarea cauzei a respins argumentarea SNCF întemeiată pe existența unui caz de forță majoră și a reținut obligația acesteia de a respecta obligația de punctualitate ce figura în caietul de sarcini al companiei. De asemenea, instanța a reținut faptul că reclamantul și-a luat o marjă de eroare suficient de mare pentru a ajunge la sediul Tribunalului Comercial din Paris, acolo unde prezența sa era imperativ necesară. Astfel, întrucât călătoria reclamantului a rămas fără obiect, s-a reținut răspunderea SNCF și obligarea acesteia la plata către avocatul Grimaud, alături de prețul biletului de tren, a următoarelor sume: 500 Euro pentru a compensa pierderea onorariului, 1.000 Euro pentru pierderea credibilității în fața clientului și 500 Euro pentru compensarea sentimentelor de frustrare încercate cu ocazia întârzierii trenului.

Hotărârea a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe. Pentru a hotărî astfel, instanța supremă a considerat faptul că hotărârea atacată este privată de baza legală specifică art. 1.150 din Codul Civil francez, potrivit căruia debitorul obligației nu este ținut decât pentru despăgubiri ce au fost prevăzute sau au putut fi prevăzute în momentul încheierii contractului.

Astfel, s-a reținut că unica despăgubire ce se impune în cauză este determinată de obligația de rambursare a prețului biletului de tren (urmare ce decurge imediat și direct din contractul de transport). Dimpotrivă, Curtea de Casație a arătat expres că celelalte consecințe invocate de reclamant și admise de prima instanță (pierderea onorariului și a credibilității, precum și sentimentele de frustrare și neputință) nu intră în sfera de previzibilitate specifică unui contract de transport, SNCF fiind străină de angajamentele contractuale sau de orice altă natură pe care clienții săi le au cu terțe persoane.

Pe cale de consecință, chiar dacă ne aflăm în prezența unei fapte ce cauzează un prejudiciu complex, despăgubirile acordate nu pot acoperi în integralitate pierderile suferite de persoana vătămată, indiferent dacă acestea au o natură pecuniară sau morală.

Despre evoluția dreptului în spațiul carpato-danubiano-pontic din cele mai vechi timpuri și până în prezent
– scurtă prezentare istorico-juridică –

Dreptul a existat dintotdeauna în sfera activităților interumane, chiar dacă forma sub care s-a manifestat a fost mai mult sau mai puțin concretă, mai vizibilă și riguroasă sau dimpotrivă, intrinsecă anumitor activități și vizibilă doar ca urmare a studiilor de specialitate.

Departe de a avea pretenția exhaustivității, prezenta expunere are unicul scop de a puncta principalele linii directoare ce au însoțit organizarea juridică a societăților ce au populat spațiul autohton, fiind doar un primum movens către o cultură juridică elementară sub aspectul evoluției legislative și un îndemn către o aplecare individuală spre aprofundarea instituțiilor sau informațiilor mai jos prezentate.

Spre o cât mai ușoară parcurgere și asimilare, prezenta expunere debutează cu prezentarea organizării juridice existente pe actualul teritoriu în antichitate (A), continuă cu sistemul de drept specific epocii feudale (B) și se încheie cu creionarea principalelor caracteristici ce guvernează dreptul modern (C), fără a neglija, așa cum este și firesc, contemporaneitatea legislativă.

  1. Organizarea juridică pe teritoriul autohton în epoca antică. Particularități și elemente ce au stat la baza evoluției legislative

Spațiul carpato-danubiano-pontic a fost populat din cele mai vechi timpuri, respectiv încă din paleoliticul inferior. În funcție de etapele de dezvoltare specifice, organizarea “micro-societăților” urma forma ginților, în interiorul cărora descendența maternă era unica modalitate de individualizare a comunității. Astfel, asistăm la o dezvoltare puternică a rolului femeii, denumită în studiile de specialitate epoca societății matriarhale. Abia ulterior, odată cu trecerea în epoca bronzului și a fierului, rolul bărbatului a devenit din ce în ce mai pronunțat, înlăturând treptat atribuțiile conducătoare ale femeilor și instaurând epoca patriarhatului.

Din punct de vedere juridic, ceea ce interesează este absența totală a dreptului de proprietate privată din anumite micro-societăți antice. Organizarea în ginți sau triburi era caracterizată printr-o grijă colectivă manifestată cu privire la obținerea hranei, triburile de vânători și culegători din paleolitic fiind sub imperiul dreptului de proprietate colectivă. Aceeași particularitate o regăsim și în comunitățile agricole, unde câmpul de recoltare (zona cu cea mai mare capacitate de producție agricolă) reprezenta unicul principiu teritorial ce guverna dreptul de proprietate colectivă asupra respectivului teren.

Dimpotrivă, în cadrul triburilor de crescători de vite exista o formă incipientă de proprietate privată asupra turmelor de vite, precum și o grijă de transmitere a acestor avuții prin dreptul de moștenire exercitat de primul născut (primogenitura).

Organizarea juridică a geto-dacilor implică o puternică latură beligerantă, specifică democrației militare. Astfel, conducătorii triburilor obțineau un drept de proprietate privată asupra pământului, animalelor sau obiectelor de preț, prin intermediul declarării stării de război, ca răspuns în fața unui atac sau ca un atac propriu-zis. În aceste comunități, unicul izvor de drept era cutuma. Ulterior, mai ales după cucerirea romană, autoritatea de stat s-a manifestat prin emiterea legilor.

În societatea geto-dacă erau cunoscute ramurile specifice dreptului persoanelor și dreptului familiei. Prima ramură era necesară pentru diferențierea claselor sociale, cele mai înalte având anumite forme de capacitate juridică, în timp ce clasa inferioară – sclavii – era lipsită de capacitate juridică. Tot de clasele conducătoare este legată și consolidarea proprietății private, împreună cu dreptul succesoral și dreptul familiei. În această ultimă ramură, era recunoscută căsătoria monogamă și se obișnuia ca soția să primească zestre la încheierea căsătoriei, însuși termenul “zestre” fiind de origine geto-dacică.

Organizarea juridică a cunoscut o evoluție spectaculoasă odată cu cucerirea romană. În acest sens, cu titlu de exemplu, menționăm instituirea obligațiilor fiscale sub forma impozitelor directe și indirecte. Impozitele directe sunt cele de tip funciar, instituite pe terenuri sau imobile, în timp ce impozitele indirecte priveau fie birul (5% pentru moșteniri și eliberări de sclavi), fie taxa de vânzare (14% pentru sclavi și 1% pentru “celelalte mărfuri”). Nu lipseau din acest context nici taxele de vamă.

Societatea existentă pe teritoriul Daciei în jurul secolului II d. Hr. era alcătuită din cetățeni romani, latini, peregrini și sclavi. În funcție de apartenența socială existau mai multe forme de exercitare a drepturilor și îndeplinire a obligațiilor, precum și proceduri de judecată diferențiate. Astfel, în ceea ce privește regimul juridic al proprietății, peregrinii puteau dobândi proprietăți fie prin ocupațiune, fie prin tradițiune. Erau cunoscute contractele de vânzare-cumpărare, caracterizate prin sistemul mancipațiunii. De asemenea, tot atunci se pun și bazele garanțiilor contra evicțiunii sau garanțiile pentru vicii.

B. Particularitățile sistemului juridic autohton din epoca feudală

Epoca feudală este caracterizată prin preluarea particularităților juridice geto-dacice și romane și adaptarea lor la noile exigențe sociale și culturale ale societății medievale. Titularii dreptului de proprietate erau diferențiați în funcție de clasele sociale din care făceau parte, existând proprietatea domnească, proprietatea feudalilor laici, proprietatea bisericească, proprietatea țărănească și proprietatea funciară urbană.

Dacă voievodul avea un dominium eminens (drept de stăpânire asupra întregului pământ al țării) și un dominium personal (moșii proprii), proprietatea bisericească provenea în principal din dările sau donațiile domnești.

De asemenea, proprietatea țărănească putea fi în devălmășie sau individuală. În devălmășie, fiecare țăran devălmaș deținea un drept de proprietate asupra unei cote părți din proprietatea colectivă, existând pe alocuri posibilitatea de a precumpăra sau de a răscumpăra cota parte ce i se cuvine, sub forma “dreptului de protimisis” (actualul drept de preemțiune). Proprietatea originară se putea dobândi fie originar, fie sub formă derivată, prin utilizarea dreptului de protimisis.

În fine, proprietatea funciară urbană este alcătuită din “hotarul târgului”, acesta fiind un teren aflat în aproprierea orașului ce este folosit în comun de locuitorii acestuia.

Fiscalitatea cunoaște, de asemenea, o evoluție determinată de exigențele domnești, din ce în ce mai ridicate ulterior instituirii dependenței de Imperiul Otoman. Dacă la început, în vederea încasării dărilor, a fost instituită răspunderea colectivă (denumită și “cisla”), aceasta a evoluat către răspunderea individuală. Obligațiile erau materializate în muncă, produse, cereale, animale sau vin, iar unitatea de măsură era “poarta iobăgească” (o poartă prin care putea trece un car încărcat cu anumite produse).

Cu timpul, asistăm la o evoluție a contractelor, delictelor și cvasidelictelor. Astfel, în categoria contractelor reale întâlnim donația, schimbul și împrumutul. Contractele consensuale cel mai des întâlnite erau cele de vânzare-cumpărare, arendare, asociere și de mandat, iar dintre contractele nenumite cel mai des întâlnit era contractul de depozit.

Răspunderea civilă putea proveni din contract, dar și din delicte și cvasidelicte, care dădeau naștere la obligația de reparare în bani sau în natură. Pentru probarea obligațiilor se utilizau adălmașul, darea mâinii drepte sau jurământul, iar drept garanții reale se utiliza zălogirea bunurilor mobiliare sau imobiliare. Garanțiile personale puteau duce chiar și la pierderea libertății celor ce deveneau chezași.

Evoluția juridică a urmat un curs firesc, aceste instrumente și instituții juridice cunoscând noi valențe în epoca modernă, după cum vom arăta în cele ce urmează.

C. Dreptul modern și contemporaneitatea legislativă

Odată cu formarea națiunii române, cu unirea principalelor teritorii și formarea organelor centrale ale puterii de stat ce subordonau unitățile administrativ-teritoriale, asistăm la o evoluție firească a dreptului scris. Regăsim în acest context “pravilile de temelie”, codurile generale, codurile private, culegerile de obiceiuri și hrisoavele. Nu trebuie uitate nici principalele reforme instituite prin Constituția lui Constantin Mavrocordat, Proiectul de oblăduire republicească aristo-democraticească a lui Dimitrie Sturdza sau Proclamația de la Islaz.

Toate documentele sus-menționate au încercat să se depărteze de epoca feudală prin eliminarea abuzurilor și a obiceiurilor care primeau o interpretare neunitară, consacrând prin caracterul scris o unitate a legiferării. În Codul Calimach apar primele idei capitaliste, reflectate în reglementarea “persoanelor moralicești” (persoanele juridice). Același codice prevede și formalități pentru logodnă, recunoscută din punct de vedere juridic (element reintrodus prin Noul Cod Civil actual). Ca o preeminență a ideilor capitaliste, dreptul de proprietate este tot mai prezent în legiferări, fiind în centrul elementelor juridice din respectiva perioadă. Este momentul la care proprietatea feudală se concentrează în sfera câtorva mari familii, care ajung să stăpânească cuprinderi impresionante de pământ.

Materia obligațiilor cunoaște o dezvoltare determinată de dezvoltarea relațiilor de schimb, fiind utilizate cu frecvență sporită atât contractele de vânzare-cumpărare, cât și cele de împrumut. Forma scrisă era cerută în funcție de obiectul contractului (în cazul robilor și al imobilelor fiind întotdeauna necesară).

Dezvoltarea relațiilor contractuale și deschiderea către societatea franceză a impus introducerea codului de comerț francez, în anul 1840, și adoptarea Codului Civil (1864).

Ulterior, regimul parlamentar aduce noi aspecte, tot mai apropiate de sfera legislativă a prezentului, începând cu adoptarea primei Constituții din anul 1866 și terminând cu legile organice puse în aplicare cu privire la cele mai variate aspecte ale vieții sociale. Este perioada în care legiuitorul își îndreaptă tot mai mult atenția către societate și încearcă să răspundă exigențelor pe care aceasta le manifestă.

Epoca modernă cuprinde și perioada regimului comunist, în care apropierea de legislația franceză, regăsită în vechile reglementări, este considerată indezirabilă. Se impune, în schimb, o aplecare către proprietatea colectivă și supremația statală, în defavoarea dreptului de proprietate privată.

Schimbarea regimului și instaurarea democrației reașează vechile valori democratice în centrul legislației naționale, preocupată nu numai de recuperarea instituțiilor juridice suspendate din rațiuni politice, ci și de alinierea la noile exigențe europene regăsite în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în acquis-ul european.

Apartenența la Uniunea Europeană a accelerat această integrare și a determinat adoptarea unui Nou Cod Civil, care, alături de elementele de noutate specifice prezentului, nu de puține ori reamintește de instituții și reglementări pe care istoria le-a creditat deja ca fiind perene.

Iată care sunt, pe scurt, principalele etape de evoluție a dreptului în spațiul autohton. Reperele trecute în revistă pot fi completate cu nenumărate alte exemple și dezvoltări punctuale, complexitatea sistemului de drept specific fiecărei perioade fiind de netăgăduit. Totuși, această prezentare de ansamblu își propune să sublinieze o idee centrală, în sensul că adevăratul drept, adevăratele instituții juridice, își au obârșia în cele mai vechi reglementări. Trecerea timpului și implicațiile diferitelor regimuri politice nu au influențat aceste adevărate pietre de temelie ale gândirii juridice, ele fiind și în prezent expresia faptului că “dreptul este arta binelui și a echității” (jus est ars boni et aequi).

Amicus curiae

Amicus curiae este un termen legal ce își are originile în limba latină. Literalmente tradus înseamnă “prieten al curţii” şi se referă la o persoană care nu are niciun interes pentru vreo parte din proces în mod special, într-o cauză dată. Aceasta oferă în mod voluntar informaţii asupra unei probleme de drept sau de altă natură, relevante pentru cauza respectivă, informaţii ce se consideră că pot ajuta instanţa în a decide asupra unei chestiuni legate de litigiu. Această informaţie poate fi furnizată prin diferite modalităţi. O modalitate este opinia legală, ce poate fi adusă la cunoștinţa instanţei sub forma unui compendiu. De asemenea, pentru soluţionarea justă a  cauzei, un terţ poate oferi o declaraţie pe care nici părţile, nici instanţa nu au solicitat-o. Mai mult, poate fi vorba și de prezentarea ideilor conţinute într-un tratat de specialitate, în legătură cu obiectul dedus judecăţii.

Instituţia amicus curiae își găseşte originile în dreptul roman. În jurul secolului al noualea, aceasta a fost încorporată cu mult succes și largă aplicare în cadrul sistemului de drept britanic. Unul dintre cele mai populare sisteme în care se utilizează este dreptul internaţional, cu precădere în cazuri privind drepturile omului. Popularitatea sa a continuat să se răspândească în sistemele de drept din multe ţări, inclusiv în cele de drept romano-germanic. Astăzi, este utilizată cu succes de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Comisia Inter-Americană pentru Drepturile Omului, şi Curtea Inter- Americană pentru Drepturile Omului.

Rolul de amicus curiae este confundat deseori cu noţiunea de intervenient. Diferenţa este dată de natura interesului persoanei ce invocă una sau alta dintre cele două instituţii. În cazul intervenţiei, cel ce intervine trebuie să justifice un interes concret în cauza respectivă, ce poate consta în a pretinde un drept propriu, în strânsă legătură cu obiectul acelei pricini sau poate fi vorba de un terţ care ar putea fi prejudiciat în vreun fel prin hotărârea ce ar urma să se pronunţe.

În privinţa amicus curiae, cel ce o invocă oferă un ajutor instanţei în rezolvarea pricinii. Putem vorbi de un scop imediat, acela al justei soluţionări a cauzei respective. În sistemul common law are o largă aplicaţie datorită posibilităţii realizării unui scop mediat. După cum bine știm, sistemul de drept common law se bazează în principal pe practică anterioară într-un anumit domeniu. Așadar, o persoană ar putea interveni într-un litigiu în calitate de amicus curiae, cu scopul de a crea o jurisprudenţă favorabilă pentru soluţionarea în viitor a unui litigiu similar, în care aceasta ar figura ca parte.

În sistemul de drept românesc, această instituţie este puţin cunoscută, însă având în vedere multiplicarea cazurilor ce își găsesc rezolvare pe baza argumentelor jurisprudenţiale, este important să se folosească acest mijloc procedural în considerarea avantajelor oferite în realizarea dezideratului oricărui sistem de drept, acela al creării unei jurisprudenţe unitare.

Neplata rovinietei – contravenţie gravă sancţionată aspru

Prezentul articol nu va trata caracterul incalificabil al drumurilor patriei, nu pentru că subiectul ar fi epuizat, ci pentru că am acceptat că nu putem face nimic ca să schimbăm această situaţie. Ce poate fi schimbată, însă, este sancţionarea abuzivă şi necontrolată a celor care nu au plătit taxa de drum.

Este binecunoscută obligaţia ce incumbă participanţilor la trafic de a achita un tarif de utilizare a drumurilor naţionale şi autostrăzilor din România, în funcţie de categoria de vehicul cu care se circulă.

Dacă până aici nu există motive de a contesta, fiind firească perceperea unei taxe pentru utilizarea drumurilor în care statul investeşte sau ar trebui să investească, abuziv este modul de sancţionare a celor care nu au achitat acest tarif.

Aceasta pentru că, după introducerea sistemului electronic de constatare a contravenţiei de neplată a taxei de drum, agenţii constatatori ai C.N.A.D.N.R. uzează abuziv prevederile O.G. nr. 2/2001, privind aplicarea sancţiunii contravenţionale şi comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei. Potrivit art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001: „Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei”, iar conform art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001: „Executarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie dacă procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancţiunii”.

Agenţii constatatori duc la extrem aceste termene şi emit procesul-verbal de sancţionare a contravenţiei cu câteva zile înaintea expirării termenului de 6 luni pentru prescrierea aplicării sancţiunii şi comunică procesul-verbal cu câteva zile înaintea expirării termenului de o lună necesar pentru prescrierea executării sancţiunii.

Această conduită, care determină expunerea participantului la trafic la alte amenzi timp de aproape 7 luni, nu este întâmplătoare, existând un interes care ghidează reprezentanţii C.N.A.D.N.R. să procedeze astfel, respectiv reglementarea obligaţiei participantului la trafic contravenient de a achita nu doar o amendă, ci şi o despăgubire, reprezentând contravaloarea tarifului de utilizare pentru o perioadă de un an. Despăgubirea se achită direct în contul C.N.A.D.N.R. şi revine acesteia ca venit extrabugetar, fiind utilizat de aceasta după bunul plac.

Trecând peste aspectul scandalos al modului în care este percepută şi utilizată despăgubirea respectivă, ridicăm următoarele probleme juridice:

  1. Sancţionarea pentru neplata taxei de drum după ce participantul la trafic a fost anterior sancţionat pentru aceeaşi contravenţie este neconvenţională;

În sensul autonom al CEDO, dreptul contravenţional constutie latură a dreptului penal, la care se referă primul paragraf al art. 6 CEDO. Ca o consecinţă a aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie litigiile generate trebuie să ofere şi garanţiile procesuale recunoscute şi garantate de acest articol. Pe cale de consecinţă trebuie recunoscute şi garanţiile specifice în materie penală din art. 6 al Convenţiei, printre care lipsa pericolului social, precum şi înlesnirile oferite de Codul penal.

Spre deosebire de infracţiune, care prezintă pericol social mai ridicat, cu consecinţe mai grave si dăinuie în timp, la contravenţie, acest pericol este mai redus, iar urmările sunt mai puţin grave.

Apoi, utilizarea drumurilor naţionale la interval de câteva zile fără a avea plătită taxa de drum denotă caracterul continuu al contravenţiei, dar unitar al acesteia, astfel încât sancţionarea ulterioară constituie o pedepsire a aceleiaşi fapte, desigur neconvenţional.

Nu în ultimul rând, dreptul penal romanesc nu reglementează cumulul aritmetic al pedepselor decât în cazuri extreme, expres şi limitativ prevăzute de lege; astfel, dacă instanţa ar alege să aplice cumulul de amenzi contravenţionale, s-ar crea contravenientului o situaţie mult mai dificilă în comparaţie cu pericolul social generat de fapta săvârşită.

  1. Despăgubirea cumulativă a C.N.A.D.N.R. reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză a acesteia şi este, deci, nelegală.

În afara amenzii contravenţionale, participantul la trafic contravenient este obligat şi la plata unei despăgubiri către pârâtă, în cuantum de 28 Euro, reprezentând contravaloarea rovinietei valabile pe un an.

Această obligaţie este total disproporţionată.

În situaţia constatării contravenţiei în cauză, nu se poate presupune decât că participantul la trafic a folosit drumurile naţionale fără a achita tariful cuvenit TIMP DE CEL MULT O ZI, respectiv ziua în care am fost fotografiat de dispozitivul autorizat. Nicidecum, nu se poate prezuma că a circulat un an fără a achita rovinieta.

Continuând argumentul, C.N.A.D.N.R. ar fi cel mult îndreptăţită la o despăgubire reprezentând a 365-a parte din valoarea rovinietei, respectiv 0,08 Euro.

Orice valoare suplimentară acestei sume nu reprezintă o despăgubire, ci o sancţiune pecuniară aplicată fără temei legal. Orice valoare suplimentară acestei sume constituie o îmbogăţire a pârâtei fără just temei şi o nouă sancțiune aplicată pentru aceeaşi contravenţie.

Mai mult, C.N.A.D.N.R. pretinde aceeaşi despăgubire, reprezentând contravaloarea rovinietei pe un an, şi dacă participantul la trafic este depistat din nou în ziua următoare. Astfel, se ajunge la plata contravalorii a două roviniete anuale către C.N.A.D.N.R., deşi în mod cert nu se poate susţine decât că participantul la trafic a circulat fără rovinietă valabilă timp de două zile.

Cu atât mai mult, caracterul de „despăgubire” a sumei pretinse nu este susţinut.

Aşadar, argumentele pentru anularea procesului-verbal de sancţionare abuzivă a neplăţii rovinietei sunt numeroase şi întemeiate. Pentru atingerea acestui scop este însă nevoie şi de un judecător care să se aplece asupra acestora.

Estoppel sau importanța juridică a unei promisiuni

În actualul context social și moral, în care cuvintele sunt adesea străine de rolul de facilitare a comunicării, devenind un adevărat zid de apărare a cetății în care gândurile și acțiunile unei persoane sunt suverane, instrumentele juridice de stabilire a unei corelații între comportamentul uman și consecințele acestuia în plan social sunt din ce în ce mai actuale și necesare.
O instituție juridică necunoscută în dreptul continental, însă cu o puternică tradiție în sistemele de drept întemeiate pe common-law, este mecanismul juridic denumit “estoppel”.
În esență, acesta presupune o legătură indisolubilă între conduita principială pe care o adoptă o anumită persoană și celelalte fapte sau acțiuni întreprinse în sfera socială. Altfel spus, estoppel instituie o previzibilitate a conduitei umane, sancționând dezicerea atunci când aceasta cauzează o vătămare unei alte persoane determinate.
În sens general, estoppel se opune negării unei situații faptice deja dovedite și consacrate fie prin acte sau fapte de natură juridică, fie prin chiar comportamentul persoanei care încearcă să dovedească o situație contrară celei pe care a girat-o deja ca având un anumit înțeles. Orice încercare de dezicere va fi oprită (estopped) prin acest mecanism ce are natura juridică a unui mijloc de probă, întemeiat pe o altă noțiune specifică sistemului common-law, respectiv așteptarea legitimă (legitimate expectation).
Jurisprudența în domeniu a oferit atât exemple ușor de înțeles și probat, cât și soluții a căror rațiune implică reale dificultăți probatorii. În prima categorie se înscrie situația în care o autoritate publică verifică prin consilierul său juridic legalitatea și temeinicia unui contract încheiat cu un furnizor de servicii. Dată fiind această verificare preliminară, autoritatea va fi oprită (estopped) a invoca în viitor o eventuală lipsă de legalitate și temeinicie, aceste aspecte fiind deja tranșate prin însăși acțiunea sa, întreprinsă de consilierul delegat.
Un alt exemplu subliniază însă limitele probatorii ale mecanismului analizat. Astfel, se consideră situația în care un creditor își informează debitorul în mod verbal, fără a fi în prezența unor martori, că îl iartă de suma de bani ce trebuia restituită. Ulterior, creditorul se răzgândește și solicită debitorului, pe calea unei acțiuni în instanță, restituirea sumei datorate. În lumina mecanismului estoppel, creditorul va fi oprit a se dezice de promisiunea făcută, întrucât nu se poate reține culpa debitorului de neîndeplinire a obligației de plată, pasivitatea acestuia fiind determinată de însăși iertarea de datorie.
În același context se înscrie și promisiunea verbală a unui angajator către angajatul său, prin care îl asigură că îi va plăti lunar o sumă de bani, pentru tot restul vieții, după ce se va pensiona. Dacă angajatul s-a încrezut în această promisiune și se pensionează, în temeiul mecanismului estoppel angajatorul va fi împiedicat să-și retragă promisiunea, fiind astfel obligat să-și îndeplinească obligația asumată.
Ambele exemple de mai sus ilustrează ceea ce în common-law este cunoscut sub denumirea de promissory estoppel. Totuși, situațiile prezentate își dovedesc limita eficienței juridice din prisma dificultății de a proba existența unei promisiuni, atâta vreme cât aceasta nu este consacrată scriptic, nu poate fi probată prin martori și nu este recunoscută de cel căruia îi este opusă.
Cu toate acestea, mecanismul estoppel poate fi apropiat de puterea de lucru  judecat cunoscută în dreptul intern, extinsă de această dată nu numai asupra hotărârilor judecătorești, ci și asupra celorlalte acte sau fapte juridice și chiar asupra comportamentului sau promisiunii unei persoane determinate.
Deși pot fi ridicate probleme de natură probatorie, estoppel se vrea a fi o reglementare cu caracter imperativ menită să responsabilizeze atât activitatea și acțiunile cotidiene, cât și promisiunile exprimate de o anumită persoană. Această responsabilizare se înscrie în sfera relațiilor sociale ce trebuie să se desfășoare în condiții de amenitate, respect reciproc și raportare la valori îndeobște recunoscute și acceptate.

Noul Cod Civil. European.


Evoluția sistemelor juridice naționale este subsumată începând cu ultimele decade întregii structuri create prin armonizarea legislațiilor statelor membre ale Uniunii Europene. Astfel, inițial dreptul comunitar și ulterior, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona – dreptul european, promovează în mod constant și nedisimulat unitatea în diversitate a Uniunii Europene.

După consacrarea principiilor întâietății și aplicabilității directe a dreptului european în fața legislațiilor naționale, curentele ideologice sunt tot mai animate de o nouă perspectivă prin care se urmărește crearea unui Cod Civil European. Deși originile acestei idei pot fi regăsite în perioada anilor ´80, abia în prezent publicitatea și dezbaterea sa în spațiul public dovedesc interesul factorilor de decizie europeni pentru acest proiect de anvergură.

Codul Civil European reprezintă o încercare temerară și un pariu riscant al Uniunii Europene. Menit să armonizeze legislațiile civile ale statelor membre, elaborarea acestui nou codex ridică atât probleme legate atât de volumul uriaș de cercetare și sistematizare, cât și de aplicabilitatea sa concretă în cotidianul civil al fiecărui stat membru în parte. Deja nu mai este vorba de un regulament cu aplicabilitate directă într-un domeniu bine determinat sau de o directivă ce conturează rezultatul ce urmează a fi obținut într-un anumit segment economic, social sau juridic.

Un Cod Civil European presupune principii unanim recunoscute, excepții de strictă interpretare și aplicare, precum și nenumărate probleme ce țin de actualizarea sa în raport cu noutățile ce apar pe scena europeană. Dacă adoptarea unui asemenea cod implică coordonarea perfectă dintre voința politică, interesul general și structura legislativă specifice fiecărui stat membru în parte, atunci aceleași elemente vor trebui luate în considerare pentru fiecare modificare ulterioară. Amendamentele, dezbaterile, procedura de vot, eventualele drepturi de veto, sunt doar câteva dintre elementele dilatorii care dovedesc că acest proiect poate fi o depășie a capacității de control și coeziune de care dispune Uniunea Europeană.

Totodată, nu trebuie neglijat faptul că dreptul fiecărei națiuni este rezultatul unei culturi consacrate printr-o istorie proprie și printr-o mentalitate comună ce adesea exclude orice element de extraneitate. În ramurile specifice ale dreptului familiei sau ale dreptului succesoral, aceste tradiții culturale sunt cele mai evidente, fiind aproape imposibil ca o codificare civilă europeană să înglobeze aceste particularități ce țin de însăși ființa unei națiuni. Identitatea trebuie conservată, iar dreptul este o modalitate concretă de a consacra aspecte pe care istoria le-a imortalizat pe parcursul a sute de ani.

Pe cale de consecință, oricât de interesant pare acest proiect, Codul Civil European este departe de concretizare. Uniunea Europeană dispune de suficiente instrumente de armonizare și integrare a legislațiilor naționale, o codificare de o asemenea întindere fiind practic o imixtiune în intimitatea juridică a fiecărui stat membru. Nu trebuie uitat faptul că scopul arhitecturii europene este unitatea în diversitate, astfel încât construcția gândită în urmă cu peste 60 de ani nu poate fi completă decât prin acceptarea incompletului ce o definește.

Aplicabilitatea negocierii principiale în materia contractelor comerciale

În tabloul general al activităţilor cu caracter comercial, negocierea, încheierea şi executarea contractelor ocupă un loc special, determinat de trăsăturile definitorii ale acestui act juridic.  În măsura în care părţile unui contract comercial înţeleg să exercite anumite drepturi şi să îşi asume obligaţiile corespunzătoare, convenţia ce a fost aprobată de ele îşi produce efectele în temeiul acordului de voinţă. Dar ce se întâmplă atunci când încheierea contractului este condiţionată de reunirea unor interese care se dovedesc a fi antagonice ? Mai mult chiar, care este soluţia unui conflict de interese care apare ulterior perfectării acordului de voinţă şi ameninţă însăşi executarea concretă şi coerentă a contractului ? Un posibil răspuns la aceste întrebări – şi nu numai – îl regăsim în negocierea principială.

Noutatea conceptuală pe care negocierea principială a adus-o în spaţiul juridic autohton continuă să fie simțită și în prezent, după aproximativ 5 ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 192/2006 privind medierea. Conflictul reprezintă o constantă negativă a existenţei umane, îmbrăcând forme variate şi manifestându-se în domenii dintre cele mai diverse. Indiferent de natura sa – relaţional, structural, informaţional, de interese sau de evaluare -, conflictul are drept consecinţe directe slăbirea relaţiilor interumane şi diminuarea capacităţii de a interacţiona. Negocierea principală – sau medierea, astfel cum este îndeobște cunoscută – își propune soluționarea stărilor conflictuale fie prin stingerea conflictului, fie, atunci când prima variantă nu este posibilă, prin diminuarea efectelor sale negative.

Meritul pentru apariţia, dezvoltarea şi mediatizarea negocierii principiale revine Proiectului de Negociere Harvard, parte integrantă a Programului de Negociere de la Facultatea de Drept Harvard.  Totodată, această metodă a fost intens popularizată prin intermediul demersurilor publicistice realizate de Roger Fisher, fondator şi director emerit al programului sus-menţionat. În mod categoric, „celebritatea” negocierii principiale a fost adusă de cartea sa intitulată „Getting to Yes”, o lucrare de referinţă în domeniul negocierii.

Specificitatea acestei negocieri stă tocmai în caracterul său determinat de meritele reciproc convenite şi recunoscute. Părţile trebuie să înţeleagă inutilitatea unei confruntări poziţionale, în care una dintre ele va pierde nu numai plenitudinea intereselor revendicate, ci şi respectul celuilalt negociator. În schimb, abordând de la început problema comună şi devenind aliate în lupta pentru soluţionarea ei, părţile nu se vor închista în formula TU împotriva MEA, ci vor adopta înţeleapta formulare NOI împotriva PROBLEMEI.

Negocierea principială poartă denumirea şi de „negociere asupra meritelor”, tocmai datorită specificului ei. Prin generarea de opţiuni şi prin ajungerea la un rezultat reciproc avantajos, se realizează nu numai o mulţumire ambivalentă, ci şi o eventuală relaţie de prietenie, dacă aceasta nu exista până atunci. Dimpotrivă, dacă părţile negociatoare erau deja prietene, atunci prin negocierea principială această relaţie este conservată şi respectată întru totul.

Regulile şi principiile acestei metode de negociere se regăsesc în totalitate în cadrul medierii. Singura diferenţă este dată de caracterul oficial – dar în acelaşi timp, confidenţial – pe care îl îmbracă diferendul părţilor. Astfel, ideile sus-menţionate vor fi puse în aplicare de o terţă persoană  care acţionează, în baza unei pregătiri de specialitate, în vederea ajungerii la o soluţie reciproc avantajoasă pentru părţile care au apelat la procedura medierii. Prin urmare, negocierea principială devine astfel instituţionalizată şi implică un ansamblu de factori meniţi să asigure confidenţialitatea, imparţialitatea și neutralitatea mediatorului.

Un domeniu predilect de aplicare a negocierii principiale este cel al contractelor comerciale, care, prin însăși natura lor crează tabloul general al fluctuaţiei economice, afectată la rândul ei de dimensiunea globalizării accentuate. Prin specificul lor, contractele comerciale constituie principalul mijloc de interacţiune juridică între comercianţi.

Plecând de la aceste considerente, aplicabilitatea negocierii principiale în materia contractelor comerciale se prezintă drept o alternativă eficientă în faza premergătoare încheierii contractului, iar în unele situaţii, chiar şi pe parcursul executării acestuia. Stereotipia etapelor teoretice ale încheierii unui contract comercial   – oferta, acceptarea ofertei, determinarea preţului şi locul plăţii  -, este depăşită în practică de probleme referitoare la negocierea condiţiilor esenţiale, bineînţeles, cu respectarea principiului de voinţă contractuală.

În domeniul comercial, contractele sunt caracterizate ca fiind suma unor interese, obiective şi necesităţi ce îşi găsesc corespondentul în fiecare dintre părţile contractante.  Dacă în sfera dreptului civil obligaţiile contractuale au un caracter „izolat şi rectiliniu” , în materie comercială ele tind către consolidarea unor relaţii de colaborare, a unei continuităţi ce vizează traseul ascendent al activităţii comerciale. Pe cale de consecinţă, relaţiile dintre comercianţi trebuie să se înscrie în sfera unor rezultate reciproc avantajoase, ca o premisă sine qua non a durabilităţii contractuale prezente şi viitoare.

Negocierea intervine în principal în faza premergătoare încheierii contractului. În această etapă, fiecare parte contractantă încearcă să ajungă la termeni şi condiţii reciproc avantajoase, ca o garanţie a condescendenţei şi a durabilităţii actului încheiat.  Această premisă, această temelie care trebuie să fie de o soliditate indubitabilă, este asigurată prin intermediul negocierii principiale. Deoarece această metodă de negociere îndeamnă la dezvăluirea intenţiilor reale şi atingerea unui punct comun în îndeplinirea lor, contractul este încheiat în deplină cunoştinţă de cauză şi are toate şansele de a fi caracterizat prin durabilitate şi absenţa incidentelor.

În altă ordine de idei, temelia menţionată mai sus se întăreşte prin aplicarea unui alt principiu al negocierii principiale: criteriile obiective. Atunci când contractul comercial are la bază merite dincolo de orice contestare inter partes sau extra partes, naşterea, executarea şi încheierea lui se vor realiza sub semnul legalităţii şi obiectivităţii selective. Fiecare parte trebuie să propună anumite criterii recunoscute îndeobşte ca fiind expresia principiilor universale ce guvernează domeniul sub incidenţa căruia va intra contractul. Acceptarea comună a acestor principii obiective oferă un punct de reper aflat dincolo de voinţa părţilor, dar întemeiat pe recunoaşterea şi respectarea lui întru totul.

În fine, ca o ultimă idee legată de negocierea anterioară încheierii contractului, părţile vor trebui să genereze mai multe opţiuni înainte de a o alege pe cea potrivită. Numai în acest fel se va putea realiza un acord care să poarte girul părţilor contractante. Mai mult decât atât, brainstorming-ul contribuie la trecerea dincolo de bariera afacerilor şi la evidenţierea unei posibile relaţii de prietenie. Participarea părţilor la naşterea contractului, aportul ideilor menite să definească termenii şi condiţiile lui, toate acestea sunt elemente ale unei conlucrări ce are toate şansele să fie reluată ulterior, în dezvoltarea relaţiei de afaceri.

Însă valenţele negocierii principiale pot fi extinse şi în etapa unei prezumtive renegocieri contractuale.  În acest caz, părţile pot recurge din nou la aplicarea negocierii principiale, sau în cazul în care nu au luat-o în considerare iniţial, la introducerea ei drept o nouă metodă de stabilire a conţinutului contractului comercial.

Pe cale de consecinţă, negocierea principială îşi poate găsi aplicarea eficientă în domeniul contractelor comerciale, fiind o alternativă ce oferă avantaje nebănuite şi riscuri inexistente. Popularizarea ideilor ce stau la baza acestei metode inovatoare este un prim pas către aplicarea ei generalizată, în scopul definirii unui nou context economic, politic şi social, caracterizat prin amenitate şi condescendenţă.

Conceptul de time-sharing

Într-o permanentă expansiune și întrepătrundere, instituțiile juridice tind să nesocotească granițele și să acorde prioritate cerințelor pe care o anumită societate le reclamă. În acest context, termenul de “time-sharing” se transformă din ce în ce mai mult într-o nouă modalitate a dreptului de proprietate prin care se acordă un răspuns direct multiculturalismului.

Inițial, conceptul de time-sharing a apărut, asemeni oricărei legende moderne, ca urmare a unei întâmplări cu un profund caracter revelator. Astfel, la începutul anilor ´60, într-o acută criză a vânzărilor de proprietăți, un antreprenor ce deținea un hotel în Alpi a găsit soluția ideală pentru vânzarea proprietății sale pentru care solicita un preț exorbitant. Într-o cafenea, comandând o prăjitură alături de cafeaua sa, antreprenorului i-a fost adusă doar o felie din respectivul desert, motivându-se faptul că prăjitura este servită doar feliată din cauza prețului său ridicat. Găsind întemeiată logica respectivei cafenele, antreprenorul a început să vândă câte o cameră a hotelului, care putea deveni proprietatea exclusivă a cumpărătorului pentru o anumită perioadă a anului. Astfel a apărut conceptul de time-sharing.

În esență, prin time-sharing se definește proprietatea unei persoane asupra unui bun imobiliar pentru o perioadă determinată în cursul unui an calendaristic. De obicei, această proprietate temporară nu depășește un interval de o săptămână sau două, fiind des întâlnită în zonele turistice precum Hawaii, Arizona, Florida, Coasta de Azur, etc. Contraprestația celui ce devine proprietar îmbracă forma unei sume de bani ce acoperă perioada în care ocupă respectivul imobil, precum și costurile necesare pentru întreținerea acestuia. În schimb, se oferă siguranța unui drept de proprietate asupra imobilului, fiind o modalitate tot mai apreciată de a achiziționa o casă de vacanță într-o anumită locație, la costuri semnificativ inferioare celor promovate de operatorii turistici.

În anumite condiții, un imobil poate avea mai mulți proprietari ce îl vor folosi pentru perioade determinate, împărțind între ei costurile necesare mentenanței, precum și riscurile ce decurg din dreptul de proprietate. Mai mult decât atât, în funcție de condițiile time-sharingului, proprietarul ce nu va folosi imobilul pentru perioada în care acesta îi este rezervat are posibilitatea de a-l închiria unei terțe persoane.

Evident, time-sharingul afectează cu precădere imobilele situate în locații prin excelență turistice, fiind răspunsul juridic modern la dilema alegerii între calitatea de proprietar și cea de turist aflat într-o permanentă descoperire. Totuși, deși crează iluzia deținerii mai multor proprietăți, time-sharingul este doar o manifestare simplistă a dreptului de proprietate, lipsit în acest caz de plenitudinea și forța absolută ce-l consacră în materia drepturilor reale. Ca o particularitate inedită, time-sharingul își păstrează atributul exotismului juridic, împrumutat cu generozitate din sfera locațiilor sale preferate.

Regimul juridic al operelor postume

Creația umană, efigie a spiritului și a învățăturilor ce transcend veacurile, reprezintă o parte integrantă a dezvoltării sociale și culturale specifice fiecărei societăți în parte. Fără o operă comună ce reunește cunoștințe dintre cele mai variate, progresul și ascensiunea umană sunt imposibil de conceput. Dată fiind importanța operelor de creație intelectuală, acestora le este dedicată o ramură specială a dreptului –proprietatea intelectuală.

opere postume - regimul juridicÎntre normele ce reglementează statutul juridic al creației intelectuale, se diferențiază cele referitoare la regimul operelor postume. Vitregite de orientarea dată de voința creatoare, aceste opere se bucură de o ocrotire specială, menită să le asigure dăinuirea și protecția juridică. Astfel, se pot întâlni cel puțin trei situații incidente în această materie: operele pe care autorul a decis să le aducă la cunoștința publicului în timpul vieții, încheind în acest sens acte juridice, dar care au fost publicate după moartea sa; operele cărora autorul le-a asigurat prin voință expresă confidențialitatea și caracterul privat; operele cu privire la care autorul nu și-a manifestat în niciun fel intenția de a le publica sau de a le păstra confidențiale. Această ultimă categorie este cea a operelor postume concrete, în timp ce primele două situații sunt doar tangențiale cu noțiunea în cauză.

Diferențele sunt date de caracterul operelor în discuție. Astfel, autorul salariat în temeiul unui contract de muncă nu realizează opere ce pot fi supuse regimului operelor postume, aceeași fiind concluzia și în cazul unei opere comandate care nu a fost predată de către autor în timpul vieții sale. Cu toate acestea, lucrările pregătitoare ale acestor opere, în măsura în care se disting prin originalitate, pot fi încadrate în categoria operelor postume.

În privința corespondenței, caracteristica principală a creației epistolare este aceea că autorul operei este expeditorul, iar proprietarul acesteia este destinatarul. Numai acesta poate decide o eventuală publicare a corespondenței, iar după moartea destinatarului, pentru o perioadă de 20 de ani și sub condiția inexistenței unei dorințe exprese de confidențialitate, decizia revine succesorilor săi.

regimul operelor postume in legislatieLegislația națională este încă lacunară în reglementarea situației juridice a operelor postume, cele mai multe concluzii fiind date de interpretările jurisprudențiale și doctrinare. Astfel, în Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor, în art. 5, se specifica faptul că după moartea autorului sarcina de a apăra paternitatea, inviolabilitatea şi justa folosire a operei revine numai asociaţiei de scriitori ori, în lipsă, organului de stat competent.

Însă acest text normativ a fost abrogat prin Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, fără însă ca intrarea ei în vigoare să determine și o “revigorare” a reglementării în materie. Regimul operelor postume continuă să fie neclar, deși în legislațiile vecine această problemă a cunoscut deja o legiferare concretă.

Astfel, în Franța, după decesul autorului, dreptul de divulgare a operelor postume este exercitat de executorul său testamentar. Dacă nu există un executor testamentar sau acesta a decedat, în absența unei manifestări de voinţă contrare din partea autorului, dreptul de divulgare se exercită potrivit unei ordini bine stabilite. Au acest drept: descendenţii,  soţul supravieţuitor – cu excepția situației în care s-a pronunţat o hotărâre de separaţie de corp sau dacă soţul supravieţuitor s-a recăsătorit – ceilalţi moştenitori, alţii decât descendenţii, precum şi legatarii universali sau cu titlu universal.

În legislația autohtonă, dacă autorul și-a manifestat în timpul vieții dorința ca opera sa să fie publicată  – prin încheierea de acte juridice în acest sens, prin testament, etc. – respectiva operă nu intră în categoria celor postume. Dacă însă autorul nu și-a exprimat în niciun fel voința cu privire la publicarea operelor sale, moștenitorii săi sunt îndreptățiți să le aducă la cunoștința publicului numai după trecerea perioadei de protecție.

O persoană care aduce la cunoștința publicului, după expirarea perioadei de protecție, o operă care nu a mai fost anterior publicată, beneficiază de aceleași drepturi patrimoniale pe care le-ar fi avut însuși autorul operei. Condiția esențială este ca această persoană să fi intrat în posesia operei în mod legal. Îndeplinirea acestei condiții îndreptățește persoana respectivă de a utiliza și exploata opera în mod liber, precum și de a permite utilizarea acesteia de către terțe persoane. Cu toate acestea, în ansamblul drepturilor recunoscute nu este inclus și dreptul de suită, care aparține în exclusivitate autorului.

În concluzie, deși actuala reglementare este încă lacunară și îndepărtată de tendințele manifestate la nivel comunitar, ea subliniază importanța ce trebuie acordată operelor postume, ca veritabile extinderi ale personalității autorului, dincolo de pragul existențial insurmontabil.

DESPRE DREPTUL LA VIAȚA PRIVATĂ

Dezvoltarea tehnologică specifică actualității determină și o dezvoltare a interesului pe care societatea îl manifestă față de membrii săi. Alături de efectele pozitive ale acestei “oblăduiri materne” – observabile în sfera legislativă, medicală, culturală, socială, etc. – se resimt și efecte secundare determinate de o imixtiune tot mai mare în sfera vieții private. Practic, prețul asistenței sociale este o curiozitate deseori nejustificată față de ceea ce nu ar trebui să privească decât persoana și familia noastră.

dreptul la viata privataPrin dispozițiile art. 8, Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră dreptul la respectarea vieții private și de familie. Aceleași prevederi se regăsesc și în art. 26 din Constituția României, noțiunea consacrată fiind cea de “viață intimă, familială și privată”. Evident, pornind de la aceste două texte fundamentale, noțiunea este menționată în nenumărate alte acte normative, fiecare asigurând respectarea valorilor legiferate.

Însă dincolo de litera legii se află realitatea deseori contradictorie. De la cele mai simple chestionare completate în scopul obținerii unui produs și până la formularele prin care interacționăm cu instituțiile publice, tendința este de lărgire a sferei de interes față de persoana și familia solicitantului. Recurența acestor imixtiuni își găsește justificarea în exhibarea vieții private, atitudine majoritară printre membrii societății. Nu aceștia vor clama însă încălcarea normelor sus-indicate, ci minoritatea celor ce încă respectă valorile tradiționale și doresc separarea categorică dintre viața publică și cea privată.

Fie numai și pentru aceștia din urmă, societatea are datoria de a nu depăși limitele interesului manifestat față de membrii săi. Respectarea vieții private se traduce atât prin obligația de a nu aduce nicio atingere aspectelor pe care o persoană le cataloghează ca fiind inseparabile de intimitatea sa, cât și prin repararea oricăror abuzuri prin care unei persoane i s-a știrbit dreptul la viață privată.

Desigur, art. 8 CEDO enumeră situațiile de excepție față de principiul respectării vieții private, acestea fiind substanțial legate de interesul obștesc. Ca întotdeauna, primează binele comun, chiar dacă prevalența acestuia poate determina o ingerință în exercitarea dreptului individual la viață privată. Însă definirea binelui comun, aflat într-o permanentă schimbare și transformare, este tot mai dificilă, în timp ce justificarea ingerințelor în viața privată este tot mai ușor de argumentat. Sub motivația prevenției, se produc abuzuri evidente și se încalcă unele dintre cele mai elementare norme ce protejează persoana, împreună cu drepturile și interesele sale.

respectarea vietii privateÎn confruntarea cu această realitate caracterizată prin tendința de uniformizare, vor avea de câștigat doar cei ce își vor afirma drepturile cu tărie și convingere. Plecând de la atributul unicității, persoana trebuie să-și manifeste personalitatea, iar viața privată trebuie să-și afirme existența, indiferent de piedicile întâlnite.