Dreptul la viaţă intimă şi privată în cazul expulzărilor

Inspirându-se din textul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este primul dintr-o serie de patru texte ale Convenţiei care protejează drepturi ce semnifică respectul social datorat individului.

Domeniul de incidenţă al acestui text este foarte vast, motiv pentru care, cantitativ şi calitativ, art. 8 este al doilea text într-o ierarhie a aplicării prevederilor Convenţiei de către instanţa de la Strasbourg şi de către instanţele naţionale ale statelor membre, așa cum se apreciază în doctrină.

Caracteristic drepturilor apărate de art. 8 din Convenție este faptul că se instituie în sarcina statelor semnatare obligaţii negative, anume de a nu face ceva de natură a stânjeni exerciţiul lor de către titularii cărora le sunt recunoscute persoanele fizice sau entităţile sociale care le pot invoca.

Domeniul protejat prin art. 8 al Convenției este totodată un domeniu în care autoritățile statale au o marjă largă de apreciere, aspect ce a fost subliniat în repetate rânduri în hotărârile Curții de la Strasbourg.

Cu toate acestea, relativ recent, jurisprudența Curții a înregistrat un reviriment prin cauza Popov c. Franța, în privința cauzelor având ca obiect reținerea familiilor însoțite de minori în vederea expulzării, apreciindu-se că în astfel de situații principiul respectării interesului superior al minorului trebuie prezervat.

Obiectul acestei hotărâri îl constituie sesizarea Curții cu o violare a art. 8 din Convenție într-o situație în care doi resortisanți kazahi împreună cu copiii lor minori au fost reținuți pentru o perioadă considerabilă în vederea expulzării în țara de origine, expulzare care a întârziat din motive care nu țineau de persoana lor, aceștia obținând în final statutul de refugiați.

Deși minorii au fost reținuți în centre specializate pentru familii alături de părinții lor, Curtea a avut în vedere faptul că statul francez a dezvoltat o practică constantă în a reține minori împreună cu părinții lor în vederea expulzării, încălcându-se astfel principiul respectării interesului superior al minorului.

Originea noțiunii de interes superior al minorului provine din realizarea faptului că acesta este un individ care are nevoi și drepturi distincte de cele ale părinților. Prin urmare interesul său ar putea fi diferit de cel al părinților sau tutorilor săi. Astfel este normal ca interesul copilului să prevaleze în fața altor interese atunci când se iau măsuri cu privire la copil. Recomandarea 874 (1979) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei precizează ca un prim principiu următoarele: “copiii nu trebuie sa mai fie considerați proprietatea părinților ci trebuie să fie recunoscuți ca indivizi având propriile drepturi și nevoi”.

Prin raportare la această definiție apare ca firească modificarea jurisprudenței Curții de la Strasbourg, față de cauzele anterioare precum Muskhadzhiyeva şi alţii c. Belgia, în sensul în care nesocotirea principiului interesului superior al copilului ce presupune nu doar prezervarea unităţii familiale, ci şi limitarea detenţiei familiilor care au copii minori constituie o violare a dreptului la viață privată și familie garantat de art. 8 din Convenție.