Particularități ale calității procesuale active în plângerile individuale adresate C.E.D.O.

Într-o primă analiză, calitatea procesuală activă în cadrul plângerilor individuale adresate Curții Europene a Drepturilor Omului nu ridică probleme majore de interpretare. Cu toate acestea, situațiile întâlnite în jurisprudența forului european dovedesc că realitatea depășește limitele pe care teoria le impune adeseori. Într-o cauză binecunoscută, D.L. c. Italiei, problema calității procesuale active a dat naștere unor dezbateri deosebit de interesante.

Sub aspect faptic, reclamanta D.L., cetățean italian, a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu o plângere prin care urmărea condamnarea Italiei pentru încălcarea drepturilor sale recunoscute de Convenție (specificul acestora nu este relevant pentru subiectul prezentei expuneri).

Ceea ce oferă particularitate cauzei înregistrate pe rolul Curții în anul 1997 este decesul reclamantei D.L. și solicitarea de continuare a procedurii în fața CEDO formulată de A.M. Foti. Departe de a avea calitatea de moștenitoare a reclamantei, petenta deținea nuda proprietate asupra imobilului ocupat de reclamantă în exercitarea dreptului său de uzufruct viager, imobil ce era încă obiectul unor litigii interne.

Așadar, petenta A.M. Foti a solicitat continuarea procedurii, precum și subrogarea sa în drepturile procesuale ale reclamantei D.L., motivându-și cererea prin faptul că, după decesul reclamantei, a dobândit proprietatea deplină asupra imobilului, subrogându-se totodată și în calitatea procesuală pe care reclamanta o avea în procedura internă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a soluționat cererea de continuare a procedurii prin analizarea calității procesuale active ce ar putea să incumbe petentei A.M. Foti. Astfel, s-a reținut faptul că aceasta nu este moștenitoare a decedatei reclamante și nici membră apropiată a familiei sale, motiv pentru care nu deține calitatea procesuală activă necesară pentru a i se admite cererea de subrogare și continuare a procedurii europene.

Mai mult chiar, Curtea a reținut că nu există probe care să indice o eventuală dorință a reclamantei ca procedura în fața C.E.D.O. să fie continuată de petenta A.M. Foti.

În atare condiții, soluția pronunțată a fost de radiere a cauzei de pe rolul Curții. Această soluție îmbrățișată de 6 judecători nu a fost însă și în asentimentul celui ce a formulat o opinie separată, demnă de precizat din prisma raționamentului dezvoltat.

În esență, judecătorul ce a formulat opinia separată afirma că însăși Curtea a hotărât în unanimitate că A.M. Foti ar putea să introducă o plângere individuală în nume propriu, într-o procedură separată, având calitate procesuală activă autonomă. În aceste condiții, acesta apreciază că adevărata protecție se acordă drepturilor proprietarului, indiferent cine are această calitate. Întrucât A.M. Foti, care la data introducerii plângerii avea nuda proprietate a imobilului, a dobândit odată cu decesul reclamantei deplinătatea dreptului de proprietate, radierea cauzei și îndrumarea petentei către formularea unei plângeri individuale proprii ar reprezenta o inechitate pentru proprietarul imobilului.

Oricât de convingătoare este motivarea opiniei separate, trebuie să recunoaștem însă prevalența principiului conform căruia calitatea procesuală activă în plângerile individuale incumbă exclusiv persoanei ce a fost vătămată prin încălcarea drepturilor recunoscute de Convenție. Chiar dacă petenta A.M. Foti a dobândit ulterior deplinătatea dreptului de proprietate, vătămarea a fost reclamată de D.L., deci procedura începută din inițiativa acesteia nu poate fi continuată de către A.M. Foti.

Pe cale de consecință, calitatea procesuală activă în față C.E.D.O. este un element sine qua non nu numai pentru promovarea unei plângeri individuale, ci și pentru continuarea și finalizarea procedurii europene.

Executarea silită a instituțiilor publice, între excepție și regulă

Executarea silită reprezintă ultima etapă în cadrul procesului civil, fiind aplicarea practică a dispozițiilor stabilite pe cale judiciară. Indiferent de obligațiile care forrmează obiectul acestei etape, creditorul este îndreptățit să obțină executarea lor și restabilirea situaţiei existente înainte de începerea litigiului. În anumite cazuri însă, legiuitorul a instituit derogări de la dreptul comun în materia executării silite, acordând persoanelor juridice de drept public o protecție ce nu se întâlnește în sfera privată. Cu toate acestea, invocarea abuzivă a acestor derogări nu poate fi primită, aşa cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 624/10.02.2012.

În speță, A.V.A.S. a solicitat pe calea unei contestații la executare promovate în contradictoriu cu o societate comercială ce avea calitatea de creditoare, în principal acordarea unui termen de grație de 18 luni, pentru efectuarea voluntară a plăţii creanţei în cuantum de 6.093.804,08 lei, și în subsidiar eșalonarea la plată a sumei pe o perioadă de 3 ani. Solicitarea a fost întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.

A.V.A.S. și-a motivat cererea prin faptul că legiuitorul a instituit o anumită protecție în cazul persoanelor juridice de drept public, urmărind prin aceasta evitarea blocării activităţii instituţiilor publice debitoare, realizarea adecvată şi eficientă a atribuţiilor acestora şi buna funcţionare a administraţiei publice. În concret, au fost invocate dispozițiile art. 1, art. 2 și art. 4 din O.G. nr. 22/2002, în special dispozițiile referitoare la acordarea unui termen de grație de 6 luni, perioadă în care instituțiile publice au posibilitatea de a achita voluntar creanța stabilită pe cale judiciară.

De asemenea, recurenta a considerat că solicitarea unui termen de grație de 18 luni sau plata eșalonată a debitului timp de 3 ani sunt în spiritul acestui act normativ, realizându-se prin aceste măsuri atât recuperarea integrală a creanței de către creditorul îndreptățit, cât și desfășurarea activității instituției publice în condiții optime.

Curtea de Apel București a respins în prima instanță cererea A.V.A.S, considerând că măsurile ce pot fi dispuse în temeiul O.G. nr. 22/2002 au un caracter excepțional pretabil unor situații excepționale, strict reglementate de actul normativ prin prisma existenței unei hotărâri irevocabile ce constată o obligație de plată și inexistenței fondurilor materiale în bugetul instituției publice. Curtea de Apel a reținut că nu sunt îndeplinite premisele legale, iar o eventuală admitere a cererii introductive ar aduce atingere dreptului de acces la justiție al creditorului, înțeles în lumina art. 6 CEDO, inclusiv ca o realizare efectivă a dreptului recunoscut pe cale judiciară, deci ca posibilitate de exercitare a procedurii executării silite.

Această soluție a fost menținută și de Înalta Curte de Casație și Justiție. În soluționarea căii de atac a recursului formulat de A.V.A.S., instanța supremă a reținut expres faptul că “pentru a putea beneficia de termenul de graţie pentru efectuarea plăţii recurenta-debitoare trebuia să facă dovada că neexecutarea până în prezent a obligaţiei de plată s-a datorat lipsei de fonduri întrucât, conform dispoziţiei legale menţionate, procedura nu operează ope legis faţă de toţi debitorii care sunt instituţii publice, ci numai faţă de acei debitori care nu au putut începe sau continua executarea obligaţiei de plată din cauza lipsei fondurilor”.

În alte cuvinte, textul legal de care s-a prevalat instituția publică în cauză nu face trimitere la un drept absolut de care persoanele juridice de drept public ar putea beneficia în scopul eludării executării silite de drept comun. Dimpotrivă, instituția publică este obligată să întreprindă toate măsurile necesare aducerii la îndeplinire a obligației de plată stabilite pe cale judiciară, iar numai în caz de imposibilitate obiectivă este îndreptățită să solicite un termen de grație sau o eșalonare a plății.

Astfel fiind, prin hotărârea pronunţată, instanța supremă a confirmat o realitate juridică proprie jurisprudenței interne, comunitare și convenționale, respectiv importanța executării silite în cadrul procesului civil și opozabilitatea acesteia tuturor categoriilor de debitori, indiferent de privilegiile pe care legea le acordă acestora cu titlu de excepție.

Dreptul la viaţă intimă şi privată în cazul expulzărilor

Inspirându-se din textul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este primul dintr-o serie de patru texte ale Convenţiei care protejează drepturi ce semnifică respectul social datorat individului.

Domeniul de incidenţă al acestui text este foarte vast, motiv pentru care, cantitativ şi calitativ, art. 8 este al doilea text într-o ierarhie a aplicării prevederilor Convenţiei de către instanţa de la Strasbourg şi de către instanţele naţionale ale statelor membre, așa cum se apreciază în doctrină.

Caracteristic drepturilor apărate de art. 8 din Convenție este faptul că se instituie în sarcina statelor semnatare obligaţii negative, anume de a nu face ceva de natură a stânjeni exerciţiul lor de către titularii cărora le sunt recunoscute persoanele fizice sau entităţile sociale care le pot invoca.

Domeniul protejat prin art. 8 al Convenției este totodată un domeniu în care autoritățile statale au o marjă largă de apreciere, aspect ce a fost subliniat în repetate rânduri în hotărârile Curții de la Strasbourg.

Cu toate acestea, relativ recent, jurisprudența Curții a înregistrat un reviriment prin cauza Popov c. Franța, în privința cauzelor având ca obiect reținerea familiilor însoțite de minori în vederea expulzării, apreciindu-se că în astfel de situații principiul respectării interesului superior al minorului trebuie prezervat.

Obiectul acestei hotărâri îl constituie sesizarea Curții cu o violare a art. 8 din Convenție într-o situație în care doi resortisanți kazahi împreună cu copiii lor minori au fost reținuți pentru o perioadă considerabilă în vederea expulzării în țara de origine, expulzare care a întârziat din motive care nu țineau de persoana lor, aceștia obținând în final statutul de refugiați.

Deși minorii au fost reținuți în centre specializate pentru familii alături de părinții lor, Curtea a avut în vedere faptul că statul francez a dezvoltat o practică constantă în a reține minori împreună cu părinții lor în vederea expulzării, încălcându-se astfel principiul respectării interesului superior al minorului.

Originea noțiunii de interes superior al minorului provine din realizarea faptului că acesta este un individ care are nevoi și drepturi distincte de cele ale părinților. Prin urmare interesul său ar putea fi diferit de cel al părinților sau tutorilor săi. Astfel este normal ca interesul copilului să prevaleze în fața altor interese atunci când se iau măsuri cu privire la copil. Recomandarea 874 (1979) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei precizează ca un prim principiu următoarele: “copiii nu trebuie sa mai fie considerați proprietatea părinților ci trebuie să fie recunoscuți ca indivizi având propriile drepturi și nevoi”.

Prin raportare la această definiție apare ca firească modificarea jurisprudenței Curții de la Strasbourg, față de cauzele anterioare precum Muskhadzhiyeva şi alţii c. Belgia, în sensul în care nesocotirea principiului interesului superior al copilului ce presupune nu doar prezervarea unităţii familiale, ci şi limitarea detenţiei familiilor care au copii minori constituie o violare a dreptului la viață privată și familie garantat de art. 8 din Convenție.

Despre obligația de despăgubire ce incumbă companiilor de căi ferate în situația întârzierii tranurilor. Soluțiile recente ale jurisprudenței franceze

Măsura respectării normelor legale și a incidenței anumitor sancțiuni este dată întotdeauna de instanțele de judecată. Oricât de fermă este convingerea justițiabilului sau a apărătorului său cu privire la legitimitatea pretențiilor deduse judecății, cea care contează în cele din urmă este exclusiv convingerea instanței, învestită prin conventul social cu “lumină și înțelepciune”.

Ca expresie a celor de mai sus stă și o recentă hotărâre pronunțată de Curtea de Casație din Franța (instanța echivalentă Înaltei Curți de Casație și Justiție), cu privire la îndreptățirea unui avocat de a solicita despăgubiri ca urmare a întârzierii mijloacelor de transport feroviare. Pe scurt, datele speței soluționate prin hotărârea 11-13177/26.09.2012 sunt următoarele:

Domnul Philippe Grimaud, avocat și fost decan al baroului din Limoges (Franța), trebuia să susțină interesele clientului său în fața Tribunalului Comercial din Paris, ceea ce impunea prezența sa în fața instanței la data de 11.02.2010, orele 10:00 AM. Astfel, avocatul a cumpărat un bilet de tren ce-i asigura plecarea din Limoges la orele 05:47 AM și sosirea în Paris la orele 08:45 AM. Totodată, călătoria retur a fost programată în aceeași zi, pentru orele 12:58 PM.

Cu toate acestea, avocatul Philippe Grimaud a sosit în Paris cu o întârziere de peste 4 ore, ceea ce a făcut imposibilă asistarea clientului său în fața instanței. Raportat la această consecință, avocatul a chemat în instanță SNCF (Societatea Națională de Căi Ferate Franceze) și a solicitat obligarea acesteia la despăgubiri reprezentând prețul biletului de tren și daune-interese.

Prima instanță învestită cu soluționarea cauzei a respins argumentarea SNCF întemeiată pe existența unui caz de forță majoră și a reținut obligația acesteia de a respecta obligația de punctualitate ce figura în caietul de sarcini al companiei. De asemenea, instanța a reținut faptul că reclamantul și-a luat o marjă de eroare suficient de mare pentru a ajunge la sediul Tribunalului Comercial din Paris, acolo unde prezența sa era imperativ necesară. Astfel, întrucât călătoria reclamantului a rămas fără obiect, s-a reținut răspunderea SNCF și obligarea acesteia la plata către avocatul Grimaud, alături de prețul biletului de tren, a următoarelor sume: 500 Euro pentru a compensa pierderea onorariului, 1.000 Euro pentru pierderea credibilității în fața clientului și 500 Euro pentru compensarea sentimentelor de frustrare încercate cu ocazia întârzierii trenului.

Hotărârea a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe. Pentru a hotărî astfel, instanța supremă a considerat faptul că hotărârea atacată este privată de baza legală specifică art. 1.150 din Codul Civil francez, potrivit căruia debitorul obligației nu este ținut decât pentru despăgubiri ce au fost prevăzute sau au putut fi prevăzute în momentul încheierii contractului.

Astfel, s-a reținut că unica despăgubire ce se impune în cauză este determinată de obligația de rambursare a prețului biletului de tren (urmare ce decurge imediat și direct din contractul de transport). Dimpotrivă, Curtea de Casație a arătat expres că celelalte consecințe invocate de reclamant și admise de prima instanță (pierderea onorariului și a credibilității, precum și sentimentele de frustrare și neputință) nu intră în sfera de previzibilitate specifică unui contract de transport, SNCF fiind străină de angajamentele contractuale sau de orice altă natură pe care clienții săi le au cu terțe persoane.

Pe cale de consecință, chiar dacă ne aflăm în prezența unei fapte ce cauzează un prejudiciu complex, despăgubirile acordate nu pot acoperi în integralitate pierderile suferite de persoana vătămată, indiferent dacă acestea au o natură pecuniară sau morală.

Jurisprudența CEDO în privința încălcării dreptului la un proces echitabil și a dreptului de acces la justiție prin impunerea unor taxe judiciare de timbru excesive. Cauza Kreuz c. Polonia

Dreptul recunoscut oricărui justițiabil de a avea acces la o instanță de judecată este o parte componentă incipientă dreptului la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Însăși Constituția României, prin art. 21, consacră dreptul oricărei persoane de a avea un liber acces la actul de judecată. Cu toate acestea, există situații ce conturează limitele acestui drept, ceea ce dovedește faptul că nu ne aflăm în prezența unui drept absolut, anumite reglementări precum taxele judiciare de timbru fiind necesare pentru buna orânduire a justiției în orice stat democratic. Dacă însă aceste restricții normative sunt prea excesive pentru posibilitățile materiale ale justițiabilului, își păstrează ele caracterul irefragabil, în detrimentul exercitării dreptului de acces la o instanță de judecată? O asemenea situație a fost analizată de CEDO prin hotărârea din data de 19.06.2001, pronunțată în cauza Kreuz c. Polonia.

Situația de fapt este simplă, fiind cel mai probabil un stereotip al justițiabililor ce se văd nevoiți a chibzui cu multă atenție promovarea unei acțiuni în justiție, din prisma lipsei sumelor de bani ce compun cuantumul taxei judiciare de timbru. Astfel, reclamantul Henryk Kreuz a introdus o acțiune în pretenții în fața instanței competente din Polonia, prin care a solicitat repararea prejudiciului cauzat de o autoritate administrativă prin obligarea acesteia la plata sumei de 5.850.000.000 zloți polonezi. Întrucât prima instanța a respins cererea ca prematură, nu l-a obligat la plata taxei de timbru aferente, nefiind analizat fondul cauzei. În apelul formulat împotriva acestei hotărâri, Henryk Kreuz a solicitat scutirea de la plata taxei judiciare de timbru din apel, în cuantum de 200.000.000 zloți, iar pe fondul cauzei, desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare. Apelul său fiind admis, cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe, care i-a pus în vedere să plătească o taxă de timbru în cuantum de 308.500.000 zloți. Întrucât reclamantul a formulat, din nou, cerere de scutire de la plata taxei de timbru, instanța a redus cuantumul acesteia la suma de 100.000.000 zloți. Nefiind în posesia acestei sume, reclamantul nu a achitat taxa de timbru, iar instanța a respins cererea ca netimbrată.

În acest context, reclamantul a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reclamând violarea art. 6 alin. 1 din Convenție, în ceea ce privește încălcarea dreptului la un proces echitabil prin înfrângerea dreptului de acces la justiție. Prin hotărârea din data de 19.06.2001, înaltul for european a admis cererea și a constatat violarea art. 6 alin. 1 CEDO, pentru argumentele ce vor fi detaliate în cele ce urmează.

În primul rând, Curtea a reamintit faptul că art. 6 alin. 1 din Convenție garantează oricărei persoane dreptul de a deferi justiției orice cerere în legătură cu drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Astfel, dreptul de acces la justiție apare ca fiind intrinsec dreptului la un proces echitabil. Edificatoare în această privință sunt aprecierile Curții formulate cu ocazia judecării cauzei Golder c. Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (Hotărârea din 21.01.1975).

În respectivul context, Curtea a arătat că “Dacă art. 6 pct. 1 ar fi interpretat ca privind în mod exclusiv derularea unei cauze deja iniţiate într-o instanţă judecătorească, un stat contractant ar putea, fără încălcarea acestui text, să desfiinţeze instanţele sau să sustragă competenţei lor soluţionarea anumitor categorii de cauze cu caracter civil pentru a le încredinţa unor organe dependente de guvern. Atare ipoteze, inseparabile de riscul arbitrarului, ar avea consecinţe contrare principiilor de mai sus, pe care Curtea nu le poate trece cu vederea”. Astfel fiind, s-a considerat că “ar fi de neconceput ca art. 6 pct. 1 să descrie în detaliu garanţiile procedurale acordate părţilor unei acţiuni civile în curs, fără a proteja mai întâi ceea ce singur face în realitate posibilă exercitarea unei astfel de garanţii: accesul la instanţa judecătorească. Echitatea, publicitatea şi celeritatea unui proces nu au nici o semnificaţie în absenţa procesului”.

În același timp însă, Curtea a arătat în argumentarea soluției din cauza Kreuz c. Polonia, faptul că dreptul de acces la o instanță de judecată nu are un caracter absolut, fiind normal și dezirabil ca acesta să fie supus anumitor limitări, intrinseci forței de reglementare legislativă specifice oricărui stat de drept.

Astfel, pot exista limitări de natură procedurală, precum imperativul parcurgerii unei proceduri (autorizări) prealabile și chiar limitări de natură financiară, precum impunerea unor taxe judiciare de timbru. Importantă rămâne însă rezonabilitatea acestor limitări, ele trecând limitele convenționale atunci când restricționează accesul la justiție în asemenea mod încât aduc atingere însăși esenței dreptului consacrat în beneficiul tuturor justițiabililor.

Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului urmărește consacrarea și garantarea unor drepturi practice și efective, nicidecum a unor drepturi teoretice și iluzorii, restricțiile pe care autoritățile statale competente le pot aduce dreptului de acces la justiție sunt convenționale numai în măsura în care urmăresc un scop legitim și asigură o proporționalitate între mijloacele legale uzitate și obiectivul final.

Astfel, Curtea a constatat, în acord cu jurisprudența sa anterioară, că instituirea unor taxe judiciare de timbru nu reprezintă o încălcare per se a dreptului de acces la instanțele judecătorești, fiind respinsă teza ce echivalează dreptul de acces la justiție cu gratuitatea actului de justiție. Totuși, discuția se poartă cu privire la nivelul taxelor judiciare de timbru, statele membre trebuind să se asigure de faptul că sumele împovărătoare pentru posibilitățile financiare ale anumitor justițiabili nu reprezintă o restricție disproporționată ce împiedică dreptul de acces la o instanță de judecată.

În speța analizată, Curtea a apreciat că taxa judiciară de timbru stabilită chiar și în cuantumul redus de 100.000.000 zloți reprezintă salariul mediu anual în Polonia, fiind excesivă pentru un reclamant cu posibilități financiare obișnuite. Chiar dacă dnul Kreuz, reclamantul din prezenta speță, era angajat în activități comerciale, această constatare nu este suficientă per se pentru a institui prezumția disponibilităților financiare ridicate de natură a acoperi o taxă judiciară de timbru excesivă.

Așa fiind, Curtea a considerat că nu a fost respectat echilibrul dintre dreptul statului de a colecta taxele judiciare de timbru și interesul reclamantului de a introduce o acțiune în fața instanței competente, dreptul de acces la justiție și, implicit, art. 6 alin. 1 CEDO fiind încălcate în mod flagrant.

Renunţarea la judecata acţiunii întemeiate pe dreptul comun ulterior obţinerii imobilului revendicat în baza Legii nr. 10/2001

Intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001 oferea reclamanţilor posibilitatea de a abandona definitiv sau temporar calea dreptului comun în ceea ce priveşte revendicarea imobiliară pentru a parcurge procedura prevăzută de această lege specială.

Ȋn acest sens, dispoziţiile art. 46 alin. 1 (actualul art. 47 alin. 1) din Legea nr. 10/2001 prevedeau expres că în cazul acţiunilor aflate în curs de judecată la momentul apariţiei acestei legi, reclamanţii îşi pot manifesta dreptul de opţiune ca expresie deplină a principiului disponibilităţi, în sensul continuării judecăţii pe dreptul comun, solicitând suspendarea judecăţii sau renunţând la judecată.

Faţă de caracterul derogator al acestor dispoziţii legale de la dreptul comun, respectiv art. 242 Cod proc. civ. şi art. 246 Cod proc. civ., suspendarea sau renunţarea la judecată se putea realiza prin simpla manifestare de voinţă a reclamantului, singura condiţie impusă de lege fiind aceea de a face dovada începerii procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001.

Problema care a născut divergenţe de opinii şi soluţii contradictorii este în situaţia în care reclamanţii au solicitat suspendarea cauzei în temeiul art. 46 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, pentru a urma procedura prevăzută de această lege, iar ulterior finalizării acestei proceduri au solicitat repunerea cauzei pe rol în vederea renunţării la judecată. Ȋn acest caz au apărut controverse cu privire la temeiul juridic al renunţării la judecată: legea specială sau dreptul comun.

Acest aspect prezenta o relevanţă deosebită, întrucât dreptul comun prevede anumite condiţii care reglementează atât suspendarea cauzei, cât şi renunţarea la judecată, condiţii care nu se regăsesc însă în legea specială.

Iniţial, instanţele în faţă cărora s-a ivit acest incident procedural au statuat că reclamanţii ar putea solicita repunerea pe rol a cauzei în vederea renunţării la judecată faţă de restituirea imobilului pe baza legii speciale, renunţarea putându-se face în condiţiile reglementate de această lege.

Această practică a instanţelor contravine însă scopului avut în vedere de legiuitor la momentul instituirii dispoziţiilor art. 46 alin. 1 (actualul art. 47 alin. 1) din Legea nr. 10/2001, respectiv acela de a conferi reclamantului prerogativa desistării temporare sau definitive a judecăţii pentru a urma procedura instituită de această nouă lege.

Or, în cazul în care procedura prevăzută de legea specială s-a finalizat irevocabil, obţinându-se restituirea imobilului preluat abuziv, este evident că nu se mai justifică scopul acestor dispoziţii speciale pentru renunţarea la judecată.

Ȋn acest context, reclamantul poate renunţa la judecată, însă potrivit dreptului comun, respectiv cu acordul celeilalte părţi (întrucât prin ipoteză renunţarea se face după comunicarea cererii de chemare în judecată), fără a se putea prevala de dispoziţiile legii speciale, potrivit cărora renunţarea se putea face independent de voinţa celorlalte părţi, doar prin simpla manifestare de voinţă a reclamanţului.

Observarea scopului legislativ reprezintă chintesenţa soluţionării acestor incidente procedurale, aspect care necesită o analiză intrinsecă din partea instanţei, numai în acest mod fiind posibilă pronunţarea unor soluţii corecte şi legale.

Ȋn prezent, în practica instanţelor se poate constata o schimbare a opiniilor cu privire la temeiul juridic aplicabil în situaţia anterioară, concluzionându-se că renunţarea la judecată se poate face în baza dreptului comun şi nu a legii speciale, întrucât nu mai subzistă motivul care justifica dispunerea acestei măsuri, respectiv începerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Procedura hotărârilor preliminare – instrument ce a facilitat dezvoltarea dreptului comunitar

Doctrina recentă remarcă faptul că dintre procedurile ce se derulează în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene, procedura hotărârilor preliminare a dobândit un rol esențial în dezvoltarea principiilor dreptului comunitar, rol pe care artizanii procedurii nu l-au anticipat la momentul instituirii acesteia.

Această procedură a fost configurată prin art. 234 din TCE, text prin care Curții de Justiție i se stabilește competența de a hotărî cu titlu preliminar asupra interpretării tratatului precum și a validității și interpretării actelor adoptate de instituțiile Uniunii Europene.

Elementul premisă ce a condus la dezvoltarea dreptului comunitar prin intermediul acestei proceduri a fost faptul că ea apare ca o probă a unicității noii ordini de drept internațional, ordine juridică în care colaborarea între instanțele naționale și organele jurisdicționale comunitare primează, nemaifiind vorba despre o ierarhizare a acestora. Însă pentru a putea verifica concluzia doctrinei este necesară o descrie succintă a procedurii.

Procedura acțiunii în pronunțarea unei hotărâri preliminare are un caracter unitar și presupune 3 faze distincte, având ca unic scop aplicarea unor dispoziții ale dreptului comunitar cauzei concrete deduse judecății în fața instanței naționale: formularea acțiunii în pronunțarea unei hotărâri preliminare, dupa ce în prealabil s-a stabilit, de către judecătorul național, pertinența, relevanța, precum și necesitatea unei asemenea hotărâri, în vederea soluționării cauzei, soluționarea acțiunii și pronunțarea hotărârii preliminare de către CJUE și soluționarea litigiului în cadrul căruia a fost formulată acțiunea în pronunțarea unei hotărâri preliminare, pe baza hotarârii CJUE.

Anterior Tratatului de la Nisa hotărârile preliminare erau în competența exclusivă a Curții de Justiție, în prezent, această competență a fost conferită și Tribunalului de Primă Instanță, însă hotărârile acestuia rămân supuse controlului Curții.

Interpretarea pe care o dă CJUE urmarește cunoașterea sensului exact al unor dispoziții neclare – contencios de interpretare și privește atât conținutul Tratatelor constitutive, cât și dreptul derivat, inclusiv cel al relațiilor externe, în timp ce stabilirea validității  urmărește să verifice conformitatea unui act cu dreptul comunitar – contencios de legalitate, neputând privi decât dreptul comunitar derivat.

Incumbă însa numai instanțelor naționale învestite cu soluționarea fondului cauzei și care trebuie să-și asume responsabilitatea pentru hotărârea pe care o vor da, având în vedere trăsăturile specifice fiecărui litigiu, să determine atât necesitatea unei hotărâri preliminare, cât și relevanța problemelor pe care ele le supun Curții, fără ca părțile să aibă posibilitatea de a modifica modul de redactare a întrebarilor. Părților nu le este însă interzis ca, la nivel național, să participe la formularea întrebărilor, dimpotriva, s-a considerat util ca acestea să fie ascultate.

Aceastea fiind caracteristicile definitorii ale hotărârilor preliminare, rolul lor de catalizator în dezvoltarea dreptului comunitar, rezidă tocmai în evoluția jurisprudențială provocată de întrebările formulate de instanțele naționale, precum și în posibilitatea de a asigura o aplicare uniformă a normelor comunitare, posibilitate ce se concretizează prin soluțiile pronunțate de Curte în hotărârile preliminare.

Procedura de infringement – mecanism de asigurare a aplicării dreptului comunitar în care societatea are un rol activ

În contextul politico-economic european actual procedura de infringement a devenit poate cel mai mediatizat instrument prin care se asigură aplicarea dreptului comunitar de către statele membre.

În cazul oricărui stat membru împotriva căruia este declanșată, mijloacele de comunicare în masă trag un semnal de alarmă virulent asupra inițierii procedurii și a consecințelor ”deosebit de grave” pe care le poate suferi statul membru, fără a explica mecanismul acesteia și ignorând caracterul amiabil al procedurii. Pentru a evita transformarea acesteia într-o sperietoare pentru publicul nefamiliarizat cu instituțiile dreptului comunitar se impun câteva explicații cu privire la rațiunile ce stau la baza procedurii și modalitățile acesteia.

Printre sarcinile încredințate Comisiei Europene se numără și aceea de a asigura aplicarea corespunzătoare a dreptului comunitar. Principala componentă a acestei sarcini a Comisiei constă în monitorizarea gradului în care statele membre se conformează dreptului comunitar și în reacția față de cazurile de neconformare.

Tratatele Uniunii Europene prevăd diferite mecanisme de asigurare a respectării dreptului comunitar care implică proceduri judiciare împotriva statelor membre, introduse fie de către Comisie, fie, mai rar, de către un stat membru. Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor cunoscută ca și procedura de infringement face parte din acţiunile care pot fi introduse în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Aceasta permite Curţii de Justiţie să controleze modul în care statele membre îşi respectă obligaţiile care le revin în temeiul dreptului european.

Neîndeplinirea obligaţiilor poate decurge din instrumente juridice (legi, decrete, decizii administrative) sau poate rezulta din fapte (practici administrative). Neîndeplinirea obligaţiilor poate fi consecinţa unor comportamente pozitive (acţiuni) sau negative (abţineri şi omisiuni). Astfel, acţiunile pot consta, spre exemplu, în adoptarea unui text contrar dreptului european sau în refuzul intenţionat de a abroga o măsură internă contrarie. Abţinerile sau omisiunile pot consta în întârzieri în transpunerea unei directive sau în necomunicarea de către statele membre către Comisie a măsurilor naţionale de punere în aplicare. Actul trebuie să fie imputabil statului membru. Din această cauză, noţiunea de stat este interpretată în sens larg de către Curtea de Justiţie, în măsura în care poate fi vorba de toate organismele sale cum sunt guvernul, parlamentul, entităţile federate sau colectivităţile de la nivel substatal.

În ceea ce privește modul de desfășurare al procedurii aceasta presupune mai multe etape și poate înceta înainte de a fi parcurse în întregime toate etapele prin conformarea statelor.

Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor poate fi iniţiată fie de către Comisie, cazul cel mai frecvent întâlnit în practică, fie de către un stat membru. Atunci când procedura este declanșată la inițiativa Comisiei, aceasta are la bază plângerea unui resortisant al unui stat membru, neexistând un serviciu de investigații al Comisiei, de aceea se apreciază că societatea are un rol activ în această procedură în fața Curții.

Atunci când Comisia iniţiază procedura, trebuie întâi să transmită un aviz motivat statului membru care se presupune că nu a respectat dreptul Uniunii. Dacă, după un anumit termen, statul membru nu şi-a îndeplinit obligaţiile, Comisia poate să introducă împotriva sa, în faţa Curţii de Justiţie, o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor. În faza premergătoare sesizării Curții se poartă negocieri între Comisie și statul membru în cadrul cărora acesta își poate exprima poziția cu privire la pretinsa încălcare a dreptului comunitar.

Atunci când un stat membru iniţiază procedura, acesta trebuie să sesizeze mai întâi Comisia. Aceasta emite un aviz motivat după ce ascultă argumentele statelor membre în cauză. Statul membru reclamant poate apoi să sesizeze Curtea de Justiţie.

După ce este sesizată şi dacă recunoaşte existenţa unei neîndepliniri a obligaţiilor, Curtea de Justiţie emite o primă hotărâre conţinând măsurile care trebuie adoptate de către statul membru pentru a remedia situaţia. Apoi, în cazul în care Comisia estimează că statul membru nu a adoptat măsurile necesare, ea sesizează Curtea de Justiţie a doua oară. În cazul în care Curtea confirmă că statul membru nu s-a conformat primei sale hotărâri, îi poate impune plata unei amenzi.

Acțiunea în fața Curții de Justiție este însă ultima etapă a procedurii, etapă la care nu se mai ajunge în majoritatea cazurilor, întrucât Comisia Europeană promovează principiul ”cooperării de elită” care permite soluționarea amiabilă a disputelor cu privire la aplicarea dreptului comunitar în etapa precontencioasă sau chiar după începerea etapei oficiale fără a se recurge efectiv la Curte.

Astfel, în realitate, acest mecanism centralizat de asigurare a aplicării dreptului comunitar este un mecanism ce este folosit cu grijă, după ce alte strategii de încurajare a conformării au eșuat și atunci când negocierile nu au înregistrat un succes, ca o ultima formă de negociere, înainte de aplicarea unei sancțiuni.

IMPREVIZIUNEA ÎN NOUL COD CIVIL

Deşi părţile unui contract trebuie să îşi execute obligaţiile, indiferent dacă executarea lor a devenit împovărătoare, noul Cod Civil reglementează şi situaţiile excepţionale care ar putea duce la adaptarea contractului în funcţie de posibilităţile debitorului.

Codul prevede la art. 1.271: dacă “executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă din cauza unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei“, instanţa poate să dispună fie adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, fie încetarea relaţiilor contractuale, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.

Astfel, toate contractele afectate de situaţii neprevăzute vor produce alte efecte fata de cele stabilite iniţial de către părţi, însă situaţiile care duc la modificarea contractelor, potrivit art. 1271 din NCC, trebuie să aibă caracter excepţional, iar obligarea debitorului să devină vădit injustă. Pentru a fi într-o situaţie de impreviziune nu este suficient sa fim în faţa unei simple modificări a preţurilor sau a unor fluctuaţii ale cursului de schimb. Această modificare a contractelor va avea loc numai daca va avea loc după momentul încheierii contractului şi numai dacă factorii care duc la modificarea condiţiilor de executare a contractului au caracter imprevizibil.

Schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost si nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului”, se prevede în noua reglementare.

În acelaşi timp, se prevede în Noul Cod Civil că instanţa poate dispune adaptarea sau încetarea contractelor numai dacă debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc.

În fine, Noul Cod Civil impune părţii afectate să iniţieze negocieri cu cocontractantul său în vederea adaptării contractului, prealabil recurgerii la instanţa de judecată.. O atare condiţie este menită a institui rolul judecătorului, în ceea ce priveşte suplinirea consimţământului părţilor, ca un ultim resort, în ipoteza eşecului negocierilor.

Limitările enunţate au rolul firesc de a nu permite utilizarea impreviziunii ca pe un instrument la îndemâna părţilor care doresc să scape de un contract devenit indezirabil în comparaţie cu alte oportunităţi de afaceri.

În acest moment este de apreciat reglementarea impreviziunii prin Noul Cod Civil, o instituţie absolut necesară pentru a corecta situaţii inechitabile apărute pe parcursul derulării unui contract.

Apelul – conform reglementării noului Cod de procedură civilă

Potrivit noului Cod de procedură civilă, apelul este calificat ca fiind o cale ordinară de atac, păstrându-se regimul juridic consacrat de actualul Cod de procedură civilă.

Conform noii reglementari, instanţele competente să judece în apel sunt: tribunalul (privind apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de judecătorii) şi curtea de apel (privind apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă).

Asemeni reglementării actuale, apelul poate fi exercitat doar de către “părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau personae”.

Termenul în care poate fi exercitată calea de atac a apelului este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

Cu titlu de excepţie, sunt situaţii în care apelul nu se exercită în termenul de 30 de zile, ci într-un alt termen: în materia cererilor de asigurare a dovezilor, termenul de apel împotriva încheierilor de respingere este de 5 zile de la pronunţare sau de la comunicare, în domeniul cererilor de sechestru asigurător, încheierea pronunţată de instanţa investită cu soluţionarea cererii poate fi atacată cu apel în termen de 5 zile de la comunicare sau de la pronunţare, după caz, iar în cazul ordonanţele preşedinţiale şi hotărârile de evacuare termenul este de 5 zile de la pronunţare sau de la comunicare.

Spre deosebire de actuala reglementare, noul Cod de procedură civilă introduce obligativitatea motivării apelului înăuntrul termenului de apel, în cazul contrar intervenind decăderea.

Obiectul apelului îl reprezintă hotărârile pronunţate în primă instanţă, dacă legea nu prevede în mod expres altfel. La acest capitol, noul cod de procedură civilă prevede şi o excepţie, respectiv posibilitatea atacării unei hotărâri succeptibile de apel şi de recurs direct cu recurs, cu condiţia ca părţile să consimtă expres la acest demers, motivele de recurs fiind limitate doar la aplicarea greşită sau încălcarea normelor de drept material.

O altă noutate adusă prin codul de procedură civilă priveşte regulă conform căreia soluţionarea unei cauze se va efectua, ca regulă, în două grade de jurisdicţie (fond, apel) şi doar ca excepţie un ciclu de trei grade de jurisdicţie (fond, apel, recurs). Concluzia rezultă ca urmare a terminologiei utilizate de noul cod de procedură civilă, care asimilează obiectului căii de atac a apelului toate hotărârile care poartă menţiunea de definitiv şi toate hotărârile care printr-o lege specială sunt pot fi atacate cu recurs.

Ulterior primirii cererii de apel şi a motivelor de apel, preşedintele primei instanţe (sau persoana desemnată) dispune fie completarea sau modificarea cererii (înăuntrul termenului de apel sau cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel), fie comunicarea acesteia către intimat, punându-i-se în vedere obligaţia depunerii întâmpinării în termen de 15 zile de la data comunicării. Întâmpinarea va fi comunicată apelantului, cu posibilitatea depunerii la dosar a unui răspuns la întâmpinare, în termen de 10 zile de la comunicare.

Prevederile privind apelul incident şi apelul provocat păstrează în mare măsură regulile stabilite de actuala reglementare, cererile putând fi introduse după împlinirea termenului de apel, cel mai târziu o dată cu întâmpinarea la apelul principal.

Ulterior împlinirii termenului de apel şi după ce au fost efectuate procedurile şi comunicările amintite mai sus, la care se adaugă şi eventualele apeluri incidente sau provocate împreună cu răspunsurile la acestea, dosarul va putea fi înaintat instanţei de apel în vederea repartizării către un complet de judecată şi citării părţilor, primul termen de judecată fiind stabilit la cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei date de preşedinte.

Potrivit art. 470, “Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept”, păstrându-se caracterul devolutiv al apelului.

Conform noii reglementări, în faţa instanţei de apel nu se vor putea invoca alte “motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare“, cu excepţia situaţiei în care necesitatea administrării dovezilor decurge din dezbateri.

Totodată, se reiterează principiul neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac,introducându-se totuşi două derogări de la această regulă, şi anume, cazurile în care apelantul însuşi consimte expres la o înrăutăţire a propriei situaţii sau în cazurile anume prevăzute de lege.

Instanţa învestită cu soluţionarea căii de atac poate pronunţa următoarele soluţii: aceasta poate respinge, anula apelul declarat (dacă soluţionarea cauzei de către prima instanţă s-a făcut fără a intra în judecata fondului alături sau dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată) sau poate constata perimarea sa (situaţii în care hotărârea atacată va fi menţinută în totalitate) ori poate admite apelul. În cazul admiterii apelului, instanţa va anula sau schimba (în parte sau în totalitate) hotărârea atacată.

În situaţia în care s-a dispus anularea hotărârii atacate, instanţa de apel va rejudeca procesul  ”evocând fondul” sau, dacă părţile solicită expres acest lucru prin cererea de apel sau prin întâmpinare, va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

În concluzie, conform noii reglementări, se reiterează faptul că apelul este o cale de atac ordinarădevolutivăde reformare şi suspensivă de executare.

Pe de altă parte, noua reglementare, aduce şi modificări de substranţă în ceea ce priveşte termenul de declarare şi motivare a apelului (care a fost prelungit până la 30 de zile), alături de procedura soluţionării cererii de apel care se desfăşoară în două etape: prima etapă la instanţa la care se depune cererea de apel, care are atribuţii administrative (comunicarea cererilor de apel, a întâmpinărilor şi a celorlalte răspunsuri) şi cea de-a doua etapă la instanţa care va soluţiona propriu-zis cererea de apel.