Monthly Archive for April, 2011

Procedura emiterii titlului de despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea 247/2005

Pentru plata despăgubirilor, aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în numerar Guvernul a decis înfiinţarea în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar. Persoanele îndreptăţite să obţină despăgubiri bănești în numerar, în limita a 500.00 lei vor primi banii eșalonat în două tranșe. Despăgubirile ce depășesc aceast cuantum stabillit de legiuitor vor primi acţiuni la Fondul Proprietatea. Fondul Proprietatea este un organism de plasament colectiv de valori mobiliare, ce funcţionează sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de statul român.

despagubiri-nationalizare

Prin Hotărârea nr. 128/2008 (publicată în M. Of nr. 112/12.02.2008) se stabilesc procedurile de acordare a despăgubirilor bănești de către Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar.
Condiţia esenţială pentru acordarea despăgubirilor în numerar o reprezintă solicitarea emiterii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei reprezentând titlu de despăgubire până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor. Direcţia va analiza cererea solicitantului iar in condiţiile în care sunt îndeplinite toate condiţiile legale va dispune:
a) În termen de 15 zile de la existenţa disponibilităţilor financiare, emiterea unui titlu privind plata despăgubirilor în numerar persoanei beneficiare;
b) În situaţia în care solicitantul optează pentru primirea de despăgubiri în numerar și acţiuni la Fondul Proprietatea, emiterea unui titlu de plată și a unuia de conversie;
c) Realizarea conversiei în acţiuni, dispunând Depozitarului Central la înscrierea în registrul actionarilor Fondului Proprietatea.
Dacă cuantumul despăgubirilor la care solicitantul este îndreptăţit și pentru care are titlu de despăgubire depășește limita impusă de legiuitor și anume 500.000 Lei titularul titlului are două posibilităţi: fie solicitarea exclusiv de acţiuni la Fondul Proprietatea, fie solicitarea despăgubirilor în numerar până la concurenţa limitei legale, iar pentru cuantumul ce depășește această limită solicitarea de acţiuni la Fondul Proprietatea.
Hotărârea stabilește și care este conţinutul cererilor de opţiune și documentele pe care foștii proprietari trebuie să le depună. Persoana îndreptăţită va depune la Direcţie o cerere care va conţine: opţiunea expresă pentru una dintre modalităţile de despăgubire și opţiunea pentru anularea conversiei în acţiuni în cazul titlurilor de despăgubire emise până la data intrării în vigoare a OUG 81/2007. Acestei cereri beneficiarul va anexa:
• Titlul de despăgubire în original;
• Certificatul de acţionar la Fondul Proprietatea dacă este cazul;
• În cazul în care sunt mai mulţi beneficiari, procura notarială (în original) prin care toţi beneficiarii împuternicesc pe unul dintre ei sau o terţă persoană să realizeze opţiunea pentru titlu de plată sau titlu de conversie, respectiv act notarial (original sau copie legalizată) sau hotărâre definitivă și irevocabilă a instanţei judecătorești cu privire la cotele în care vor fi împărţite despăgubirile între beneficiari (prin act notarial se întelege: certificat de moștenitor, contract de partaj voluntar sau declaraţie prin care se face împărţirea în cote);
• Copii ale actelor de identitate a persoanei/persoanelor titulare și a persoanei împuternicite;
• dovada deschiderii unui cont bancar (în care vor fi virate despăgubirile bănești, daca e cazul) la o bancă comercială sau la CEC;
• declaraţie pe propria răspundere a titularului/titularilor din care să reiasă dacă s-au efectuat acte de dispoziţie sau constituire de garanţii asupra acţiunilor emise la Fondul Proprietatea (în cazul persoanelor cărora li s-au emis acţiuni până la data intrării în vigoare a ordonanţei);
• declaraţie pe propria răspundere a titularului/titularilor din care să reiasă dacă s-au efectuat acte de cesiune a drepturilor rezultate din dispoziţia entităţii investite cu soluţionarea notificării/cererii prin care s-a propus acordarea de despagubiri;
• declaraţie pe propria răspundere a titularului/titularilor din care să reiasă dacă au contestat în instanţă titlul de despăgubire emis de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor.

Căile de atac în justiţie

Deciziile adoptate de către Comisia Centrală pot fi atacate cu contestaţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Contestaţia suspendă exerciţiul dreptului de dispoziţie asupra titlului de despăgubire al titularului.

Competenţa de soluţionare revine Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul. Dacă reclamantul domiciliază în străinătate, cererea se adresează instanţei reşedinţei sale din ţară sau, după caz, la instanţa domiciliului reprezentantului acestuia din România, iar dacă nu are nici reşedinţă în România şi nici reprezentant cu domiciliul în România, cererea se adresează Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel Bucureşti. Hotărârea pronunţată de prima instanţă poate fi atacată cu recurs. Recursul suspendă executarea.

Despre dreptul de a contesta procesul-verbal de constatare a contravenției

Deși posibilitatea de a contesta un proces-verbal de constatare a contravenției este menționată în însuși înscrisul sancționator, puțini sunt cei ce se folosesc de această facultate pentru a învesti instanța de judecată.

Corelativ, și mai puțini sunt cei ce apelează la un avocat pentru a beneficia de o reprezentare eficientă în soluționarea plângerii formulate.

Această situație nu se explică prin infailibilitatea proceselor-verbale. Dimpotrivă, fie că ne referim la vicii de formă sau la evidente lacune de încadrare a situației de fapt în sfera juridică, înscrisurile constatatoare nu respectă întru totul exigențele normative. Astfel, prin compararea acestei realități cu numărul redus de plângeri contravenționale, paradoxul devine cât se poate de clar.

Ca de obicei, informarea stă la baza acțiunilor sau inacțiunilor întreprinse de presupușii contravenienți. Spre exemplu, cunoscând faptul că legea sancționează absența din cuprinsul procesului-verbal a anumitor mențiuni cu însăși anularea înscrisului și implicit, a sancțiunilor aplicate, aceștia se pot apăra de eventualele abuzuri ale agenților constatatori.

Identificarea neregulilor procedurale, prezentarea acestora în fața instanței și susținerea cauzei sunt aspecte a căror exercitare este mai bine să fie lăsată în sarcina unui avocat. Prin cunoașterea dispozițiilor legale, doar acesta se poate transforma într-un apărător eficient al intereselor legitime pe care presupusul contravenient este îndreptățit să le aibă.

Deși reticente încă, instanțele de judecată încep să îmbrățișeze interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la natura juridică ce definește materia contravențională. În acest sens, presupusul contravenient trebuie să beneficieze de binecunoscuta prezumție de nevinovăție, fiind în sarcina agentului constatator să probeze săvârșirea contravenției și, prin aceasta, să răstoarne prezumția.

Astfel, devin incidente situații în care alături de procesul-verbal de constatare a contravenției se administrează noi probe ce pot dovedi, după caz, absența răspunderii contravenționale, aplicarea unei sancțiuni eronate sau disproporționate în raport cu fapta, nerespectarea condițiilor de formă specifice înscrisului constatator, etc.

Toate cele de mai sus nu au menirea de a exonera persoana ce se face vinovată de săvârșirea unei contravenții de răspunderea datorată autorităților și societății, în general. Nu sunt mijloace de ocolire a sancțiunilor aplicate, ci doar intrumente prin care se urmărește aplicarea corectă și coerentă a prevederilor legale. Înainte de a invoca argumente privind rațiunile coercitive și educative ale sancțiunilor, autoritățile trebuie să-și respecte propriile reguli.

Altfel spus, preluând un citat ce aparține celebrului avocat interbelic Istrate Micescu, “societatea nu are dreptul să mă judece dacă nu e în stare să mă apere”(chiar și de propriile sale erori, adăugăm noi).

Despre pledoaria avocatului, între trecut și prezent

În actualul context socio-economic, activitatea avocatului este departe de a fi caracterizată prin formalism sau redundanță. Mai mult decât oricând, prezența și afirmarea sa socială sunt garanții ale respectării drepturilor și intereselor legitime pe care fiecare cetățean al unui stat democratic este îndreptățit să le aibă.

avocat-servicii-reprezentare

Antichitatea ne relevă primele exemple de avocați angajați în cauza celor ce căutau dreptatea în fața instanței de judecată. Atunci, prin practică și determinare, s-a dezvoltat celebra ars bene dicendi (arta de a vorbi bine) transformată ulterior într-o virtute inseparabilă de personalitatea avocatului.

Oratoria sau capacitatea de a transforma normele rigide și tăioase în cuvinte menite să înduplece voința magistratului era dovada incontestabilă a măiestriei unui avocat. El aprindea pasiuni și stingea conflicte, lega jurăminte și dezlega mâini încătușate, bucura și întrista cu deopotrivă măsură.

Oratoria si evolutia reprezentarii

Peste veacuri, cuvintele meșteșugite au devenit tot mai puține la număr iar secolul vitezei și-a pus amprenta asupra ședințelor de judecată. Se remarcă în prezent existența unui șablon lingvistic, a unui limbaj juridic ce se regăsește pe buzele tuturor avocaților, cu consecința directă a repetării unor formule ce așteaptă răspunsuri la fel de predictibile și ezoterice pentru justițiabili. Iar aceștia din urmă, martori la un spectacol înțeles numai de actori, se întreabă unde a dispărut oratoria cândva monopolizată de avocații pledanți.

Însă ea nu a dispărut, ci asemeni tuturor elementelor ce ne înconjoară, a îmbrăcat hainele modernității și a lepădat vechile costume tradiționale. Avocatul continuă să cultive ars bene dicendi, dar nu în vechile tipare, ci răspunzând exigențelor pe care clientul, instanța și chiar societatea le afirmă din ce în ce mai des.

Concizia si claritatea, standarde moderne ale discursului oratoric

Nu mai este timp pentru cuvinte meșteșugite, dar este timp suficient pentru ca prin concizie și claritate avocatul să reprezinte în mod eficient interesele clientului său. Iar dacă vechile pledoarii ascundeau ore întregi petrecute pentru ticluirea celor mai frumoase și elocvente fraze, cu atât mai mult timp petrece avocatul în prezent, doar pentru a-și cântări spusele și a concentra în câteva cuvinte toată pledoaria pe care, în trecut, ar fi dezvoltat-o cu măiestrie.

In loc de concluzie

Chiar dacă discursul avocatului pierde la capitolul spectaculozitate, atunci când poartă respectiva încărcătură de concizie și putere argumentativă câștigă indubitabil prin eficiență și acuratețe. Și deși resimțim lipsa pledoariilor ce se îmbinau perfect cu arta literaturii, nu putem să nu apreciem o expunere punctuală care convinge nu pe căi ocolite, ci prin urmarea drumului celui mai scurt. Poate că și romanii, în extraordinarul lor spirit vizionar, au prevăzut acest viitor dedicat conciziei atunci când au lăsat posterității dictonul-îndemn Pauca, sed bona ! (Puține, dar bune !)

Obligația statului de a asigura cetățenilor săi un nivel de trai decent

Articolul 47 alin. 1 din Constituția României trasează direcțiile esențiale pentru activitatea autorităților statale. De fapt, urmărind logica normelor constituționale, descoperim cu ușurință faptul că acest text este cel mai cuprinzător sub aspectul obligațiilor ce revin organizării statale și cel mai promițător cu privire la așteptările pe care cetățenii sunt îndreptățiți să le aibă.

Viata decenta

Norma este scurtă și cuprinzătoare: “Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.” Cu alte cuvinte, promisiunea acestor dispoziții este angajarea statului în slujba cetățeanului, astfel încât orice acțiune să nu urmeze altă direcție decât cea specifică asigurării unui nivel de trai decent.

Deși această normă este opozabilă tuturor autorităților statale, în lipsa unei sancțiuni exprese ea apare ca fiind lipsită de eficacitate. În situația deja observabilă a eșecului de a asigura cetățenilor săi un nivel de trai decent, sub ce formă putem angaja răspunderea statală ? Se fac oare autoritățile vinovate de “neconstituționalitate” prin simpla incapacitate de a respecta aceste dispoziții ?

Sunt întrebări retorice, la fel ca și răspunsurile ce li se pot da. Interpretarea normei sus-citate ne arată că aceasta nu instituie o obligație de diligență, ci o obligație al cărei rezultat este determinat, definit și precizat: nivelul de trai decent. Întrucât statul a eșuat lamentabil în îndeplinirea acestei obligații, răspunderea sa ar trebui să fie directă și imediată, constituind potrivit principiilor juridice o măsură reparatorie față de prejudiciul cauzat cetățenilor săi.

Din păcate însă, se vor ridica întotdeauna voci care vor cere definirea exactă a nivelului de trai decent, a prejudiciului cauzat cetățenilor și a probării sale concrete. Se intră astfel într-un cerc vicios, care face aproape imposibilă angajarea răspunderii statale. Iar textul sus-citat, alături de alte exemple al căror număr devine tot mai mare, rămâne doar un principiu ce înfrumusețează lecturile constituționale și sluțește realitatea cotidiană.