Monthly Archive for April, 2012

Teoria epuizării dreptului la marcă și libertatea de circulație a mărfurilor

Domeniul drepturilor de proprietate intelectuală, vast prin însăși esența acestor drepturi ce protejează creativitatea și inovația, este într-o continuă dezvoltare determinată de întrepătrunderea unor tendințe de liberalizare a economiei și piețelor de desfacere. În spațiul european, libertatea de circulație a mărfurilor imprimă un ritm constant al schimburilor economice, preluat și în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală, în special în binecunoscutul segment al mărcilor.

Ca un simbol susceptibil de reprezentare grafică, marca are rolul de a deosebi produsele sau serviciile pe care titularul său le oferă spre comercializare, de produsele sau serviciile aparținând altor persoane. Fără a se confunda cu produsul în sine, marca este asocierea pe care ceilalți comercianți, dar mai ales consumatorul final, o fac în momentul achiziției produsului. Fie că asocierea face trimitere la calitate, fie că aceasta evocă experiențe neplăcute, marca este reperul prin care identificarea și asocierea devin facile, utile și conforme exigențelor promovate.

La nivelul legislației europene, titularului unei mărci i se recunoaște monopolul pe care acesta este îndreptățit să-l exercite cu privire la drepturile sale asupra mărcii. Cu o istorie legislativă bogată și o jurisprudență edificatoare în interpretarea dispozițiilor europene, principalele repere normative sunt Directiva nr. 89/104/CEE, susținută prin Regulamentul 40/94 și Directiva 2008/95/CE.

Relativ la aceasta din urmă, art. 5 recunoaște titularului unei mărci toate drepturile sale ce decurg din această proprietate intelectuală, echivalate unui monopol efectiv cu privire la folosirea mărcii. Cu toate acestea, art. 7 paragraful 1 instituie o excepție ale cărei origini se situează în jurisprudența C.J.U.E., respectiv în cauza “Deutsche Grammophone” din data de 08.06.1971, speță ce a instituit principiul epuizării dreptului la marcă.

Potrivit acestei teorii, titularul unei mărci nu se poate opune comercializării în interiorul Spațiului Economic European a unor produse ce poartă marca sa, odată ce aceste produse au fost introduse pe piață chiar de către titularul mărcii sau cu acordul său.

Practic, acest principiu instituie o limitare a monopolului de care se bucură titularul unei mărci, acesta văzându-se nevoit să accepte libera circulație a produselor ce poartă marca sa. Chiar aceasta este și rațiunea pentru care jurisprudența a creat teoria epuizării dreptului la marcă, iar acquis-ul european a adoptat-o prin normele sale: libertatea de circulație a mărfurilor este incompatibilă cu ideea de monopol asupra mărcii, astfel încât interesul general primează asupra interesului particular promovat de titularul mărcii.

Acesta din urmă își păstrează însă toate celelalte prerogative conferite de dreptul său de proprietate intelectuală, având posibilitatea de a decide momentul în care produsele ce poartă marca sa vor fi puse pe piață. Mai mult chiar, art. 7 paragraful 2 instituie și o excepție de la teoria epuizării dreptului la marcă, precizând faptul că titularul mărcii se poate opune comercializării ulterioare a produselor, dacă această opoziție poate fi justificată prin motive legitime, precum sănătatea publică sau alterarea/modificarea stării inițiale a produselor de natură a aduce atingere reputației mărcii.

Precum se poate observa, excepțiile de mai sus confirmă regula plenitudinii drepturilor conferite titularului unei mărci, acesta fiind îndreptățit a-și proteja reputația și segmentul de piață câștigat prin calitățile ce sunt întrunite sub marca sa. Cu alte cuvinte, interesul general nu trebuie să primeze în defavoarea titularului unei mărci, acesta având oricând dreptul de a-și păstra notorietatea și caracteristicile definitorii.

Toate aceste reglementări, interpretate și explicate printr-o jurisprudență vastă, sunt menite a dezvolta atât domeniul mărcilor, ca simbol al competiției și inovației, cât și libertatea de circulație a mărfurilor, ca o garanție irefragabilă de accesibilitate, progres și liberă concurență.

Consideraţii asupra contractelor electronice

Secolul XXI a fost descris pe drept cuvânt ca fiind “secolul comunicaţiilor electronice”. Avantajele economice ale acestei modalităţi de interacţiune sunt indiscutabile. Apare însă și reversul medaliei, ce pornește de la realitatea obiectivă că statele în curs de dezvoltare trebuie să facă eforturi infinit mai mari pentru a se ralia practicilor din statele mai dezvoltate. Ce consecinţe are această nouă eră asupra dreptului în general și care sunt implicaţiile în privinţa activităţii profesioniștilor?

Un factor important pentru dezvoltarea unei societăţi comerciale îl constituie rapiditatea cu care răspunde la cerinţele pieţei, iar resursele informatice devin în acest context un instrument ce nu poate fi neglijat.

O importantă aplicaţie a avantajelor aduse de era informaţională o reprezintă posibilitatea de încheiere a contractelor prin intermediul mijloacelor electronice.

Legiuitorul român a fost prompt la schimbările din acest domeniul, creând încă din anul 2002 cadrul legal pentru a se putea recurge la această nouă modalitate de încheiere a convenţiilor, prin adoptarea Legii 365/2002 privind comerţul electronic.

Prin intermediul reţelei Internet, contractele se pot încheia online, prin folosirea serviciilor care permit ofertarea și acceptarea în timp real și care sunt asimilate contractelor între prezenţi, sau offline, prin intermediul poștei electronice, asemănător contractelor între absenţi.

Contractului electronic i se aplică regulile de validitate și produce aceleași efecte ca și un contract clasic, încheiat la distanţă. În privinţa momentul încheierii contractului, prin art. 9 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 se prevede că este “acela în care acceptarea

ofertei de a contracta a ajuns la cunoștinta ofertantului”. Regula instituită de această normă legală specială reprezintă o aplicare a “teoriei informaţiunii“. În situaţia în care dispoziţiile contractuale impun o prestaţie imediată, contractul se consideră încheiat în momentul în care debitorul obligaţiei a început executarea, cu excepţia cazului în care ofertantul a cerut ca în prealabil să i se comunice acceptarea, în conformitate cu art. 9 alin. 2 din Legea nr. 365/2002. Potrivit art. 9 alin. 4 din Legea nr. 365/2002, “oferta sau acceptarea, precum și confirmarea primirii acestora astfel efectuate se considerș primite atunci când părţile cărora le sunt adresate pot să le acceseze. “

O condiţie suplimentară în cazul acestui tip de contract este cerută pentru dovedirea existenţei sale. Art. 7 din legea privind comerţul electronic instituie obligaţia probării sale și prin perspectiva prevederilor legii 455/2001 privind semnătura electronică. Legiutorul român a transpus în acest sens Directiva 1999/93/ CE care stabilește un cadru comunitar pentru semnăturile electronice. Legea nr. 455/2001 instituie două categorii de semnături electronice: semnătura electronică și semnătura electronică extinsă. Contractul ce poartă o semnatura electronica extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv si generat cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice – este asimilat, în ceea ce privește condiţiile și efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată, producând aceleași consecinţe ca și acesta. Semnătura electronică simplă are aceleași efecte juridice ca și semnătura clasică pe hartie numai daca este recunoscută de către cel căruia i se opune. Înscrisul în formă electronică caruia i s-a asociat logic o semnătura electronică este asimilat, in privinţa condiţiilor și efectelor sale, cu înscrisul sub semnătură privată, conform art. 5 din Legea nr. 455/2001. Potrivit art. 6, înscrisul în formă electronic, recunoscut de cel căruia i se opune, are, între cei care l-au subscris și între cei care le reprezintă drepturile, aceleași efecte ca actul autentic.

Ieșind din sfera juridică a noţiunii contractului electronic, și pășind în realitatea economică românească, facem cunoștinţă încă o dată cu două probleme: reticenţa acceptării și îmbraţisarii noului, dar mai ales, lipsa de informare.

Consecinţa: o oportunitate oferită de noile și permanentele descoperiri și inovaţii tehnologice, accesibilă prin reglementările juridice mai sus enumerate, este – paradoxal – în acest secol al comunicaţiilor electronice, cvasinecunoscută în societatea autohtonă.

Neplata rovinietei – contravenţie gravă sancţionată aspru

Prezentul articol nu va trata caracterul incalificabil al drumurilor patriei, nu pentru că subiectul ar fi epuizat, ci pentru că am acceptat că nu putem face nimic ca să schimbăm această situaţie. Ce poate fi schimbată, însă, este sancţionarea abuzivă şi necontrolată a celor care nu au plătit taxa de drum.

Este binecunoscută obligaţia ce incumbă participanţilor la trafic de a achita un tarif de utilizare a drumurilor naţionale şi autostrăzilor din România, în funcţie de categoria de vehicul cu care se circulă.

Dacă până aici nu există motive de a contesta, fiind firească perceperea unei taxe pentru utilizarea drumurilor în care statul investeşte sau ar trebui să investească, abuziv este modul de sancţionare a celor care nu au achitat acest tarif.

Aceasta pentru că, după introducerea sistemului electronic de constatare a contravenţiei de neplată a taxei de drum, agenţii constatatori ai C.N.A.D.N.R. uzează abuziv prevederile O.G. nr. 2/2001, privind aplicarea sancţiunii contravenţionale şi comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei. Potrivit art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001: „Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei”, iar conform art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001: „Executarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie dacă procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancţiunii”.

Agenţii constatatori duc la extrem aceste termene şi emit procesul-verbal de sancţionare a contravenţiei cu câteva zile înaintea expirării termenului de 6 luni pentru prescrierea aplicării sancţiunii şi comunică procesul-verbal cu câteva zile înaintea expirării termenului de o lună necesar pentru prescrierea executării sancţiunii.

Această conduită, care determină expunerea participantului la trafic la alte amenzi timp de aproape 7 luni, nu este întâmplătoare, existând un interes care ghidează reprezentanţii C.N.A.D.N.R. să procedeze astfel, respectiv reglementarea obligaţiei participantului la trafic contravenient de a achita nu doar o amendă, ci şi o despăgubire, reprezentând contravaloarea tarifului de utilizare pentru o perioadă de un an. Despăgubirea se achită direct în contul C.N.A.D.N.R. şi revine acesteia ca venit extrabugetar, fiind utilizat de aceasta după bunul plac.

Trecând peste aspectul scandalos al modului în care este percepută şi utilizată despăgubirea respectivă, ridicăm următoarele probleme juridice:

  1. Sancţionarea pentru neplata taxei de drum după ce participantul la trafic a fost anterior sancţionat pentru aceeaşi contravenţie este neconvenţională;

În sensul autonom al CEDO, dreptul contravenţional constutie latură a dreptului penal, la care se referă primul paragraf al art. 6 CEDO. Ca o consecinţă a aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie litigiile generate trebuie să ofere şi garanţiile procesuale recunoscute şi garantate de acest articol. Pe cale de consecinţă trebuie recunoscute şi garanţiile specifice în materie penală din art. 6 al Convenţiei, printre care lipsa pericolului social, precum şi înlesnirile oferite de Codul penal.

Spre deosebire de infracţiune, care prezintă pericol social mai ridicat, cu consecinţe mai grave si dăinuie în timp, la contravenţie, acest pericol este mai redus, iar urmările sunt mai puţin grave.

Apoi, utilizarea drumurilor naţionale la interval de câteva zile fără a avea plătită taxa de drum denotă caracterul continuu al contravenţiei, dar unitar al acesteia, astfel încât sancţionarea ulterioară constituie o pedepsire a aceleiaşi fapte, desigur neconvenţional.

Nu în ultimul rând, dreptul penal romanesc nu reglementează cumulul aritmetic al pedepselor decât în cazuri extreme, expres şi limitativ prevăzute de lege; astfel, dacă instanţa ar alege să aplice cumulul de amenzi contravenţionale, s-ar crea contravenientului o situaţie mult mai dificilă în comparaţie cu pericolul social generat de fapta săvârşită.

  1. Despăgubirea cumulativă a C.N.A.D.N.R. reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză a acesteia şi este, deci, nelegală.

În afara amenzii contravenţionale, participantul la trafic contravenient este obligat şi la plata unei despăgubiri către pârâtă, în cuantum de 28 Euro, reprezentând contravaloarea rovinietei valabile pe un an.

Această obligaţie este total disproporţionată.

În situaţia constatării contravenţiei în cauză, nu se poate presupune decât că participantul la trafic a folosit drumurile naţionale fără a achita tariful cuvenit TIMP DE CEL MULT O ZI, respectiv ziua în care am fost fotografiat de dispozitivul autorizat. Nicidecum, nu se poate prezuma că a circulat un an fără a achita rovinieta.

Continuând argumentul, C.N.A.D.N.R. ar fi cel mult îndreptăţită la o despăgubire reprezentând a 365-a parte din valoarea rovinietei, respectiv 0,08 Euro.

Orice valoare suplimentară acestei sume nu reprezintă o despăgubire, ci o sancţiune pecuniară aplicată fără temei legal. Orice valoare suplimentară acestei sume constituie o îmbogăţire a pârâtei fără just temei şi o nouă sancțiune aplicată pentru aceeaşi contravenţie.

Mai mult, C.N.A.D.N.R. pretinde aceeaşi despăgubire, reprezentând contravaloarea rovinietei pe un an, şi dacă participantul la trafic este depistat din nou în ziua următoare. Astfel, se ajunge la plata contravalorii a două roviniete anuale către C.N.A.D.N.R., deşi în mod cert nu se poate susţine decât că participantul la trafic a circulat fără rovinietă valabilă timp de două zile.

Cu atât mai mult, caracterul de „despăgubire” a sumei pretinse nu este susţinut.

Aşadar, argumentele pentru anularea procesului-verbal de sancţionare abuzivă a neplăţii rovinietei sunt numeroase şi întemeiate. Pentru atingerea acestui scop este însă nevoie şi de un judecător care să se aplece asupra acestora.