Monthly Archive for August, 2011

Importanța unei hotărâri judecătorești temeinic motivate

Published on August 29, 2011 in Judecatoresc. 0 Comments

Hotărârea instanței de judecată nu trebuie să fie altceva decât o reflexie a legii și a aplicării ei la un caz concret. Sunt excluse interpretările pe care magistratul le poate propune cu titlu de lege ferenda, atitudinea subiectivă față de cauză sau părțile sale, precum și orice alte elemente străine de un act de judecată imparțial și obiectiv. Însă pentru ca toate aceste aspecte să fie recognoscibile într-o hotărâre, se impune ca aceasta să fie temeinic motivată.

Potrivit art. 261 alin. 5 C. proc. civ., “hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde: (…) motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Practica instanțelor de judecată, determinată cel mai probabil de numărul mare de cauze aflate pe rol, implică o transcriere aproape identică a susținerilor scrise făcute de părți în cursul judecății. De multe ori, această expunere recapitulativă înlocuiește prezentarea motivelor de fapt pe care însăși instanța ar fi trebuit s-o facă, fiind mijlocul cel mai comod de a redacta o hotărâre al cărei număr de pagini să fie compus din două cifre.

Însă această comoditate ar putea fi ușor trecută cu vederea, dacă instanța ar motiva în mod temeinic dispozițiile asupra cărora s-a oprit. Din ce în ce mai des, hotărârile instanțelor autohtone sunt insuficient motivate, în pofida numărului mare de pagini ce le alcătuiesc. Trecând peste recitirea celor scrise de părți în cursul procesului și peste cantitatea impresionantă de informații prin care se recapitulează cursul procedurilor judiciare, nu de puține ori se constată existența unei motivări lacunare, fără dezvoltarea unei logici juridice care, pornind de la situația de fapt, să aplice întocmai normele de drept conform principiului da mihi factum, dabo tibi ius (dă-mi faptele și îți voi da dreptul).

Adesea, instanța se mulțumește să argumenteze sumar soluția adoptată, fără a arăta care sunt elementele de fapt și de drept care stau la baza deciziilor sale și fără a le explica înțelesul. De la un for de judecată, ultima redută în căutarea dreptății în orice stat democratic, justițiabilii nu așteaptă doar un verdict sec, ci și o explicație concretă a adevărului sau falsității ce stă în spatele susținerilor deduse judecății. Numai în acest fel magistratul își desăvârșește menirea, promovând în rândul justițiabililor spiritul și litera legii. Finalitatea unui proces, dincolo de câștig sau pierdere, este dată de învățămintele pe care acesta le aduce părților, o argumentare pertinentă fiind cel dintâi temei al acceptării unei soluții ce transcende interesele individuale și relevă supremația legii.

Pe cale de consecință, considerăm că se impune abandonarea acestui stil lacunar de a motiva hotărârile judecătorești. Chiar dacă instanțele sunt excesiv de aglomerate, seriozitatea actului de judecată nu trebuie să fie afectată de deficiențele structurale pe care le comportă sistemul judiciar. Numai în acest fel se poate restabili încrederea în justiție, pierdută din ce în ce mai des de tot mai mulți justițiabili.

Reglementarea francizei în legislația internă

Published on August 29, 2011 in Legislativ. 0 Comments

Plecând de la dispozițiile art. 1 din O.G. 52/1997, “franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă  între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă altei persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs sau un serviciu”.

Cu alte cuvinte, utilizând mijloacele comerciale și experiența în domeniu dobândită de francizor, beneficiarul exploatează afacerea celui dintâi prin utilizarea unor tehnici economice și comerciale ce și-au dovedit deja succesul. Din perspectivă istorică, franciza își are originea în Evul Mediu, când regii, lorzii sau suveranii acordau diferite drepturi de utilizare a pământurilor, de vânătoare sau de organizare de târguri pe posesiunile acestora.

În prezent, francizorul poate fi identificat cu orice comerciant titular al drepturilor asupra unei mărci înregistrate, drepturi care trebuie să aparţină acestuia pe o durată cel puţin egală cu contractul de franciză. Totodată, el trebuie să aibă dreptul de a utiliza personal şi mijloacele financiare pentru promovarea mărcii, cercetarea şi inovarea în domeniu, îngrijindu-se în același timp de dezvoltarea şi viabilitatea produsului. În sarcina francizorului cade și crearea unei reţele de  franciză, alcătuită din beneficiari comercianţi, persoane fizice sau juridice, care aderă la principiul omogenităţii reţelei în scopul exploatării mărcii înregistrate și, bineînțeles, al obținerii unui profit.

Raporturile dintre părţile contractului de franciză presupun trei faze reglementate de lege: precontractuală, contractuală şi postcontractuală. Astfel, potrivit articolului 2 din O.G. 52/1997, faza precontractuală are scopul de a permite fiecărei părţi să-şi confirme decizia de a contracta. În acest sens, francizorul furnizează viitorului beneficiar informaţii care să îi permită acestuia să încheie şi să execute, în cunoştinţă de cauză, contractul de franciză.  Aceste informaţii privesc experienţa dobândită şi transferabilă, condiţiile financiare ale contractului, elemente definitorii pentru planul financiar, obiectivele exclusivităţii precum şi durata contractului, condiţiile reînnoirii, rezilierii sau cesiunii.

Faza contractuală atestă clauzele contractului de franciză privind obiectul acestuia, drepturile şi obligaţiile părţilor, condiţiile financiare, durata contractului, condiţiile de modificare, prelungire şi reziliere. Toate acestea, potrivit articolului 6 din textul legislativ, trebuie să cuprindă: termenul contractual; termenul de preaviz; circumstanţele în care este permisă rezilierea contractului fără preaviz; condiţiile în care vor putea fi cesionate drepturile contractuale; dreptul de preemţiune precum şi clauzele de non-concurenţă. În această fază  sunt subliniate în mod elocvent obligaţiile părţilor, permiţând o viziune de ansamblu asupra acestora.

 Astfel, francizorul trebuie să asigure beneficiarilor săi o pregătire iniţială, precum şi asistenţa comercială şi/sau tehnica permanentă pe toată durata existenţei drepturilor contractuale. El are de asemenea obligaţia de a veghea la păstrarea identităţii şi reputaţiei reţelei de franciză, în calitate de iniţiator şi garant al acestei reţele. În mod corelativ, beneficiarul  trebuie să dezvolte reţeaua de franciză şi să menţină identitatea sa comună, precum şi reputaţia acesteia; să furnizeze francizorului orice informaţie de natură a facilita cunoaşterea şi analiza performanţelor şi a situaţiei reale financiare, pentru a asigura o gestiune eficientă în legătură cu franciza; să nu divulge la terţe persoane know-how-ul furnizat de către francizor, atât pe toată durata contractului, cât şi ulterior acestuia.

Contractul de franciză încetează prin expirarea termenului contractual, prin reziliere, sau prin alte modalităţi specifice. Potrivit articolului 8, relaţiile postcontractuale se vor baza pe regulile unei concurenţe loiale, reglementare des întâlnită în legislația comunitară, unde franciza este indisolubil legată de domeniul concurenţei.

Pe cale de consecință, avantajele contractului de franciză sunt evidente pentru toate părțile implicate: francizorul dă naștere unei rețele prin intermediul căreia își extinde distribuirea produsului, iar beneficiarul profită de experiența și “rețeta de succes” a francizorului, lărgind sfera de interes a acestuia pe diferite piețe de desfacere. Exemple ale francizei se întâlnesc în orice centru comercial modern, dovedindu-se astfel amploarea acestei instituții juridice indispensabile în tabloul general al relațiilor comerciale internaționale.

Regimul juridic al operelor postume

Published on August 1, 2011 in General. 0 Comments Tags: , , .

Creația umană, efigie a spiritului și a învățăturilor ce transcend veacurile, reprezintă o parte integrantă a dezvoltării sociale și culturale specifice fiecărei societăți în parte. Fără o operă comună ce reunește cunoștințe dintre cele mai variate, progresul și ascensiunea umană sunt imposibil de conceput. Dată fiind importanța operelor de creație intelectuală, acestora le este dedicată o ramură specială a dreptului –proprietatea intelectuală.

opere postume - regimul juridicÎntre normele ce reglementează statutul juridic al creației intelectuale, se diferențiază cele referitoare la regimul operelor postume. Vitregite de orientarea dată de voința creatoare, aceste opere se bucură de o ocrotire specială, menită să le asigure dăinuirea și protecția juridică. Astfel, se pot întâlni cel puțin trei situații incidente în această materie: operele pe care autorul a decis să le aducă la cunoștința publicului în timpul vieții, încheind în acest sens acte juridice, dar care au fost publicate după moartea sa; operele cărora autorul le-a asigurat prin voință expresă confidențialitatea și caracterul privat; operele cu privire la care autorul nu și-a manifestat în niciun fel intenția de a le publica sau de a le păstra confidențiale. Această ultimă categorie este cea a operelor postume concrete, în timp ce primele două situații sunt doar tangențiale cu noțiunea în cauză.

Diferențele sunt date de caracterul operelor în discuție. Astfel, autorul salariat în temeiul unui contract de muncă nu realizează opere ce pot fi supuse regimului operelor postume, aceeași fiind concluzia și în cazul unei opere comandate care nu a fost predată de către autor în timpul vieții sale. Cu toate acestea, lucrările pregătitoare ale acestor opere, în măsura în care se disting prin originalitate, pot fi încadrate în categoria operelor postume.

În privința corespondenței, caracteristica principală a creației epistolare este aceea că autorul operei este expeditorul, iar proprietarul acesteia este destinatarul. Numai acesta poate decide o eventuală publicare a corespondenței, iar după moartea destinatarului, pentru o perioadă de 20 de ani și sub condiția inexistenței unei dorințe exprese de confidențialitate, decizia revine succesorilor săi.

regimul operelor postume in legislatieLegislația națională este încă lacunară în reglementarea situației juridice a operelor postume, cele mai multe concluzii fiind date de interpretările jurisprudențiale și doctrinare. Astfel, în Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor, în art. 5, se specifica faptul că după moartea autorului sarcina de a apăra paternitatea, inviolabilitatea şi justa folosire a operei revine numai asociaţiei de scriitori ori, în lipsă, organului de stat competent.

Însă acest text normativ a fost abrogat prin Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, fără însă ca intrarea ei în vigoare să determine și o “revigorare” a reglementării în materie. Regimul operelor postume continuă să fie neclar, deși în legislațiile vecine această problemă a cunoscut deja o legiferare concretă.

Astfel, în Franța, după decesul autorului, dreptul de divulgare a operelor postume este exercitat de executorul său testamentar. Dacă nu există un executor testamentar sau acesta a decedat, în absența unei manifestări de voinţă contrare din partea autorului, dreptul de divulgare se exercită potrivit unei ordini bine stabilite. Au acest drept: descendenţii,  soţul supravieţuitor – cu excepția situației în care s-a pronunţat o hotărâre de separaţie de corp sau dacă soţul supravieţuitor s-a recăsătorit – ceilalţi moştenitori, alţii decât descendenţii, precum şi legatarii universali sau cu titlu universal.

În legislația autohtonă, dacă autorul și-a manifestat în timpul vieții dorința ca opera sa să fie publicată  – prin încheierea de acte juridice în acest sens, prin testament, etc. – respectiva operă nu intră în categoria celor postume. Dacă însă autorul nu și-a exprimat în niciun fel voința cu privire la publicarea operelor sale, moștenitorii săi sunt îndreptățiți să le aducă la cunoștința publicului numai după trecerea perioadei de protecție.

O persoană care aduce la cunoștința publicului, după expirarea perioadei de protecție, o operă care nu a mai fost anterior publicată, beneficiază de aceleași drepturi patrimoniale pe care le-ar fi avut însuși autorul operei. Condiția esențială este ca această persoană să fi intrat în posesia operei în mod legal. Îndeplinirea acestei condiții îndreptățește persoana respectivă de a utiliza și exploata opera în mod liber, precum și de a permite utilizarea acesteia de către terțe persoane. Cu toate acestea, în ansamblul drepturilor recunoscute nu este inclus și dreptul de suită, care aparține în exclusivitate autorului.

În concluzie, deși actuala reglementare este încă lacunară și îndepărtată de tendințele manifestate la nivel comunitar, ea subliniază importanța ce trebuie acordată operelor postume, ca veritabile extinderi ale personalității autorului, dincolo de pragul existențial insurmontabil.