Evoluția aplicării teoriei unanimității în dreptul românesc

Teoria unanimității își găsește aplicarea în reglementarea proprietății comune, formând până de curând un regim juridic sever în această materie.

Având în vedere că proprietatea comună definește caracteristicile dreptului de proprietate aparținând mai multor persoane asupra unui singur bun, există mai multe teorii care guvernează limitele în cadrul cărora coproprietarii pot încheia singuri acte cu privire la acel bun.

Teoria unanimității se reflectă în faptul că în materia proprietății comune, fiecare coproprietar are un drept exclusiv numai asupra cotei-părţi ideale din drept și niciunul dintre coproprietari nu are un drept exclusiv asupra unei părţi determinate din bun, privit în materialitatea sa. Din acest principiu rezultă consecinţa că nici un fel de act nu poate fi înfăptuit cu privire la bun, privit în materialitatea lui, fără acordul unanim al coproprietarilor. Îmbrățișarea acestui principiu a condus la crearea unor impedimente în exercitarea dreptului de proprietate, o soluție interesantă fiind adoptată în materia acțiunii în revendicare.

Într-o opinie, acţiunea în revendicare este privită ca un act de dispoziţie juridică şi, ca atare, se aplică regula unanimităţii, motivul fiind dat de faptul că această acţiune are drept scop recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în
litigiu şi readucerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaştere a unei cote ideale, nedeterminate în materialitatea ei. Cu alte cuvinte, acţiunea în revendicare nu poate fi introdusă şi admisă în justiţie fără să existe acordul tuturor coproprietarilor.

În opinia contrară se apreciază că prin acceptarea inadmisibilităţii acţiunii în revendicare exercitată de către unul din coproprietari se aduce atingere caracterului exclusiv şi absolut al dreptului de proprietate.

Deşi s-a afirmat că dreptul de proprietate comună pe cote-părţi este un drept
limitat, acesta este limitat numai în raport cu ceilalţi coproprietari, iar nu şi în raport cu terţii, cărora le incumbă o obligaţie generală negativă de a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea prerogativelor dreptului real.

În cazul în care această obligaţie este încălcată de către un terţ prin luarea abuzivă în posesie a bunului, oricare din coproprietari poate introduce acţiunea în revendicare întrucât în cazul contrar dreptul de proprietate rămâne văduvit de caracterele sale esenţiale.

Controversa inadmisibilității acțiunii în revendicare care nu este formulată de toți coproprietarii a fost discutată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a statuat că regula unanimităţii în materia acţiunii în revendicare a unui bun aflat în coproprietate nu încalcă art. 6 par. 1 din Convenţie decât în măsura în care se dovedește a fi aplicată automat, strict și fără o analiză a circumstanţelor concrete ale cauzei.

Jurisprudenţa Curţii Europene a determinat modificarea concepţiei în această materie, reglementându-se în mod expres situaţia coproprietarilor în Noul Codul Civil, în sensul că fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.

Anterior hotărârii Curții Europene pronunţate în cauza Lupaş şi alţii c. României, practica instanţelor române era covârşitor majoritară în sensul respingerii acţiunilor în revendicarea unui bun proprietate comună pe cote-părţi dacă nu figurau ca reclamanţi toţi coproprietarii. În urma acestei hotărâri în care Curtea Europeană a statuat că, prin raportare la circumstanţele specifice cazului impunerea respectării regulii unanimităţii reprezintă un obstacol insur­montabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize, unele instanţe au înlăturat în totalitate aplicarea regulii unanimităţii, în timp ce altele au aplicat fiecărui litigiu criteriile stabilite de Curte în cauza Lupaș.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit faptul că instanţele învestite cu astfel de cereri trebuie să dispună administrarea pro­belor necesare stabilirii împrejurării dacă reclamantul a fost în impo­sibi­litate să identifice restul coproprietarilor imobilului şi să obţină accep­tul acestora de a i se alătura în acţiunea în revendicare, numai o astfel de soluţionare fiind conformă interpretării nuanţate date de Curtea Europeană regulii unanimităţii, care impune analizarea tuturor circumstanţelor cauzei.

Importanța reglementării unitare și exprese a acestei situații a fost constatată și de legiuitor care în Noul Cod Civil a reglementat că fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare, totodată hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor, în timp ce hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari și nu în ultimul rând atunci când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi.

Față de noua reglementare teoria unanimității apare ca o teorie care își găsește aplicarea în situații din ce în ce mai rare.