Despre evoluția dreptului în spațiul carpato-danubiano-pontic din cele mai vechi timpuri și până în prezent
– scurtă prezentare istorico-juridică –

Dreptul a existat dintotdeauna în sfera activităților interumane, chiar dacă forma sub care s-a manifestat a fost mai mult sau mai puțin concretă, mai vizibilă și riguroasă sau dimpotrivă, intrinsecă anumitor activități și vizibilă doar ca urmare a studiilor de specialitate.

Departe de a avea pretenția exhaustivității, prezenta expunere are unicul scop de a puncta principalele linii directoare ce au însoțit organizarea juridică a societăților ce au populat spațiul autohton, fiind doar un primum movens către o cultură juridică elementară sub aspectul evoluției legislative și un îndemn către o aplecare individuală spre aprofundarea instituțiilor sau informațiilor mai jos prezentate.

Spre o cât mai ușoară parcurgere și asimilare, prezenta expunere debutează cu prezentarea organizării juridice existente pe actualul teritoriu în antichitate (A), continuă cu sistemul de drept specific epocii feudale (B) și se încheie cu creionarea principalelor caracteristici ce guvernează dreptul modern (C), fără a neglija, așa cum este și firesc, contemporaneitatea legislativă.

1. Organizarea juridică pe teritoriul autohton în epoca antică. Particularități și elemente ce au stat la baza evoluției legislative

Spațiul carpato-danubiano-pontic a fost populat din cele mai vechi timpuri, respectiv încă din paleoliticul inferior. În funcție de etapele de dezvoltare specifice, organizarea “micro-societăților” urma forma ginților, în interiorul cărora descendența maternă era unica modalitate de individualizare a comunității. Astfel, asistăm la o dezvoltare puternică a rolului femeii, denumită în studiile de specialitate epoca societății matriarhale. Abia ulterior, odată cu trecerea în epoca bronzului și a fierului, rolul bărbatului a devenit din ce în ce mai pronunțat, înlăturând treptat atribuțiile conducătoare ale femeilor și instaurând epoca patriarhatului.

Din punct de vedere juridic, ceea ce interesează este absența totală a dreptului de proprietate privată din anumite micro-societăți antice. Organizarea în ginți sau triburi era caracterizată printr-o grijă colectivă manifestată cu privire la obținerea hranei, triburile de vânători și culegători din paleolitic fiind sub imperiul dreptului de proprietate colectivă. Aceeași particularitate o regăsim și în comunitățile agricole, unde câmpul de recoltare (zona cu cea mai mare capacitate de producție agricolă) reprezenta unicul principiu teritorial ce guverna dreptul de proprietate colectivă asupra respectivului teren.

Dimpotrivă, în cadrul triburilor de crescători de vite exista o formă incipientă de proprietate privată asupra turmelor de vite, precum și o grijă de transmitere a acestor avuții prin dreptul de moștenire exercitat de primul născut (primogenitura).

Organizarea juridică a geto-dacilor implică o puternică latură beligerantă, specifică democrației militare. Astfel, conducătorii triburilor obțineau un drept de proprietate privată asupra pământului, animalelor sau obiectelor de preț, prin intermediul declarării stării de război, ca răspuns în fața unui atac sau ca un atac propriu-zis. În aceste comunități, unicul izvor de drept era cutuma. Ulterior, mai ales după cucerirea romană, autoritatea de stat s-a manifestat prin emiterea legilor.

În societatea geto-dacă erau cunoscute ramurile specifice dreptului persoanelor și dreptului familiei. Prima ramură era necesară pentru diferențierea claselor sociale, cele mai înalte având anumite forme de capacitate juridică, în timp ce clasa inferioară – sclavii – era lipsită de capacitate juridică. Tot de clasele conducătoare este legată și consolidarea proprietății private, împreună cu dreptul succesoral și dreptul familiei. În această ultimă ramură, era recunoscută căsătoria monogamă și se obișnuia ca soția să primească zestre la încheierea căsătoriei, însuși termenul “zestre” fiind de origine geto-dacică.

Organizarea juridică a cunoscut o evoluție spectaculoasă odată cu cucerirea romană. În acest sens, cu titlu de exemplu, menționăm instituirea obligațiilor fiscale sub forma impozitelor directe și indirecte. Impozitele directe sunt cele de tip funciar, instituite pe terenuri sau imobile, în timp ce impozitele indirecte priveau fie birul (5% pentru moșteniri și eliberări de sclavi), fie taxa de vânzare (14% pentru sclavi și 1% pentru “celelalte mărfuri”). Nu lipseau din acest context nici taxele de vamă.

Societatea existentă pe teritoriul Daciei în jurul secolului II d. Hr. era alcătuită din cetățeni romani, latini, peregrini și sclavi. În funcție de apartenența socială existau mai multe forme de exercitare a drepturilor și îndeplinire a obligațiilor, precum și proceduri de judecată diferențiate. Astfel, în ceea ce privește regimul juridic al proprietății, peregrinii puteau dobândi proprietăți fie prin ocupațiune, fie prin tradițiune. Erau cunoscute contractele de vânzare-cumpărare, caracterizate prin sistemul mancipațiunii. De asemenea, tot atunci se pun și bazele garanțiilor contra evicțiunii sau garanțiile pentru vicii.

B. Particularitățile sistemului juridic autohton din epoca feudală

Epoca feudală este caracterizată prin preluarea particularităților juridice geto-dacice și romane și adaptarea lor la noile exigențe sociale și culturale ale societății medievale. Titularii dreptului de proprietate erau diferențiați în funcție de clasele sociale din care făceau parte, existând proprietatea domnească, proprietatea feudalilor laici, proprietatea bisericească, proprietatea țărănească și proprietatea funciară urbană.

Dacă voievodul avea un dominium eminens (drept de stăpânire asupra întregului pământ al țării) și un dominium personal (moșii proprii), proprietatea bisericească provenea în principal din dările sau donațiile domnești.

De asemenea, proprietatea țărănească putea fi în devălmășie sau individuală. În devălmășie, fiecare țăran devălmaș deținea un drept de proprietate asupra unei cote părți din proprietatea colectivă, existând pe alocuri posibilitatea de a precumpăra sau de a răscumpăra cota parte ce i se cuvine, sub forma “dreptului de protimisis” (actualul drept de preemțiune). Proprietatea originară se putea dobândi fie originar, fie sub formă derivată, prin utilizarea dreptului de protimisis.

În fine, proprietatea funciară urbană este alcătuită din “hotarul târgului”, acesta fiind un teren aflat în aproprierea orașului ce este folosit în comun de locuitorii acestuia.

Fiscalitatea cunoaște, de asemenea, o evoluție determinată de exigențele domnești, din ce în ce mai ridicate ulterior instituirii dependenței de Imperiul Otoman. Dacă la început, în vederea încasării dărilor, a fost instituită răspunderea colectivă (denumită și “cisla”), aceasta a evoluat către răspunderea individuală. Obligațiile erau materializate în muncă, produse, cereale, animale sau vin, iar unitatea de măsură era “poarta iobăgească” (o poartă prin care putea trece un car încărcat cu anumite produse).

Cu timpul, asistăm la o evoluție a contractelor, delictelor și cvasidelictelor. Astfel, în categoria contractelor reale întâlnim donația, schimbul și împrumutul. Contractele consensuale cel mai des întâlnite erau cele de vânzare-cumpărare, arendare, asociere și de mandat, iar dintre contractele nenumite cel mai des întâlnit era contractul de depozit.

Răspunderea civilă putea proveni din contract, dar și din delicte și cvasidelicte, care dădeau naștere la obligația de reparare în bani sau în natură. Pentru probarea obligațiilor se utilizau adălmașul, darea mâinii drepte sau jurământul, iar drept garanții reale se utiliza zălogirea bunurilor mobiliare sau imobiliare. Garanțiile personale puteau duce chiar și la pierderea libertății celor ce deveneau chezași.

Evoluția juridică a urmat un curs firesc, aceste instrumente și instituții juridice cunoscând noi valențe în epoca modernă, după cum vom arăta în cele ce urmează.

C. Dreptul modern și contemporaneitatea legislativă

Odată cu formarea națiunii române, cu unirea principalelor teritorii și formarea organelor centrale ale puterii de stat ce subordonau unitățile administrativ-teritoriale, asistăm la o evoluție firească a dreptului scris. Regăsim în acest context “pravilile de temelie”, codurile generale, codurile private, culegerile de obiceiuri și hrisoavele. Nu trebuie uitate nici principalele reforme instituite prin Constituția lui Constantin Mavrocordat, Proiectul de oblăduire republicească aristo-democraticească a lui Dimitrie Sturdza sau Proclamația de la Islaz.

Toate documentele sus-menționate au încercat să se depărteze de epoca feudală prin eliminarea abuzurilor și a obiceiurilor care primeau o interpretare neunitară, consacrând prin caracterul scris o unitate a legiferării. În Codul Calimach apar primele idei capitaliste, reflectate în reglementarea “persoanelor moralicești” (persoanele juridice). Același codice prevede și formalități pentru logodnă, recunoscută din punct de vedere juridic (element reintrodus prin Noul Cod Civil actual). Ca o preeminență a ideilor capitaliste, dreptul de proprietate este tot mai prezent în legiferări, fiind în centrul elementelor juridice din respectiva perioadă. Este momentul la care proprietatea feudală se concentrează în sfera câtorva mari familii, care ajung să stăpânească cuprinderi impresionante de pământ.

Materia obligațiilor cunoaște o dezvoltare determinată de dezvoltarea relațiilor de schimb, fiind utilizate cu frecvență sporită atât contractele de vânzare-cumpărare, cât și cele de împrumut. Forma scrisă era cerută în funcție de obiectul contractului (în cazul robilor și al imobilelor fiind întotdeauna necesară).

Dezvoltarea relațiilor contractuale și deschiderea către societatea franceză a impus introducerea codului de comerț francez, în anul 1840, și adoptarea Codului Civil (1864).

Ulterior, regimul parlamentar aduce noi aspecte, tot mai apropiate de sfera legislativă a prezentului, începând cu adoptarea primei Constituții din anul 1866 și terminând cu legile organice puse în aplicare cu privire la cele mai variate aspecte ale vieții sociale. Este perioada în care legiuitorul își îndreaptă tot mai mult atenția către societate și încearcă să răspundă exigențelor pe care aceasta le manifestă.

Epoca modernă cuprinde și perioada regimului comunist, în care apropierea de legislația franceză, regăsită în vechile reglementări, este considerată indezirabilă. Se impune, în schimb, o aplecare către proprietatea colectivă și supremația statală, în defavoarea dreptului de proprietate privată.

Schimbarea regimului și instaurarea democrației reașează vechile valori democratice în centrul legislației naționale, preocupată nu numai de recuperarea instituțiilor juridice suspendate din rațiuni politice, ci și de alinierea la noile exigențe europene regăsite în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în acquis-ul european.

Apartenența la Uniunea Europeană a accelerat această integrare și a determinat adoptarea unui Nou Cod Civil, care, alături de elementele de noutate specifice prezentului, nu de puține ori reamintește de instituții și reglementări pe care istoria le-a creditat deja ca fiind perene.

Iată care sunt, pe scurt, principalele etape de evoluție a dreptului în spațiul autohton. Reperele trecute în revistă pot fi completate cu nenumărate alte exemple și dezvoltări punctuale, complexitatea sistemului de drept specific fiecărei perioade fiind de netăgăduit. Totuși, această prezentare de ansamblu își propune să sublinieze o idee centrală, în sensul că adevăratul drept, adevăratele instituții juridice, își au obârșia în cele mai vechi reglementări. Trecerea timpului și implicațiile diferitelor regimuri politice nu au influențat aceste adevărate pietre de temelie ale gândirii juridice, ele fiind și în prezent expresia faptului că “dreptul este arta binelui și a echității” (jus est ars boni et aequi).