Evoluția aplicării teoriei unanimității în dreptul românesc

Published on June 11, 2012 in Legislativ. 0 Comments

Teoria unanimității își găsește aplicarea în reglementarea proprietății comune, formând până de curând un regim juridic sever în această materie.

Având în vedere că proprietatea comună definește caracteristicile dreptului de proprietate aparținând mai multor persoane asupra unui singur bun, există mai multe teorii care guvernează limitele în cadrul cărora coproprietarii pot încheia singuri acte cu privire la acel bun.

Teoria unanimității se reflectă în faptul că în materia proprietății comune, fiecare coproprietar are un drept exclusiv numai asupra cotei-părţi ideale din drept și niciunul dintre coproprietari nu are un drept exclusiv asupra unei părţi determinate din bun, privit în materialitatea sa. Din acest principiu rezultă consecinţa că nici un fel de act nu poate fi înfăptuit cu privire la bun, privit în materialitatea lui, fără acordul unanim al coproprietarilor. Îmbrățișarea acestui principiu a condus la crearea unor impedimente în exercitarea dreptului de proprietate, o soluție interesantă fiind adoptată în materia acțiunii în revendicare.

Într-o opinie, acţiunea în revendicare este privită ca un act de dispoziţie juridică şi, ca atare, se aplică regula unanimităţii, motivul fiind dat de faptul că această acţiune are drept scop recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în
litigiu şi readucerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaştere a unei cote ideale, nedeterminate în materialitatea ei. Cu alte cuvinte, acţiunea în revendicare nu poate fi introdusă şi admisă în justiţie fără să existe acordul tuturor coproprietarilor.

În opinia contrară se apreciază că prin acceptarea inadmisibilităţii acţiunii în revendicare exercitată de către unul din coproprietari se aduce atingere caracterului exclusiv şi absolut al dreptului de proprietate.

Deşi s-a afirmat că dreptul de proprietate comună pe cote-părţi este un drept
limitat, acesta este limitat numai în raport cu ceilalţi coproprietari, iar nu şi în raport cu terţii, cărora le incumbă o obligaţie generală negativă de a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea prerogativelor dreptului real.

În cazul în care această obligaţie este încălcată de către un terţ prin luarea abuzivă în posesie a bunului, oricare din coproprietari poate introduce acţiunea în revendicare întrucât în cazul contrar dreptul de proprietate rămâne văduvit de caracterele sale esenţiale.

Controversa inadmisibilității acțiunii în revendicare care nu este formulată de toți coproprietarii a fost discutată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a statuat că regula unanimităţii în materia acţiunii în revendicare a unui bun aflat în coproprietate nu încalcă art. 6 par. 1 din Convenţie decât în măsura în care se dovedește a fi aplicată automat, strict și fără o analiză a circumstanţelor concrete ale cauzei.

Jurisprudenţa Curţii Europene a determinat modificarea concepţiei în această materie, reglementându-se în mod expres situaţia coproprietarilor în Noul Codul Civil, în sensul că fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.

Anterior hotărârii Curții Europene pronunţate în cauza Lupaş şi alţii c. României, practica instanţelor române era covârşitor majoritară în sensul respingerii acţiunilor în revendicarea unui bun proprietate comună pe cote-părţi dacă nu figurau ca reclamanţi toţi coproprietarii. În urma acestei hotărâri în care Curtea Europeană a statuat că, prin raportare la circumstanţele specifice cazului impunerea respectării regulii unanimităţii reprezintă un obstacol insur­montabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize, unele instanţe au înlăturat în totalitate aplicarea regulii unanimităţii, în timp ce altele au aplicat fiecărui litigiu criteriile stabilite de Curte în cauza Lupaș.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit faptul că instanţele învestite cu astfel de cereri trebuie să dispună administrarea pro­belor necesare stabilirii împrejurării dacă reclamantul a fost în impo­sibi­litate să identifice restul coproprietarilor imobilului şi să obţină accep­tul acestora de a i se alătura în acţiunea în revendicare, numai o astfel de soluţionare fiind conformă interpretării nuanţate date de Curtea Europeană regulii unanimităţii, care impune analizarea tuturor circumstanţelor cauzei.

Importanța reglementării unitare și exprese a acestei situații a fost constatată și de legiuitor care în Noul Cod Civil a reglementat că fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare, totodată hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor, în timp ce hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari și nu în ultimul rând atunci când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi.

Față de noua reglementare teoria unanimității apare ca o teorie care își găsește aplicarea în situații din ce în ce mai rare.

Autoritatea părintească în Noul Cod Civil – premise, reglementări și aspecte de evoluție legislativă

Published on June 11, 2012 in Legislativ. 0 Comments

Într-un context social caracterizat din ce în ce mai mult prin complexitate şi imprevizibilitate, familia trebuie să-şi revendice cu tărie rolul de nucleu al societăţii şi civilizaţiei. Sub aspect juridic, individul privit în mod izolat poate să reprezinte cel mult un subiect de drept golit de substanţa culturală, socială şi spirituală şi nicidecum un punct de plecare către dezvoltarea relaţiilor interumane şi inovarea acestora sub toate aspectele definitorii. Această caracteristică este proprie numai familiei nucleare, spaţiul în care doi adulţi îşi unesc destinele şi întemeiază alături de copii o micro-societate ce conţine toate premisele pentru îmbogăţirea macro-societăţii ai cărei membrii devenim încă de la naştere.

Iată de ce autoritatea părintească, subiectul Titlului IV al Cărții a II-a din Noul Cod Civil, nu poate decât să reprezinte un pas înainte în recunoaşterea importanţei de care se bucură familia în orice stat de drept. Prin această legiferare cu caracter de noutate se consolidează principiile care stau la temelia societăţii, iar prin ″haina codificării″ această instituţie îmbracă o valoare de necontestat, întărind în conştiinţa publică vechiul dicton roman nemo censetur ignorare legem.

Încercând o sistematizare a dispoziţiilor codificate, propunem spre analiză două situaţii de facto care se regăsesc şi în sfera de jure. În acest sens, expunerea ce urmează cuprinde două părţi principale: Exercitarea autorităţii părinteşti în familia biparentală (A.) şi Exercitarea autorităţii părinteşti în familia monoparentală (B.).

Acestor două prezentări se adaugă şi o parte finală concluzivă, în care se tratează Importanţa autorităţii părinteşti în actualul context social (C.), punctând în acest fel principalele probleme ce caracterizează cotidianul din ce în ce mai zbuciumat.

A. Exercitarea autorităţii părinteşti în familia biparentală

Potrivit noii reglementări civile, respectiv art. 483 alin. 1 NCC, ″autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.″ Aşadar, ceea ce trebuie subliniat în această definiţie legală este chiar egalitatea în ceea ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti.

Însă această egalitate şi putere nu conferă un drept discreţionar, străin de orice cenzură sau raportare exterioară. Astfel, acelaşi articol introductiv consacră exercitarea autorităţii părinteşti ″numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia″, având totodată obligaţia de a-l ″asocia pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate″. În fine, definitoriu pentru acest prim articol al Tilului IV este şi ultimul alineat, care prevede faptul că ″ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori″.

Pe cale de consecinţă, încă din primele rânduri ce reglementează autoritatea părintească se instituie prezumţia exercitării acesteia de către ambii părinţi, cu asocierea directă a copilului şi cu răspunderea solidară faţă de creşterea acestuia.

Se consacră aşadar normalitatea unei familii biparentale, în care părinţii sunt direct implicaţi în formarea spirituală, socială şi umană a copilului. Această prezumţie îşi găseşte corespondentul în realitatea cotidiană, în care familia biparentală reprezintă regula iar cea monoparentală – excepţia regretabilă. Însă şi în cadrul familiei tradiţionale, preluând expresia dr. Alain Braconnier, ″autoritatea parentală fără dialog este un impas″.

Departe de vechea concepţie romană în care pater familias îşi asuma întreaga responsabilitate şi conducere a familiei, în prezent asistăm din ce în ce mai mult la o individualizare a membrilor familiei, dreptul individului devenind superior dreptului familiei. Iată raţiunea pentru care, aşa cum am subliniat mai sus, exercitarea autorităţii părinteşti se face cu asocierea progresivă a copilului, pe măsura evoluţiei sale biologice şi psihice, realizând astfel dialogul care ne îndepărtează de nedoritul impas.

Revenind la tema familiei biparentale, Capitolul III din Titlul IV debutează cu modul de exercitare a autorităţii părinteşti, continuând în acest fel prezumţia existenţei unei familii tradiţionale, în sensul anterior prezentat.

Astfel, prin art. 503 NCC se consacră faptul că ″părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească. Faţă de terţii de bună-credinţă, oricare dintre părinţi, care îndeplineşte singur un act curent pentru exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, este prezumat că are şi consimţământul celuilalt părinte.″

Acest text este interesant prin raportare la mai multe aspecte, fie de ordin juridic, fie de factură etimologică. Astfel, constatăm faptul că într-o familie biparentală autoritatea părintească se exercită împreună şi în mod egal, acestor caracteristici exprese adăugându-se şi cea implicită a comunului acord exprimat spre interesul superior al copilului.

Asistăm prin urmare la o recurenţă a temei dialogului între părinţi, ceea ce subsumează condiţiile necesare angajării acestuia: înţelegerea, analiza, buna comunicare, selectivitatea şi de ce nu, chiar compromisul. Acesta din urmă este premisa ajungerii la o situaţie de win-win, în care ambii părinţi contribuie la aportul educaţional în creşterea copilului, fără angajarea unor opinii divergente cu efect negativ.

Astfel, concomitent şi în mod egal, ambii părinţi exercită autoritatea părintească prin raportare la interesul superior al copilului şi cu conştiinţa apartenenţei la o familie tradiţională. Această conştientizare reprezintă şi mandatul în temeiul căruia unul dintre cei doi părinţi poate îndeplini acte curente pentru exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, prezumându-se prin aceasta că are şi consimţământul celuilalt părinte.

Textul în discuţie instituie o prezumţie juris tantum (relativă), care poate fi răsturnată prin proba contrară. Cu toate acestea, în raporturile cu terţii a căror bona fides presumitur (buna-credinţă se prezumă), părintele în cauză beneficiază de o deplină putere asupra exercitării autorităţii părinteşti într-una din formele sale curente.

Sub aspect etimologic, este de remarcat utilizarea termenilor ″drepturi şi îndatoriri″. Frazeologia juridică a încetăţenit sintagma ″drepturi şi obligaţii″ ca o constantă a vieţii sociale într-un stat de drept. Iată deci, în actualul context, o înlocuire a obligaţiilor cu îndatoririle părinţilor faţă de copii, substituire departe de a fi întâmplătoare.

Astfel, este impropriu a se vorbi despre obligaţiile pe care un părinte le are faţă de copiii săi, aşa cum este impropriu a se aminti despre obligaţiile pe care orice individ le are faţă de propria persoană socială. În schimb, ″îndatoririle″ părinţilor amintesc de responsabilitatea faţă de fiinţa căreia i s-a dat viaţă şi faţă de creşterea ei în vederea integrării în societate. Termenul ″obligaţie″ cuprinde şi o forţă coercitivă exterioară impulsului personal, educativă uneori tocmai prin constrângerea care o însoţeşte. În schimb, ″îndatorirea părintelui″ implică o continuitate şi un resort interior care excede norma socială şi rigorile sale, amintind de necesitatea îndrumării copiilor în conformitate cu priceperea şi zelul fiecărui părinte.

În acest caz, familia biparentală îşi dovedeşte din nou superioritatea în faţa celei monoparentale, îndatoririle unui părinte fiind supuse supravegherii şi coordonării celuilalt membru al familiei. Împreună, cei doi părinţi pot să gasească cele mai bune soluţii pentru împlinirea acestor îndatoriri şi implicit, pentru urmărirea interesului superior al copilului.

Totuşi, chiar şi în cazul familiei biparentale, pot să apară neînţelegeri cu privire la anumite aspecte ale exercitării autorităţii părinteşti. Şi în această situaţie sunt aplicabile dispoziţiile Noului Cod Civil, cât se poate de clar exprimate în art. 486: ″ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.″

În fine, o ultimă situaţie care poate apărea în cazul unei familii tradiţionale este legată de existenţa unui copil din afara căsătoriei. În acest context, termenul familie urmează să primească un înţeles cel puţin convenţional, diferit de substanţa juridică la care ne-am referit mai sus. Cu toate acestea, şi în acest caz primează dezvoltarea copilului, asupra căruia părinţii exercită autoritatea părintească în aceleaşi condiţii ca şi cei căsătoriţi sau, în termenii art. 505 alin. 1, ″în cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv faţă de ambii părinţi, autoritatea părintească se exercită în comun şi în mod egal de către părinţi, dacă aceştia convieţuiesc.″

Prin urmare, singura condiţie pentru deplina şi egala exercitare a autorităţii parentale este convieţuirea părinţilor faţă de care s-a stabilit filiaţia, în acest mod fiind angajat cadrul familial asemănător unei familii biparentale consacrate juridic.

Faţă de toate aceste aspecte ce reprezintă regula unei vieţi sociale puternic ancorate în prezent, Noul Cod Civil prevede şi situaţiile în care autoritatea părintească este exercitată, din anumite motive, de un singur părinte. Aceste norme vor face obiectul analizei prezentate în cele ce urmează.

B. Exercitarea autorităţii părinteşti în familia monoparentală

Criteriul numărului de părinţi determină noi clasificări ale familiei, dictate de cerinţele sociale aflate în permanentă schimbare. Ceea ce în urmă cu un secol reprezenta o utopie se manifestă în prezent din ce în ce mai des, familiile cu un singur părinte fiind întâlnite în societatea modernă cu o periodicitate îngrijorătoare pentru sociologi. Însă în timp ce sociologia constată şi teoretizează, dreptul legiferează acele aspecte care dau naştere la diverse raporturi juridice.

În această ordine de idei, din Noul Cod Civil nu putea să lipsească reglementarea exercitării autorităţii părinteşti de către un singur părinte. Este vorba de aşa-numita ″scindare a ocrotirii părinteşti″, prin care familia biparentală se transformă într-o familie monoparentală, cu consecinţe directe asupra exercitării autorităţii părinteşti.

O reglementare cel puţin neaşteptată vizează situaţia divorţului. Astfel, în art. 504 NCC se prevede faptul că ″dacă părinţii sunt divorţaţi, autoritatea părintească se exercită potrivit dispoziţiilor referitoare la efectele divorţului în raporturile dintre părinţi şi copii.″

Aşadar, suntem în prezenţa unei norme de trimitere către alte prevederi ale Noului Cod Civil, de această dată încadrate în instituţia juridică a divorţului. Regăsim în aceste dispoziţii regula de principiu statuată în art. 397 NCC, potrivit căreia ″după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel.″

Cu alte cuvinte, chiar şi în situaţia tot mai des întâlnită a divorţului, autoritatea părintească va continua să fie exercitată de ambii părinţi, în mod egal. Faţă de cele anterior prezentate, de această dată lipseşte termenul ″împreună″ iar egalitatea este subînţeleasă prin termenul ″în comun″.

Deşi apreciem logica legiferării care are în vedere situarea pe primul plan a interesului superior al copilului, considerăm că o astfel de regulă – fie ea şi principială – ridică anumite probleme de ordin practic. Astfel, ne întrebăm care este poziţionarea prezumţiei referitoare la actele curente ale unui părinte care exercită drepturile şi îndeplineşte îndatoririle ce-i incumbă, în contextul în care divorţul înseamnă nu numai separaţia de facto, ci şi cea de jure.

Or, prezumţia la care ne referim afirmă existenţa consimţământului celuilalt părinte, care, în situaţia divorţului, nu mai este prezent în cadrul familiei de acum monoparentale. Actele curente presupun măsuri simple şi concise, de imediată necesitate, iar consimţământul părintelui divorţat se prezumă în aceeaşi măsură ca şi consimţământul unui părinte care face parte dintr-o familie biparentală.

Faţă de aceste aspecte, considerăm că ne aflăm în prezenţa unei inechităţi şi a unei suprapuneri de prezumţii cărora le lipseşte un temei comun, asistând în fapt la exercitarea monoparentală a autorităţii părinteşti.

Doar ca o excepţie de la această regulă, art. 398 alin. 1 NCC prevede că ″dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.″

În acest caz, părintele care a fost privat de exercitarea autorităţii părinteşti are dreptul de a supraveghea creşterea şi educaţia copilului, precum şi de a consimţi la adopţia sau căsătoria acestuia. Deşi nu se specifică, lipsa consimţământului pentru îndeplinirea celor două acţiuni sus-menţionate considerăm că determină incidenţa instanţei de judecată.

Situaţiile excepţionale pot implica decizia instanţei de acordare a autorităţii părinteşti unei rude, familii sau alte persoane, cu consimţământul părinţilor, sau unei instituţii de ocrotire.

Instanţei de tutelă îi revine obligaţia ca prin hotărârea de divorţ să stabilească în mod concret contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

Având în vedere importanţa vieţii cotidiene în dezvoltarea copiilor, în lipsa unei înţelegeri a părinţilor divorţaţi, instanţa de tutelă va stabili prin aceeaşi hotărâre de divorţ şi locuinţa copilului, luându-se în calcul locuinţa părintelui la care se află în mod statornic. În situaţia contrară, în care copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa va ţine seama de interesul său superior şi îi va stabili locuinţa la unul dintre părinţi. Bineînţeles, în cazuri excepţionale, minorul se poate încredinţa unei rude, familii, alte persoane sau instituţii de ocrotire.

Toate aceste măsuri pot fi supuse modificării numai în cazul în care a avut loc o schimbare a împrejurărilor existente în momentul adoptării lor, realizându-se în acest fel o adaptare la situaţia faptică efectivă.

Instanţa de tutelă intervine şi în cazul copilului din afara căsătoriei, atunci când părinţii săi nu convieţuiesc. Totodată, ″instanţa sesizată cu o cerere privind stabilirea filiaţiei este obligată să dispună asupra modului de exercitare a autorităţii părinteşti, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile referitoare la divorţ″, potrivit art. 505 alin. 3 NCC

În aceeaşi ordine de idei, respectând interesul superior al copilului, în art. 506 NCC se prevede faptul că numai ″cu încuviinţarea instanţei de tutelă părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti sau cu privire la luarea unei măsuri de protecţie a copilului (…)″.

Dacă până acum toate cazurile de exercitare a autorităţii părinteşti de către un singur părinte erau subsidiare principiului exercitării comune, prin ultimul articol dedicat acestui subiect Noul Cod Civil consacră o enumerare limitativă a situaţiilor în care este posibilă exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte. Acestea sunt: decesul, declararea judecătorească a morţii, punerea sub interdicţie, decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti sau neputinţa de exprimare a voinţei.

După cum lesne se poate observa, noua legiferare descurajează exercitarea monoparentală a autorităţii părinteşti, subliniind importanţa ambilor părinţi în creşterea şi educarea copiilor. Această atitudine este deosebit de importantă, după cum vom învedera în următoarele considerente finale.

C. Importanţa autorităţii părinteşti în actualul context social

Inspirată din dispoziţiile Codului Civil al provinciei Québec, autoritatea părintească reprezintă o valoare incontestabilă în cadrul juridic autohton. Contextul social actual se caracterizează prin tendinţe divergente, complexitate şi extreme care sunt departe de a se atrage.

În aceste condiţii, revenirea la principiile şi valorile definitorii pentru o societate democratică nu reprezintă un pas înapoi către trecut, ci dimpotrivă, un progres şi un accent pus pe dezvoltarea socială, culturală şi spirituală.

Am început prezenta expunere prin amintirea importanţei familiei, ca nucleu al societăţii şi civilizaţiei. În prezent, această importanţă este estompată de probleme economice, sociale şi nu de puţine ori, culturale. O nouă reglementare în materia dreptului familiei este binevenită atâta vreme cât surprinde carenţele actuale şi le suplineşte prin instituţii noi şi coerente.

Considerăm că autoritatea părintească se înscrie în aceste tipare. Ca un răspuns la numărul tot mai mare de probleme familiale, această instituţie are menirea de a aşeza familia pe primul plan social şi de a consolida poziţia părinţilor în raport cu proprii copii.

Responsabilitatea pentru creşterea şi educaţia unui copil trebuie să însoţească orice cuplu care conştientizează valoarea familiei. Numai în acest fel se poate aşeza temelia unei societăţi moderne, dar cu principii corecte şi clare, definitorii atât pentru ea ca tot unitar, cât şi pentru fiecare individ în parte, ca reprezentant şi membru.

Familia contemporană nu se defineşte în mod exclusiv ca un spaţiu în care întâlnim numai dragostea. Dacă ea distribuie această realitate dorită şi căutată, rar întâlnită în alte cercuri sociale, ea realizează totodată şi un alt deziderat: construcţia identitară a fiecărui membru. În societăţile individualiste, acest instantaneu asigură o funcţie centrală, respectiv aceea de a tinde către consolidarea permanentă a „sinelui”, atât în cazul adulţilor cât şi în cel al copiilor. Membrii familiei au aşadar rolul unor pedagogi, însărcinaţi cu o misiune de o importanţă vitală: aceea de a revela fiecăruia dintre ei personalitatea sa latentă.

Plecând de la aceste premise, autoritatea părintească apare drept o necesitate a cărei legiferare s-a lăsat îndelung aşteptată. Întâlnim în această instituţie sublinierea clară a importanţei desăvârşite pe care familia biparentală o are în cadrul dezvoltării unui copil. De fapt, însuşi termenul de biparental ar trebui să fie redundant în contextul în care o familie presupune în mod automat existenţa a doi părinţi. Însă precum am exprimat şi în cele ce preced, menirea dreptului este de a lua act de schimbările sociale şi de a le transpune în norme de reglementare.

Diversitatea socială impune însă trasarea unor limite. Noul Cod Civil oferă un răspuns univoc presiunilor privind legalizarea căsătoriei sau a parteneriatelor civile între persoane de acelaşi sex. Celebrul PACS, de un real succes în Franţa, nu-şi regăseşte elementele definitorii în noua legislaţie civilă, la fel ca orice altă formă juridică ce tinde să fie contrară dispoziţiilor exprese: căsătoria este uniunea dintre un bărbat şi o femeie, fiind interzisă între persoane de acelaşi sex.

Pretenţiile diferitelor organizaţii de profil se întind nu numai asupra căsătoriei sau introducerii PACS-ului, ci şi asupra posibilităţii de a adopta copii. În această ipoteză, autoritatea părintească nou-introdusă ar suferi denaturări iremediabile şi incompatibile cu obiectivele sale.

Scopul intrinsec al acestei noi instituţii este crearea cadrului ideal pentru creşterea şi educarea copiilor. Fără a emite pretenţii de ingerinţe nejustificate în atmosfera familială, autoritatea părintească trasează câteva linii directoare pe baza cărora fiecare părinte îşi poate clădi conduita.

Se încurajează astfel dezvoltarea familiei tradiţionale şi menţinerea ei în limitele normalităţii. Se angajează responsabilitatea părinţilor, care ştiu de acum care le sunt îndatoririle în raport cu proprii copii. În fine, se reglementează posibilitatea exercitării autorităţii părinteşti de către un singur părinte, fără a încuraja prin aceasta existenţa şi creşterea numărului familiilor monoparentale.

Considerăm însă că ne aflăm abia la începutul unui drum lung, în care fiecare manifestare socială va trebui să-şi găsească un corespondent în litera şi spiritul legii. Pasul iniţial este deosebit de important şi prin el s-a deschis calea către o societate mai exactă în atributele care îi lipsesc şi faţă de care are datoria de a le apropria.

În acest context al contemporaneităţii, sistemul juridic ocupă un loc central. Nu este posibilă conturarea prin trasarea anumitor graniţe, fără ca acestea să îmbrace forma unor norme precise, concrete, cu scopul declarat de a sluji binele comun. Acest bine poate fi însă înţeles într-o perspectivă relativizată, împropriată intereselor personale şi vetustă în raport cu cerinţele sociale. Pentru a evita o atare situaţie, legislaţia trebuie să fie într-o permanentă dinamică, dictată de raportul său cu mediul social şi de corelaţia existentă între litera şi spiritul legii.

Instituţiile juridice se caracterizează prin îndrituirea adusă multitudinii de relaţii sociale. Nu este o necunoscută menirea dreptului de a legifera, prin urmare, de a da valoarea de lege anumitor constante ale vieţii cotidiene pentru ca aceasta din urmă să se desfăşoare într-un cadru sigur şi previzibil.

Normele juridice nu obligă în mod arbitrar, fără nicio raportare la relaţiile ce se manifestă în spaţiul public. Corelativ, nici legiuitorul nu trebuie imaginat drept un demiurg al articolelor, înzestrat cu puterea de a permite sau de a interzice, putere direct legată de voinţa sa exclusivă. Dimpotrivă, înaintea oricărui act de legiferare, privirea autorului se îndreaptă către scena societăţii, acolo unde zi de zi se evidenţiază trăsăturile specifice ale comunităţii.

Şi în acest context al introducerii autorităţii părinteşti, considerăm că legiuitorul va trebui să-şi îndrepte adesea privirea către societate în general şi în particular, către familiile cărora li se adresează această instituţie. Numai prin reflecţia şi corijarea eventualelor deficienţe se poate realiza armonia dintre cadrul social şi cel juridic, împlinindu-se în acest fel menirea dreptului ca veritabilă ars boni et aequi.

Operativitatea sesizării instanţei de judecată în Noul Cod de Procedură Civilă

Published on June 11, 2012 in Legislativ. 0 Comments

Sătul de nesfârşitele şi inutilele amânări permise de regulile procedurale în vigoare ori de judecători anoşti, prezentul articol constituie un elogiu adus Noului Cod de Procedură Civilă, care va intra în vigoare de la data de 01.09.2012.

Noul Cod aduce o serie de modificări benefice procedurii de soluţionare a cauzelor civile, iar dintre acestea mă voi opri în prezentul doar la acelea care conduc la creşterea operativităţii sesizării instanţelor de judecată.

În mod firesc, orice persoană se poate adresa instanţei de judecată pentru protejarea drepturilor şi intereselor sale legitime, formulând cererea de chemare în judecată, conform art. 189 din Noul Cod, şi depunând-o la registratura instanţei într-un număr de exemplare suficiente pentru comunicarea părţilor adverse şi un exemplar pentru ataşare la dosarul instanţei. Regula numărului de exemplare se aplică şi înscrisurilor anexate acţiunii introductive.

Până acum nimic nou. Actualul Cod prevede aceste obligaţii care, din nefericire, nu se aplică întru-totul, fiind nenumărate situaţiile în care părţile nu depun actele în exemplarele necesare comunicării, iar judecătorii trec cu vederea această omisiune.

Ceea ce se întâmplă cu cererea introductivă după înregistrarea acesteia reprezintă, însă, o transformare radicală în materie procedurală.

Astfel, preşedintele instanţei sau judecătorul de serviciu purcede la repartizarea aleatorie a completului de judecată căreia îi va reveni sarcina soluţionării pricinii. Acesta din urmă are obligaţia de a verifica cererea introductivă şi, dacă sesizează neconformitatea acţiunii cu dispoziţiile procedurale, pune în vedere reclamantului ca, în termen de 10 zile de la comunicarea adresei instanţei, să completeze sau să modifice cererea, sub sancţiunea anulării acesteia.

Apoi, de îndată ce constată îndeplinirea condiţiilor legale pentru cererea de chemare în judecată, judecătorul dispune prin rezoluţie comunicarea acţiunii către pârât, punându-i în vedere ca în termen de 20 de zile de la comunicarea cererii să depună întâmpinare.

Întâmpinarea formulată de pârât este de îndată comunicată reclamantului, care are la dispoziţie 10 zile pentru a formula şi depune la dosar răspunsul la întâmpinare. Acest răspuns nu se mai comunică pârâtului, acesta din urmă având obligaţia de a lua la cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei.

Primul termen de judecată este fixat de judecător la nu mai mult de 20 de zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare sau de la data expirării termenelor prevăzute pentru depunerea întâmpinării de către pârât ori a răspunsului la întâmpinare de către reclamant.

Mai mult, anterior primului termen de judecată şi sub rezerva dezbaterii la acest termen, judecătorul va putea dispune şi luarea de măsuri în vederea administrării probelor, putând inclusiv cita pârâtul în vederea administrării interogatoriului, dacă aceasta s-a solicitat prin acţiunea introductivă. Prin încheiere executorie, judecătorul poate încuviinţa chiar măsuri asigurătorii, precum şi măsuri pentru asigurarea probelor.

Nu în ultimul rând, modificarea cererii de chemare în judecată sau propunerea altor probe se vor putea face doar până la primul termen de judecată la care partea este legal citată, pârâtul fiind obligat să depună întâmpinare la cererea modificatoare până cel târziu cu 10 zile înainte de termenul de judecată fixat, iar reclamantul luând la cunoştinţă de aceasta de la dosarul instanţei.

Aşadar, noile reguli stabilesc un cadru procedural mult mai riguros, nefiind reglementate cu stricteţe doar obligaţiile părţilor, ci şi, mai ales, termenele în care acestea trebuie să îşi execute obligaţiile.

Sigur, la prima vedere, atribuţiile magistraţilor, ale personalului administrativ al instanţelor de judecată, precum şi ale avocaţilor par a fi mai numeroase; Noul Cod nu lasă sarcinile vreunora la libera interpretare şi stabileşte termene şi sancţiuni pentru reducerea abaterilor procedurale.

Totuşi, apreciez că scrupulozitatea caracteristică noilor reguli va determina acordarea unui prim termen de judecată la cel mult 4 luni de la data înregistrării cererii (prim termen la care în prezent nu ne permitem a spera) şi soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Mai mult, îndrăznesc să sper că soluţionarea litigiilor la primul termen va deveni regula.

VÂNZAREA CU OPŢIUNE DE RĂSCUMPĂRARE

Published on June 11, 2012 in Legislativ. 0 Comments

Anterior interzisă pentru că de cele mai multe ori ascundea un împrumut cu dobândă excesivă, vânzarea cu opţiune de răscumpărare este reglementată pe larg în noul Cod Civil, care stabileşte condiţiile în care se poate exercita.

Vânzarea cu opţiune de răscumpărare acţionează ca o condiţie rezolutorie, care îi permite vânzătorului să întoarcă în patrimoniul său dreptul sau bunul vândut.

Vânzătorul trebuie să-şi rezerve dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului, într-un termen care nu poate fi mai mare de 5 ani (art.1758 NCC). Dacă s-a stabilit un termen mai mare de 5 ani pentru răscumpărare, acesta se va reduce de drept la 5 ani. Ca şi în cazul vânzării moştenirii se subliniază că obiectul acestei varietăţi de vânzare îl constituie nu numai bunul, dar şi dreptul transmis cumpărătorului.

Şi în ceea ce priveşte preţul răscumpărării există o reglementare strictă, tocmai pentru a evita transformarea acestei varietăţi de vânzare într-un împrumut cu dobândă excesivă. Astfel, în cazul în care diferenţa dintre preţul răscumpărării şi preţul plătit pentru vânzare depăşeşte nivelul maxim stabilit de lege pentru dobânzi, preţul răscumpărării va fi redus la preţul plătit pentru vânzare, iar cheltuielile utile care nu au mărit valoarea bunului şi cele voluptorii nu se restituie, fiind indicat să nu fie făcute de cumpărător pe durata termenului opţiunii de răscumpărare; pentru a se evita eventuale litigii pe această temă, este indicat ca în contractele ce se vor încheia să apară o clauză în acest sens.

În cazul în care vânzătorul nu îşi exercită opţiunea în termenul stabilit, condiţia rezolutorie care afecta vânzarea este considerată a nu se fi împlinit, iar dreptul cumpărătorului se consolidează.

Chiar dacă definiţia legală descrie această varietate de vânzare ca fiind “o vânzare afectată de condiţie rezolutorie prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului” , trebuie să recunoaştem, aşa cum însuşi legiuitorul anticipează, prin  felul în care este abordata reglementarea legală, că cea mai  frecventă întrebuinţare juridică va fi cea de împrumut cu o dobândă ce depăşeşte limitele legale.

Aspecte procesuale privind excepţia autorităţii de lucru judecat şi prezumţia lucrului judecat.

Published on June 11, 2012 in Legislativ. 0 Comments

Pe plan procesual autoritatea de lucru judecat se manifestă sub formă de excepţie procesuală (conform art. 166 Cod proc. civ.) şi respectiv prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze un aspect/aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părţi.

În manifestarea sa de excepţie procesuală, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente – obiect, părţi, cauză – şi corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să împiedice formularea unei noi cereri de chemare în judecată având acelaşi obiect, cauză şi părţi.

Totodată, autoritatea de lucru judecat se manifestă şi în sens pozitiv, în sensul că nu există posibilitatea de a statua diferit asupra aspectelor litigioase dezlegate anterior în raporturile dintre părţi.

Autoritatea de lucru judecat se manifestă nu doar de la un litigiu deja soluţionat spre un alt litigiu supus spre soluţionare, ci şi în cadrul aceluiaşi proces, atunci când instanţa de recurs casează cu trimitere spre rejudecare (şi când aspectele litigioase cărora le-a dat dezlegare în drept se impun cu forţa efectului pozitiv al lucrului judecat).

O altă aplicaţie a modalităţii în care autoritatea de lucru judecat se manifestă în cadrul aceluiaşi proces este şi principiul non omisso medio, respectiv faptul că aspectele dezlegate de prima instanţă şi nesupuse cenzurii instanţei de apel nu mai pot face obiect de critică în calea de atac a recursului.

Pe de altă parte, nu poate fi reţinută puterea lucrului judecat, decurgând dintr-o hotărâre de expedient. Din interpretarea art. 271 şi 272 Cod proc. civ., rezultă că hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor, adică dispozitivul lor, reprezintă de fapt o transpunere a convenţiei părţilor, ceea ce nu echivalează cu o judecată întemeiată pe probe şi finalizată pe convingerile instanţei.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

De altfel, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa CEDO (cauza Brumărescu împotriva României, cauza Androne împotriva României), dreptul la un proces echitabil în fata unei instanţe judecătoreşti garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei care enunţă preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor părţi. Unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care reclamă, între altele, că soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de instanţele judecătoreşti să nu mai fie pusă în discuţie.

Deşi în hotărârile sus menţionate s-a avut în vedere faptul că la acea dată dreptul român permitea desfiinţarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile de o instanţă superioară în baza unei cereri introduse de un oficial al statului, respectiv procedura recursului în anulare, s-a apreciat că acelaşi principiu, şi anume cel al securităţii raporturilor juridice, ca element fundamental al preeminentei dreptului şi în strânsă legătură cu dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, se opune posibilităţii stabilirii printr-o hotărâre judecătorească a unei situaţii de fapt contrare celei stabilite deja cu putere de lucru judecat.

Despre evoluția dreptului în spațiul carpato-danubiano-pontic din cele mai vechi timpuri și până în prezent
– scurtă prezentare istorico-juridică –

Published on June 11, 2012 in General. 0 Comments

Dreptul a existat dintotdeauna în sfera activităților interumane, chiar dacă forma sub care s-a manifestat a fost mai mult sau mai puțin concretă, mai vizibilă și riguroasă sau dimpotrivă, intrinsecă anumitor activități și vizibilă doar ca urmare a studiilor de specialitate.

Departe de a avea pretenția exhaustivității, prezenta expunere are unicul scop de a puncta principalele linii directoare ce au însoțit organizarea juridică a societăților ce au populat spațiul autohton, fiind doar un primum movens către o cultură juridică elementară sub aspectul evoluției legislative și un îndemn către o aplecare individuală spre aprofundarea instituțiilor sau informațiilor mai jos prezentate.

Spre o cât mai ușoară parcurgere și asimilare, prezenta expunere debutează cu prezentarea organizării juridice existente pe actualul teritoriu în antichitate (A), continuă cu sistemul de drept specific epocii feudale (B) și se încheie cu creionarea principalelor caracteristici ce guvernează dreptul modern (C), fără a neglija, așa cum este și firesc, contemporaneitatea legislativă.

  1. Organizarea juridică pe teritoriul autohton în epoca antică. Particularități și elemente ce au stat la baza evoluției legislative

Spațiul carpato-danubiano-pontic a fost populat din cele mai vechi timpuri, respectiv încă din paleoliticul inferior. În funcție de etapele de dezvoltare specifice, organizarea “micro-societăților” urma forma ginților, în interiorul cărora descendența maternă era unica modalitate de individualizare a comunității. Astfel, asistăm la o dezvoltare puternică a rolului femeii, denumită în studiile de specialitate epoca societății matriarhale. Abia ulterior, odată cu trecerea în epoca bronzului și a fierului, rolul bărbatului a devenit din ce în ce mai pronunțat, înlăturând treptat atribuțiile conducătoare ale femeilor și instaurând epoca patriarhatului.

Din punct de vedere juridic, ceea ce interesează este absența totală a dreptului de proprietate privată din anumite micro-societăți antice. Organizarea în ginți sau triburi era caracterizată printr-o grijă colectivă manifestată cu privire la obținerea hranei, triburile de vânători și culegători din paleolitic fiind sub imperiul dreptului de proprietate colectivă. Aceeași particularitate o regăsim și în comunitățile agricole, unde câmpul de recoltare (zona cu cea mai mare capacitate de producție agricolă) reprezenta unicul principiu teritorial ce guverna dreptul de proprietate colectivă asupra respectivului teren.

Dimpotrivă, în cadrul triburilor de crescători de vite exista o formă incipientă de proprietate privată asupra turmelor de vite, precum și o grijă de transmitere a acestor avuții prin dreptul de moștenire exercitat de primul născut (primogenitura).

Organizarea juridică a geto-dacilor implică o puternică latură beligerantă, specifică democrației militare. Astfel, conducătorii triburilor obțineau un drept de proprietate privată asupra pământului, animalelor sau obiectelor de preț, prin intermediul declarării stării de război, ca răspuns în fața unui atac sau ca un atac propriu-zis. În aceste comunități, unicul izvor de drept era cutuma. Ulterior, mai ales după cucerirea romană, autoritatea de stat s-a manifestat prin emiterea legilor.

În societatea geto-dacă erau cunoscute ramurile specifice dreptului persoanelor și dreptului familiei. Prima ramură era necesară pentru diferențierea claselor sociale, cele mai înalte având anumite forme de capacitate juridică, în timp ce clasa inferioară – sclavii – era lipsită de capacitate juridică. Tot de clasele conducătoare este legată și consolidarea proprietății private, împreună cu dreptul succesoral și dreptul familiei. În această ultimă ramură, era recunoscută căsătoria monogamă și se obișnuia ca soția să primească zestre la încheierea căsătoriei, însuși termenul “zestre” fiind de origine geto-dacică.

Organizarea juridică a cunoscut o evoluție spectaculoasă odată cu cucerirea romană. În acest sens, cu titlu de exemplu, menționăm instituirea obligațiilor fiscale sub forma impozitelor directe și indirecte. Impozitele directe sunt cele de tip funciar, instituite pe terenuri sau imobile, în timp ce impozitele indirecte priveau fie birul (5% pentru moșteniri și eliberări de sclavi), fie taxa de vânzare (14% pentru sclavi și 1% pentru “celelalte mărfuri”). Nu lipseau din acest context nici taxele de vamă.

Societatea existentă pe teritoriul Daciei în jurul secolului II d. Hr. era alcătuită din cetățeni romani, latini, peregrini și sclavi. În funcție de apartenența socială existau mai multe forme de exercitare a drepturilor și îndeplinire a obligațiilor, precum și proceduri de judecată diferențiate. Astfel, în ceea ce privește regimul juridic al proprietății, peregrinii puteau dobândi proprietăți fie prin ocupațiune, fie prin tradițiune. Erau cunoscute contractele de vânzare-cumpărare, caracterizate prin sistemul mancipațiunii. De asemenea, tot atunci se pun și bazele garanțiilor contra evicțiunii sau garanțiile pentru vicii.

B. Particularitățile sistemului juridic autohton din epoca feudală

Epoca feudală este caracterizată prin preluarea particularităților juridice geto-dacice și romane și adaptarea lor la noile exigențe sociale și culturale ale societății medievale. Titularii dreptului de proprietate erau diferențiați în funcție de clasele sociale din care făceau parte, existând proprietatea domnească, proprietatea feudalilor laici, proprietatea bisericească, proprietatea țărănească și proprietatea funciară urbană.

Dacă voievodul avea un dominium eminens (drept de stăpânire asupra întregului pământ al țării) și un dominium personal (moșii proprii), proprietatea bisericească provenea în principal din dările sau donațiile domnești.

De asemenea, proprietatea țărănească putea fi în devălmășie sau individuală. În devălmășie, fiecare țăran devălmaș deținea un drept de proprietate asupra unei cote părți din proprietatea colectivă, existând pe alocuri posibilitatea de a precumpăra sau de a răscumpăra cota parte ce i se cuvine, sub forma “dreptului de protimisis” (actualul drept de preemțiune). Proprietatea originară se putea dobândi fie originar, fie sub formă derivată, prin utilizarea dreptului de protimisis.

În fine, proprietatea funciară urbană este alcătuită din “hotarul târgului”, acesta fiind un teren aflat în aproprierea orașului ce este folosit în comun de locuitorii acestuia.

Fiscalitatea cunoaște, de asemenea, o evoluție determinată de exigențele domnești, din ce în ce mai ridicate ulterior instituirii dependenței de Imperiul Otoman. Dacă la început, în vederea încasării dărilor, a fost instituită răspunderea colectivă (denumită și “cisla”), aceasta a evoluat către răspunderea individuală. Obligațiile erau materializate în muncă, produse, cereale, animale sau vin, iar unitatea de măsură era “poarta iobăgească” (o poartă prin care putea trece un car încărcat cu anumite produse).

Cu timpul, asistăm la o evoluție a contractelor, delictelor și cvasidelictelor. Astfel, în categoria contractelor reale întâlnim donația, schimbul și împrumutul. Contractele consensuale cel mai des întâlnite erau cele de vânzare-cumpărare, arendare, asociere și de mandat, iar dintre contractele nenumite cel mai des întâlnit era contractul de depozit.

Răspunderea civilă putea proveni din contract, dar și din delicte și cvasidelicte, care dădeau naștere la obligația de reparare în bani sau în natură. Pentru probarea obligațiilor se utilizau adălmașul, darea mâinii drepte sau jurământul, iar drept garanții reale se utiliza zălogirea bunurilor mobiliare sau imobiliare. Garanțiile personale puteau duce chiar și la pierderea libertății celor ce deveneau chezași.

Evoluția juridică a urmat un curs firesc, aceste instrumente și instituții juridice cunoscând noi valențe în epoca modernă, după cum vom arăta în cele ce urmează.

C. Dreptul modern și contemporaneitatea legislativă

Odată cu formarea națiunii române, cu unirea principalelor teritorii și formarea organelor centrale ale puterii de stat ce subordonau unitățile administrativ-teritoriale, asistăm la o evoluție firească a dreptului scris. Regăsim în acest context “pravilile de temelie”, codurile generale, codurile private, culegerile de obiceiuri și hrisoavele. Nu trebuie uitate nici principalele reforme instituite prin Constituția lui Constantin Mavrocordat, Proiectul de oblăduire republicească aristo-democraticească a lui Dimitrie Sturdza sau Proclamația de la Islaz.

Toate documentele sus-menționate au încercat să se depărteze de epoca feudală prin eliminarea abuzurilor și a obiceiurilor care primeau o interpretare neunitară, consacrând prin caracterul scris o unitate a legiferării. În Codul Calimach apar primele idei capitaliste, reflectate în reglementarea “persoanelor moralicești” (persoanele juridice). Același codice prevede și formalități pentru logodnă, recunoscută din punct de vedere juridic (element reintrodus prin Noul Cod Civil actual). Ca o preeminență a ideilor capitaliste, dreptul de proprietate este tot mai prezent în legiferări, fiind în centrul elementelor juridice din respectiva perioadă. Este momentul la care proprietatea feudală se concentrează în sfera câtorva mari familii, care ajung să stăpânească cuprinderi impresionante de pământ.

Materia obligațiilor cunoaște o dezvoltare determinată de dezvoltarea relațiilor de schimb, fiind utilizate cu frecvență sporită atât contractele de vânzare-cumpărare, cât și cele de împrumut. Forma scrisă era cerută în funcție de obiectul contractului (în cazul robilor și al imobilelor fiind întotdeauna necesară).

Dezvoltarea relațiilor contractuale și deschiderea către societatea franceză a impus introducerea codului de comerț francez, în anul 1840, și adoptarea Codului Civil (1864).

Ulterior, regimul parlamentar aduce noi aspecte, tot mai apropiate de sfera legislativă a prezentului, începând cu adoptarea primei Constituții din anul 1866 și terminând cu legile organice puse în aplicare cu privire la cele mai variate aspecte ale vieții sociale. Este perioada în care legiuitorul își îndreaptă tot mai mult atenția către societate și încearcă să răspundă exigențelor pe care aceasta le manifestă.

Epoca modernă cuprinde și perioada regimului comunist, în care apropierea de legislația franceză, regăsită în vechile reglementări, este considerată indezirabilă. Se impune, în schimb, o aplecare către proprietatea colectivă și supremația statală, în defavoarea dreptului de proprietate privată.

Schimbarea regimului și instaurarea democrației reașează vechile valori democratice în centrul legislației naționale, preocupată nu numai de recuperarea instituțiilor juridice suspendate din rațiuni politice, ci și de alinierea la noile exigențe europene regăsite în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în acquis-ul european.

Apartenența la Uniunea Europeană a accelerat această integrare și a determinat adoptarea unui Nou Cod Civil, care, alături de elementele de noutate specifice prezentului, nu de puține ori reamintește de instituții și reglementări pe care istoria le-a creditat deja ca fiind perene.

Iată care sunt, pe scurt, principalele etape de evoluție a dreptului în spațiul autohton. Reperele trecute în revistă pot fi completate cu nenumărate alte exemple și dezvoltări punctuale, complexitatea sistemului de drept specific fiecărei perioade fiind de netăgăduit. Totuși, această prezentare de ansamblu își propune să sublinieze o idee centrală, în sensul că adevăratul drept, adevăratele instituții juridice, își au obârșia în cele mai vechi reglementări. Trecerea timpului și implicațiile diferitelor regimuri politice nu au influențat aceste adevărate pietre de temelie ale gândirii juridice, ele fiind și în prezent expresia faptului că “dreptul este arta binelui și a echității” (jus est ars boni et aequi).

Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de animale sau de lucruri

Published on May 24, 2012 in Legislativ. 0 Comments

Răspunderea civilă delictuală poate îmbrăca mai mult forme, în funcție de subiectul acesteia și de persoana ce este chemată să repare prejudiciul cauzat. Dacă cea mai cunoscută variantă a acestei instituții juridice este răspunderea pentru fapta proprie, nu de puține ori întâlnim în practică situații ce solicită angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale sau de lucruri. În cotidian, dată fiind amploarea animalelor de companie și nivelul ridicat de dezvoltare tehnologică, aceste prejudicii sunt tot mai des întâlnite și necesită o înțelegere extensivă în scopul prevenirii sau, atunci când nu mai este posibil, al reparării lor.

Noul Cod Civil prevede în art. 1376 alin. 1 faptul că “oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”. Așa fiind, se impun precizări cu privire la înțelesul a trei termeni: lucru, paza lucrului și prejudiciul cauzat de lucru.

Primo, prin “lucru” înțelegem orice fel de bun, indiferent dacă acesta este susceptibil sau nu de o întrebuințare periculoasă, dacă are un dinamism propriu sau este lipsit de dinamism, dacă este mobil sau imobil, în mișcare sau în staționare.

Secundo, noțiunea de “pază a lucrului” se referă strict la paza juridică, adică fie la proprietarul lucrului, fie la persoana care exercită, sub o anumită formă juridică, supravegherea și/sau întrebuințarea lucrului. În principiu, este instituită prezumția că paza juridică aparține proprietarului, urmând ca situația contrară să fie demonstrată prin orice mijloc de probă.

În fine, tertio, prejudiciul cauzat de lucru se traduce prin intervenția exclusiv secundară a anumitor persoane care pun în mișcare lucrul către finalitatea cauzată prin prejudiciu și nicidecum printr-o intervenție directă și determinată. Este necesar ca factorul uman să aibe o influență secundară, iar prejudiciul să fie determinat în principal de particularitățile lucrului. În cazul contrar, în care prevalența factorului uman este indiscutabilă, răspunderea va părăsi temeiul sus-citat și va fi angajată exclusiv răspunderea pentru fapta proprie.

O situație asemănătoare regăsim și în dispozițiile art. 1375 din Noul cod Civil, potrivit cărora “proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa”.

Subliniem faptul că noțiunea de animal din dispoziția de mai sus exclude animalele sălbatice, care prin definiție nu pot fi incluse sub paza unei anumite persoane. În schimb, termenul excede simpla categorie a animalelor de companie sau a animalelor domestice, incluzând și animalele sălbatice aflate în grădini zoologice sau circuri ori cele captive în rezervații naturale.

De asemenea, subliniem din nou faptul că legiuitorul are în vedere și de această dată exclusiv paza juridică, care include dreptul unei persoane de a se folosi de animalul respectiv în interes propriu.

Atât în situația prejudiciilor cauzate de lucruri, cât și în privința celor cauzate de animale, persoana prejudiciată trebuie să dovedească existența prejudiciului, cauzarea acestuia de către lucru/animal, precum și paza juridică ce incumba persoanei chemate să răspundă.

Cu toate acestea, cel căruia i se solicită despăgubiri se poate apăra invocând anumite cauze exoneratoare de răspundere, precum fapta imputabilă chiar victimei, fapta imputabilă unei terțe persoane sau forța majoră.

În alte cuvinte, în situația solicitării de despăgubiri ca urmare a rănilor provocate prin mușcare de către un câine al cărui stăpân este cunoscut, victima trebuie să dovedească trei circumstanțe de fapt: rănirea sa prin mușcare, proveniența mușcăturilor de la un anumit câine, precum și faptul că respectivul animal se afla sub paza juridică a unei anumite persoane.

Corelativ, cel care avea paza juridică a animalului se poate apăra arătând fie că agresiunea a fost determinată de acțiunile provocatoare ale victimei înseși, fie că animalul a fost provocat de către o terță persoană pentru care el nu este ținut să răspundă, fie că animalul, în urma unui tratament medicamentos, a dezvoltat anumite reacții secundare imprevizibile și insurmontabile, care au determinat agresiunea.

Fundamentarea acestor forme de răspundere civilă delictuală este strâns legată de responsabilitatea pe care fiecare persoană trebuie să o manifeste cu privire la lucrurile și animalele aflate sub paza sa juridică, pentru asigurarea unui climat de securitate socială.

În toate cazurile însă, promovarea unei acțiuni în despăgubire trebuie realizată cu responsabilitate, după o atentă analiză a circumstanțelor de fapt și a posibilelor cauze de exonerare de răspundere, pentru a evita eventualele pierderi temporale și materiale implicate de introducerea unei cereri evident neîntemeiate.

Consolidarea poziției CEDO față de condamnările instanțelor naționale pentru incest raportată la art. 8 din Convenție

Published on May 7, 2012 in Instante Europene. 0 Comments

Articolul 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului recunoaște dreptul oricărei persoane la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Domeniul său de aplicare este foarte vast, fiind printre primele articole ale Convenției într-o ierarhie a aplicabilității atât de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și de instanțele naționale.

Problemele pe care le pune interpretarea și aplicarea acestui articol sunt legate în special de paragraful 2 al articolului care prevede condițiile în care statele semnatare ale Convenției pot interveni pentru a restrânge acest drept.

Relativ recent  jurisprudența Curții Europene a fost consolidată cu privire la un aspect ce ține de dreptul la viață privată și de familie, și anume viața sexuală ca o componentă a acesteia, din perspectiva marjei de interpretare pe care o au statele semnatare.

Prin hotărârea nedefinitivă pronunţată la data de 12 aprilie 2012 în cauza Stübing c. Germania, Curtea Europeană a decis că nu a existat o încălcare a articolului 8 din Convenţie. Cauza a avut la bază condamnarea reclamantului la pedeapsa cu închisoarea de 1 an şi 2 luni pentru relaţia incestuoasă cu sora sa mai tânără. Reclamantul fusese adoptat de familia care l-a crescut şi doar când a devenit adult a întâlnit-o pe sora sa, cu care acum are patru copii. Din luna ianuarie 2001, cei doi fraţi au avut raporturi sexuale consimţite şi au locuit împreună mai mulţi ani, devenind un cuplu, fapte pentru care reclamantul a fost condamnat, sora sa fiind achitată din cauza personalității sale restrânse și influențabile.

Curtea Europeană sesizată cu o plângere față de condamnarea reclamantului pentru incest, fapt ce în opinia sa încalcă dreptul său la viață privată și familie a considerat că deși hotărârea de condamnare aduce atingere vieții sale sexuale, nu contravine prevederilor art. 8 din Convenție, întrucât se înscrie în marja de apreciere pe care o au statele semnatare.

Analizând conținutul dreptului la viață privată și familie Curtea a apreciat că această libertate poate fi îngrădită de state prin incriminarea incestului, întrucât viața privată și de familie este un domeniu foarte vast și nu există o legiferare unitară a statelor semnatare în această privință, rațiune pentru care li se permite să intervină mai energic. Există însă un consens general, în ordinea juridică şi în societate, pentru interzicerea raporturilor sexuale între fraţi. Totodată, nu există suficiente date susceptibile de a susţine teza conform căreia se manifestă o tendinţă generală în favoarea dezincriminării acestui tip de relaţii. Raportat la faptul că plângerea a ridicat o problemă de morală, aspect cu privire la care statele au o marjă de apreciere mai amplă, Curtea a considerat că autoritățile germane nu au depășit limitele de apreciere, fapt ce s-ar fi concretizat într-o violare a art. 8 al Convenției.

Prin urmare cauza dedusă aprecierii Curții nu a fost de natură să modifice jurisprudența existentă.

Pentru a face o paralelă cu reglementarea incestului în legislația română, precizăm că acesta este incriminat de Codul penal, iar în cazurile similare cu cauza Stübing c. Germania, a unor relații incestuoase între frați din care au rezultat copii, instanțele române s-au limitat la aplicarea unor pedepse mai blânde constând în amenzi, în același timp cu anularea căsătoriei încheiate.

Aspectele privind strămutarea potrivit noului Cod de procedură civilă

Published on May 7, 2012 in Legislativ. 0 Comments

Intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă – 1 iunie 2012 – trebuie privită atât în contextul intern, faţă de intrarea în vigoare a celorlalte trei coduri – civil (intrat în vigoare la 1 octombrie 2011), penal şi de procedură penală, şi în contextul european în care a fost adoptat, în special Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Noul Cod de procedură civilă este privit ca o oportunitate pentru accelerarea judecăţilor, simplificarea procedurilor, unificarea jurisprudenţei şi reducerea costurilor proceselor, pentru justiţiabili şi pentru stat, fiind consacrate o serie de instituţii noi, precum procedura privind cererile de valoare redusă, procedura de filtrare a recursurilor, contestaţia privind tergiversarea procesului sau sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Totuşi, în ceea ce priveşte instituţia strămutării, modificările aduse prin noul Cod de procedură civilă nu vor fi în măsură să asigure întotdeauna respectarea dreptului la un proces echitabil, drept consacrat de prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia prevede, în art.6 pct.1, dreptul oricărei persoane la un proces echitabil ”Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”.

Rezultă că, în accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai multe  componente şi anume: accesul liber la justiţie, examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene pentru Drepturile Omului, imparţialitatea se defineşte ca fiind absenţa oricărei prejudecăţi sau a oricărei idei preconcepute privitoare la soluţia unui proces. În această materie, aparenţele au un rol deosebit deoarece, într-o societate democratică, tribunalele trebuie să inspire justiţiabililor deplină încredere.

Importanţa acestui aspect este recunoscută prin consacrarea unui întreg titlu din noul Codul de procedură civilă, care prevede cazurile concrete în care un magistrat şi celelalte persoane implicate în actul de justiţie sunt incompatibili, precum şi procedurilor de urmat în cazul intervenirii acestora.

Aspecte vizând imparţialitatea pot fi regăsite şi în titlul VII noul Cod procedură civilă, referitor la strămutarea pricinilor. Potrivit art. 137 alin. 1 teza I noul Cod de procedură civilă “Cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de competenţa instanţei ierarhic superioare celei de la care se cere strămutarea”.

În acest context, arătăm că, în prezent, instanţa competentă să soluţioneze cererile de strămutare având la bază acest motiv de strămutare sunt de competenţa Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.

La prima vedere modificările intervenite prin intermediul noului Cod de procedură civilă respectă prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţia Europenă, sub aspectul imparţialităţii magistratului, de vreme ce soluţionarea cererii de strămutare se face de către instanţa superioară celei de la care se solicită strămutarea dosarului.

Totuşi, vor exista situaţii, şi nu puţine, în care principiul imparţialităţii magistratului, respectiv încrederea justiţiabilului în magistraţi, nu va fi respectat.

Avem în vedere situaţii în care se va solicita strămutarea unui dosar aflat pe rolul unei instanţe aflate într-un oraş de provincie, instanţa ierarhic superioară având sediul în acelaşi oraş.

Or, având în vedere că în oraşele mai mici toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, iar legăturile între persoane, inclusiv magistraţi, sunt mult mai apropiate şi evidente, justiţiabilii nu vor avea garanţia soluționării cererii cu independență şi imparțialitate.

Încălcarea dreptului la un proces echitabil va fi cu atât mai evidentă în situaţiile în care calea de atac ce poate fi exercitată în dosarul a cărui strămutare se solicit este recursul, ce va fi soluţionat de aceeaşi instanţă superioară care soluţionează şi cererea de strămutare.

Prin urmare, în ceea ce priveşte instituţia strămutării, vor fi situaţii în care dreptul la un proces echitabil să nu fie respectat, de aceea era de preferat ca prin noul Cod de procedură civilă să se menţină reglementarea actuală, în sensul că pentru motive de bănuială legitimă competenţa de soluţionare a cererii de strămutare să revină Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.

Apărarea drepturilor nepatrimoniale in noul Cod Civil

Published on May 7, 2012 in Legislativ. 0 Comments

În contextul dezincriminării faptelor de insultă şi calomnie, dar şi al extinderii dreptului la liberă exprimare, necesitatea unei reglementări mai stricte în acest domeniu a fost evidentă şi pentru legiuitor, care, prin noul Cod Civil a dispus acest lucru.

Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate solicita instanţei

a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;

b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;

c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.

Luarea acestor măsuri cu caracter provizoriu poate fi dispusa de instanţa de judecată doar dacă se face dovada că atingerile aduse drepturilor nepatrimoniale privesc acţiuni ilicite actuale şi iminente, iar consecinţele continuării acestora va duce la crearea unui prejudiciu greu de reparat. Pentru a evita situaţiile de abuz procesual, legiuitorul a prevăzut în mod expres că, în astfel de cazuri, persoana lezată poate fi obligată la  depunerea unei cauţiuni care să poată fi folosită de partea adversa dacă în final se va constata abuzul procesual, iar acţiunile catalogate ca fiind ilicite nu exista în realitate.
 Daca nu sunt îndeplinite condiţiile care impun luarea măsurilor provizorii sau pur şi simplu persoana lezată nu doreşte stoparea deîndată a acestor acţiuni, aceasta se poate  adresa aceleaşi instanţe, în cadrul unei proceduri bazate pe dispoziţiile comune (art. 253 Noul cod civil), care în final să constate atingerile aduse unui drept nepatrimonial cu consecinţa interzicerii săvârşirii acelor faptelor ilicite (în cazul in care fapta este iminenta) sau încetarea şi interzicerea pe viitor dacă această încălcare durează în timp.

De asemenea, persoana care a suferit o încălcare a unor  drepturi nepatrimoniale poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă pentru a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:

a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;

b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.

Nu în ultimul rând, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.

Concluzionând, putem reţine ca noile reglementări în această materie au rolul de   a oferi o garanţie în plus acordată drepturilor nepatrimoniale urmând să fie sancţionată orice faptă ilicită, indiferent de autorul acesteia.