Tag Archive for 'drepturile omului'

DESPRE DREPTUL LA VIAȚA PRIVATĂ

Dezvoltarea tehnologică specifică actualității determină și o dezvoltare a interesului pe care societatea îl manifestă față de membrii săi. Alături de efectele pozitive ale acestei “oblăduiri materne” – observabile în sfera legislativă, medicală, culturală, socială, etc. – se resimt și efecte secundare determinate de o imixtiune tot mai mare în sfera vieții private. Practic, prețul asistenței sociale este o curiozitate deseori nejustificată față de ceea ce nu ar trebui să privească decât persoana și familia noastră.

dreptul la viata privataPrin dispozițiile art. 8, Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră dreptul la respectarea vieții private și de familie. Aceleași prevederi se regăsesc și în art. 26 din Constituția României, noțiunea consacrată fiind cea de “viață intimă, familială și privată”. Evident, pornind de la aceste două texte fundamentale, noțiunea este menționată în nenumărate alte acte normative, fiecare asigurând respectarea valorilor legiferate.

Însă dincolo de litera legii se află realitatea deseori contradictorie. De la cele mai simple chestionare completate în scopul obținerii unui produs și până la formularele prin care interacționăm cu instituțiile publice, tendința este de lărgire a sferei de interes față de persoana și familia solicitantului. Recurența acestor imixtiuni își găsește justificarea în exhibarea vieții private, atitudine majoritară printre membrii societății. Nu aceștia vor clama însă încălcarea normelor sus-indicate, ci minoritatea celor ce încă respectă valorile tradiționale și doresc separarea categorică dintre viața publică și cea privată.

Fie numai și pentru aceștia din urmă, societatea are datoria de a nu depăși limitele interesului manifestat față de membrii săi. Respectarea vieții private se traduce atât prin obligația de a nu aduce nicio atingere aspectelor pe care o persoană le cataloghează ca fiind inseparabile de intimitatea sa, cât și prin repararea oricăror abuzuri prin care unei persoane i s-a știrbit dreptul la viață privată.

Desigur, art. 8 CEDO enumeră situațiile de excepție față de principiul respectării vieții private, acestea fiind substanțial legate de interesul obștesc. Ca întotdeauna, primează binele comun, chiar dacă prevalența acestuia poate determina o ingerință în exercitarea dreptului individual la viață privată. Însă definirea binelui comun, aflat într-o permanentă schimbare și transformare, este tot mai dificilă, în timp ce justificarea ingerințelor în viața privată este tot mai ușor de argumentat. Sub motivația prevenției, se produc abuzuri evidente și se încalcă unele dintre cele mai elementare norme ce protejează persoana, împreună cu drepturile și interesele sale.

respectarea vietii privateÎn confruntarea cu această realitate caracterizată prin tendința de uniformizare, vor avea de câștigat doar cei ce își vor afirma drepturile cu tărie și convingere. Plecând de la atributul unicității, persoana trebuie să-și manifeste personalitatea, iar viața privată trebuie să-și afirme existența, indiferent de piedicile întâlnite.

Codul Civil, între trecut și prezent

Fără îndoială, intrarea în vigoare a Noului Cod Civil deschide o nouă etapă în viața juridică autohtonă. Și cum raporturile juridice sunt expresia directă a relațiilor sociale, avem în față începutul unor transformări evidente în ceea ce privește modul de raportare la viața socială, privită în toate manifestările ei cotidiene.

De fapt, înseși modernizarea societății și evoluția relațiilor interumane au determinat abandonarea unor veșminte asupra cărora timpul și-a pus pecetea și “petecele”. După numeroase modificări operate de croitori mai mult sau mai puțin iscusiți, iar unii – mai mult sau mai puțin viteji, veșmântul Codului Civil din 1864 a rămas prea mic pentru corpusul social al zilelor noastre. Stingherită în mișcările ce se vor a fi din ce în ce mai libere, societatea se va îmbrăca cu noua haină croită special după tiparele din Quebec.

Noul Cod CivilNostalgia (încă) actualului Cod Civil îi va însoți pe toți ce au beneficiat, știut sau nu, de prevederile sale. Nu există persoană care să nu fi intrat sub incidența acestei codificări care reglementează atât cele mai importante evenimente existențiale, cât și faptele ce însumează mișcările noastre sociale zilnice. Codul Civil a reprezentat abecedarul marilor juriști ce au format generații întregi de profesioniști ai dreptului, fiind un izvor nesecat de scrieri doctrinare și jurisprudențiale. Totodată, chiar și fără o conștiință a prezenței sale, același Cod Civil a fost codificarea ce descifra complexele relații interumane începute în secolul al XIX-lea, dezvoltate pe parcursul secolului XX și transformate radical la începutul secolului XXI.

Codul Civil, scurt istoricMai mult chiar, în 1864 Codul Civil a reprezentat și o garanție a unității statale ce se prefigura din ce în ce mai intens. Abrogând “codicii domnilor Calimach și Caragea (…) ordonanțele domnești și instrucțiunile ministeriale din ambele Principate Unite”, Codul Civil a prefigurat din punct de vedere juridic Marea Unire din 1918. Însă, de atunci, chiar și dorința de unire a cunoscut o schimbare profundă. De la unirea celor “de-o limbă și de-o simțire”, asistăm în prezent la dorința de unire la nivel comunitar, care depășește înseși granițele atât de greu conturate la începutul secolului XX.

Chiar aceste transformări determină o nouă optică juridică și un Nou Cod Civil. Raportarea la marea familie a dreptului comunitar obligă la actualizarea normelor interne, în conformitate cu noile tendințe reprezentate la nivel european. Schimbările regăsite în cuprinsul Noului Cod Civil sunt sesizabile atât din punct de vedere formal (adaptarea limbajului juridic, clasificarea pe materii, stilul “doctrinar” al expunerii), cât și din punct de vedere substanțial (lărgirea paletei de instituții reglementate, reformularea textelor ce s-au dovedit a fi incomplete sau neclare, tranșarea anumitor probleme intens dezbătute).

Este nevoie de maturitate pentru ca Noul Cod Civil să se impună ca un veritabil instrument de reglementare a vieții sociale. Înainte de a închide copertele deja prăfuite ale actualei codificări, înainte de a înlocui paginile îngălbenite cu cele în care totul este scris negru pe alb, să nu uităm de valoarea incontestabilă reprezentată de cei peste 140 de ani de frământări sociale, juridice și morale. Trecutul explică prezentul, iar acesta construiește viitorul.

Dublul grad de jurisdicţie în materie contravenţională-între concret şi iluzoriu în condiţiile Legii 202/2010

Dublul grad de jurisdicţie este un drept recunoscut juristiţiabililor prin Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Acesta presupune că orice persoană declarată vinovată de săvârşirea unei infracţiuni de un tribunal, are dreptul de a cere examinarea hotărârii prin care i s-a stabilit vinovăţia de către o instanţă superioară ierarhic.

Practic este vorba de o rediscutare a tuturor aspectelor ce au condus la condamnarea persoanei în cauză.

Întradevăr acest drept cunoaşte limitări, în sensul în care nu se regăseşte decât în materie penală, în accepţiunea autonomă dată acestui termen de jurisprudența Curţii Europene. Sfera penalului în interpretarea acesteia este mai amplă decât în legislaţia naţională a multor state semnatare, ea înglobând şi sfera contravenţionalului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nimic nu împiedică statele să-şi îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului public, prin stabilirea sau menţinerea unei distincţii între diferitele tipuri de infracţiuni iar, în principiu nu s-a opus tendinţei de dezincriminare existente în statele membre ale Consiliului Europei.

Legiuitorul român a scos din sfera ilicitului penal contravenţiile, sancţionarea acestora făcându-se prin aplicarea unei amenzi administrative.

Cu toate acestea, până la intrarea în vigoare a Legii 202/2010, deşi în afara ilicitului penal, în cazul contravenţiilor dreptul la un dublu grad de jurisdicţie era concretizat prin posibilitatea persoanei sancţionate de a ataca cu recurs hotărârea pronunţată prin care i se stabilea vinovăţia.

Odată cu modificările legislative aduse prin Mica Reformă, hotărârile pronunţate în materie contravenţională devin irevocabile de la prima instanţă.

În această situaţie se pune problema neconvenţionalităţii şi implicit a neconstituţionalităţii prevederilor amintite. Ne întrebăm dacă nu cumva legiuitorul euforic la gândul realizării mult aşteptatei celerităţi a procedurilor în faţa instanţelor române şi a decongestionării acestora, nu a omis să asigure justiţiabililor garanţiile efective ale unui proces echitabil.

Apreciem însă că răspunsul la această problematică nu va întârzia să apară în forma unei decizii a Curţii Constituţionale în condiţiile în care plângerile contravenţionale, prin numărul lor ridicat, ocupă un loc important pe listele de şedinţă ale instanţelor române, iar justiţiabilii nu sunt întotdeauna multumiţi de soluţiile primite.

Procedura emiterii titlului de despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea 247/2005

Pentru plata despăgubirilor, aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în numerar Guvernul a decis înfiinţarea în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar. Persoanele îndreptăţite să obţină despăgubiri bănești în numerar, în limita a 500.00 lei vor primi banii eșalonat în două tranșe. Despăgubirile ce depășesc aceast cuantum stabillit de legiuitor vor primi acţiuni la Fondul Proprietatea. Fondul Proprietatea este un organism de plasament colectiv de valori mobiliare, ce funcţionează sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de statul român.

despagubiri-nationalizare

Prin Hotărârea nr. 128/2008 (publicată în M. Of nr. 112/12.02.2008) se stabilesc procedurile de acordare a despăgubirilor bănești de către Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar.
Condiţia esenţială pentru acordarea despăgubirilor în numerar o reprezintă solicitarea emiterii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei reprezentând titlu de despăgubire până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor. Direcţia va analiza cererea solicitantului iar in condiţiile în care sunt îndeplinite toate condiţiile legale va dispune:
a) În termen de 15 zile de la existenţa disponibilităţilor financiare, emiterea unui titlu privind plata despăgubirilor în numerar persoanei beneficiare;
b) În situaţia în care solicitantul optează pentru primirea de despăgubiri în numerar și acţiuni la Fondul Proprietatea, emiterea unui titlu de plată și a unuia de conversie;
c) Realizarea conversiei în acţiuni, dispunând Depozitarului Central la înscrierea în registrul actionarilor Fondului Proprietatea.
Dacă cuantumul despăgubirilor la care solicitantul este îndreptăţit și pentru care are titlu de despăgubire depășește limita impusă de legiuitor și anume 500.000 Lei titularul titlului are două posibilităţi: fie solicitarea exclusiv de acţiuni la Fondul Proprietatea, fie solicitarea despăgubirilor în numerar până la concurenţa limitei legale, iar pentru cuantumul ce depășește această limită solicitarea de acţiuni la Fondul Proprietatea.
Hotărârea stabilește și care este conţinutul cererilor de opţiune și documentele pe care foștii proprietari trebuie să le depună. Persoana îndreptăţită va depune la Direcţie o cerere care va conţine: opţiunea expresă pentru una dintre modalităţile de despăgubire și opţiunea pentru anularea conversiei în acţiuni în cazul titlurilor de despăgubire emise până la data intrării în vigoare a OUG 81/2007. Acestei cereri beneficiarul va anexa:
• Titlul de despăgubire în original;
• Certificatul de acţionar la Fondul Proprietatea dacă este cazul;
• În cazul în care sunt mai mulţi beneficiari, procura notarială (în original) prin care toţi beneficiarii împuternicesc pe unul dintre ei sau o terţă persoană să realizeze opţiunea pentru titlu de plată sau titlu de conversie, respectiv act notarial (original sau copie legalizată) sau hotărâre definitivă și irevocabilă a instanţei judecătorești cu privire la cotele în care vor fi împărţite despăgubirile între beneficiari (prin act notarial se întelege: certificat de moștenitor, contract de partaj voluntar sau declaraţie prin care se face împărţirea în cote);
• Copii ale actelor de identitate a persoanei/persoanelor titulare și a persoanei împuternicite;
• dovada deschiderii unui cont bancar (în care vor fi virate despăgubirile bănești, daca e cazul) la o bancă comercială sau la CEC;
• declaraţie pe propria răspundere a titularului/titularilor din care să reiasă dacă s-au efectuat acte de dispoziţie sau constituire de garanţii asupra acţiunilor emise la Fondul Proprietatea (în cazul persoanelor cărora li s-au emis acţiuni până la data intrării în vigoare a ordonanţei);
• declaraţie pe propria răspundere a titularului/titularilor din care să reiasă dacă s-au efectuat acte de cesiune a drepturilor rezultate din dispoziţia entităţii investite cu soluţionarea notificării/cererii prin care s-a propus acordarea de despagubiri;
• declaraţie pe propria răspundere a titularului/titularilor din care să reiasă dacă au contestat în instanţă titlul de despăgubire emis de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor.

Căile de atac în justiţie

Deciziile adoptate de către Comisia Centrală pot fi atacate cu contestaţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Contestaţia suspendă exerciţiul dreptului de dispoziţie asupra titlului de despăgubire al titularului.

Competenţa de soluţionare revine Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul. Dacă reclamantul domiciliază în străinătate, cererea se adresează instanţei reşedinţei sale din ţară sau, după caz, la instanţa domiciliului reprezentantului acestuia din România, iar dacă nu are nici reşedinţă în România şi nici reprezentant cu domiciliul în România, cererea se adresează Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel Bucureşti. Hotărârea pronunţată de prima instanţă poate fi atacată cu recurs. Recursul suspendă executarea.

Despre dreptul de a contesta procesul-verbal de constatare a contravenției

Deși posibilitatea de a contesta un proces-verbal de constatare a contravenției este menționată în însuși înscrisul sancționator, puțini sunt cei ce se folosesc de această facultate pentru a învesti instanța de judecată.

Corelativ, și mai puțini sunt cei ce apelează la un avocat pentru a beneficia de o reprezentare eficientă în soluționarea plângerii formulate.

Această situație nu se explică prin infailibilitatea proceselor-verbale. Dimpotrivă, fie că ne referim la vicii de formă sau la evidente lacune de încadrare a situației de fapt în sfera juridică, înscrisurile constatatoare nu respectă întru totul exigențele normative. Astfel, prin compararea acestei realități cu numărul redus de plângeri contravenționale, paradoxul devine cât se poate de clar.

Ca de obicei, informarea stă la baza acțiunilor sau inacțiunilor întreprinse de presupușii contravenienți. Spre exemplu, cunoscând faptul că legea sancționează absența din cuprinsul procesului-verbal a anumitor mențiuni cu însăși anularea înscrisului și implicit, a sancțiunilor aplicate, aceștia se pot apăra de eventualele abuzuri ale agenților constatatori.

Identificarea neregulilor procedurale, prezentarea acestora în fața instanței și susținerea cauzei sunt aspecte a căror exercitare este mai bine să fie lăsată în sarcina unui avocat. Prin cunoașterea dispozițiilor legale, doar acesta se poate transforma într-un apărător eficient al intereselor legitime pe care presupusul contravenient este îndreptățit să le aibă.

Deși reticente încă, instanțele de judecată încep să îmbrățișeze interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la natura juridică ce definește materia contravențională. În acest sens, presupusul contravenient trebuie să beneficieze de binecunoscuta prezumție de nevinovăție, fiind în sarcina agentului constatator să probeze săvârșirea contravenției și, prin aceasta, să răstoarne prezumția.

Astfel, devin incidente situații în care alături de procesul-verbal de constatare a contravenției se administrează noi probe ce pot dovedi, după caz, absența răspunderii contravenționale, aplicarea unei sancțiuni eronate sau disproporționate în raport cu fapta, nerespectarea condițiilor de formă specifice înscrisului constatator, etc.

Toate cele de mai sus nu au menirea de a exonera persoana ce se face vinovată de săvârșirea unei contravenții de răspunderea datorată autorităților și societății, în general. Nu sunt mijloace de ocolire a sancțiunilor aplicate, ci doar intrumente prin care se urmărește aplicarea corectă și coerentă a prevederilor legale. Înainte de a invoca argumente privind rațiunile coercitive și educative ale sancțiunilor, autoritățile trebuie să-și respecte propriile reguli.

Altfel spus, preluând un citat ce aparține celebrului avocat interbelic Istrate Micescu, “societatea nu are dreptul să mă judece dacă nu e în stare să mă apere”(chiar și de propriile sale erori, adăugăm noi).

Despre pledoaria avocatului, între trecut și prezent

În actualul context socio-economic, activitatea avocatului este departe de a fi caracterizată prin formalism sau redundanță. Mai mult decât oricând, prezența și afirmarea sa socială sunt garanții ale respectării drepturilor și intereselor legitime pe care fiecare cetățean al unui stat democratic este îndreptățit să le aibă.

avocat-servicii-reprezentare

Antichitatea ne relevă primele exemple de avocați angajați în cauza celor ce căutau dreptatea în fața instanței de judecată. Atunci, prin practică și determinare, s-a dezvoltat celebra ars bene dicendi (arta de a vorbi bine) transformată ulterior într-o virtute inseparabilă de personalitatea avocatului.

Oratoria sau capacitatea de a transforma normele rigide și tăioase în cuvinte menite să înduplece voința magistratului era dovada incontestabilă a măiestriei unui avocat. El aprindea pasiuni și stingea conflicte, lega jurăminte și dezlega mâini încătușate, bucura și întrista cu deopotrivă măsură.

Oratoria si evolutia reprezentarii

Peste veacuri, cuvintele meșteșugite au devenit tot mai puține la număr iar secolul vitezei și-a pus amprenta asupra ședințelor de judecată. Se remarcă în prezent existența unui șablon lingvistic, a unui limbaj juridic ce se regăsește pe buzele tuturor avocaților, cu consecința directă a repetării unor formule ce așteaptă răspunsuri la fel de predictibile și ezoterice pentru justițiabili. Iar aceștia din urmă, martori la un spectacol înțeles numai de actori, se întreabă unde a dispărut oratoria cândva monopolizată de avocații pledanți.

Însă ea nu a dispărut, ci asemeni tuturor elementelor ce ne înconjoară, a îmbrăcat hainele modernității și a lepădat vechile costume tradiționale. Avocatul continuă să cultive ars bene dicendi, dar nu în vechile tipare, ci răspunzând exigențelor pe care clientul, instanța și chiar societatea le afirmă din ce în ce mai des.

Concizia si claritatea, standarde moderne ale discursului oratoric

Nu mai este timp pentru cuvinte meșteșugite, dar este timp suficient pentru ca prin concizie și claritate avocatul să reprezinte în mod eficient interesele clientului său. Iar dacă vechile pledoarii ascundeau ore întregi petrecute pentru ticluirea celor mai frumoase și elocvente fraze, cu atât mai mult timp petrece avocatul în prezent, doar pentru a-și cântări spusele și a concentra în câteva cuvinte toată pledoaria pe care, în trecut, ar fi dezvoltat-o cu măiestrie.

In loc de concluzie

Chiar dacă discursul avocatului pierde la capitolul spectaculozitate, atunci când poartă respectiva încărcătură de concizie și putere argumentativă câștigă indubitabil prin eficiență și acuratețe. Și deși resimțim lipsa pledoariilor ce se îmbinau perfect cu arta literaturii, nu putem să nu apreciem o expunere punctuală care convinge nu pe căi ocolite, ci prin urmarea drumului celui mai scurt. Poate că și romanii, în extraordinarul lor spirit vizionar, au prevăzut acest viitor dedicat conciziei atunci când au lăsat posterității dictonul-îndemn Pauca, sed bona ! (Puține, dar bune !)

Despre justitia la televizor

Fara sa facem catusi de putin politica, prezentul post se doreste o opinie a unui cetatean cu ceva cunostinte juridice, fata de mediatizatul caz Pasat. Precizam dintru inceput ca suntem total straini de acest caz si ca toate informatiile in posesia carora ne aflam sunt exclusiv si integral aflate prin mass media.

Obiectiv vorbind, ne aflam in fata unei cereri de arestare preventiva adresata de DNA in luna noiembrie 2010 si dezbatuta in Parlament in luna februarie 2011. Cerere respinsa. Din punct de vedere juridic, nu ar fi fost nimic spectaculos, daca oamenii politici nu ar fi denaturat sensul juridic al acestei operatiuni si nu ar fi transformat totul (ca de multe alte ori) intr-o problema politica intre putere si opozitie. Continue reading ‘Despre justitia la televizor’