Monthly Archive for November, 2012

Dreptul la viaţă intimă şi privată în cazul expulzărilor

Inspirându-se din textul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este primul dintr-o serie de patru texte ale Convenţiei care protejează drepturi ce semnifică respectul social datorat individului.

Domeniul de incidenţă al acestui text este foarte vast, motiv pentru care, cantitativ şi calitativ, art. 8 este al doilea text într-o ierarhie a aplicării prevederilor Convenţiei de către instanţa de la Strasbourg şi de către instanţele naţionale ale statelor membre, așa cum se apreciază în doctrină.

Caracteristic drepturilor apărate de art. 8 din Convenție este faptul că se instituie în sarcina statelor semnatare obligaţii negative, anume de a nu face ceva de natură a stânjeni exerciţiul lor de către titularii cărora le sunt recunoscute persoanele fizice sau entităţile sociale care le pot invoca.

Domeniul protejat prin art. 8 al Convenției este totodată un domeniu în care autoritățile statale au o marjă largă de apreciere, aspect ce a fost subliniat în repetate rânduri în hotărârile Curții de la Strasbourg.

Cu toate acestea, relativ recent, jurisprudența Curții a înregistrat un reviriment prin cauza Popov c. Franța, în privința cauzelor având ca obiect reținerea familiilor însoțite de minori în vederea expulzării, apreciindu-se că în astfel de situații principiul respectării interesului superior al minorului trebuie prezervat.

Obiectul acestei hotărâri îl constituie sesizarea Curții cu o violare a art. 8 din Convenție într-o situație în care doi resortisanți kazahi împreună cu copiii lor minori au fost reținuți pentru o perioadă considerabilă în vederea expulzării în țara de origine, expulzare care a întârziat din motive care nu țineau de persoana lor, aceștia obținând în final statutul de refugiați.

Deși minorii au fost reținuți în centre specializate pentru familii alături de părinții lor, Curtea a avut în vedere faptul că statul francez a dezvoltat o practică constantă în a reține minori împreună cu părinții lor în vederea expulzării, încălcându-se astfel principiul respectării interesului superior al minorului.

Originea noțiunii de interes superior al minorului provine din realizarea faptului că acesta este un individ care are nevoi și drepturi distincte de cele ale părinților. Prin urmare interesul său ar putea fi diferit de cel al părinților sau tutorilor săi. Astfel este normal ca interesul copilului să prevaleze în fața altor interese atunci când se iau măsuri cu privire la copil. Recomandarea 874 (1979) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei precizează ca un prim principiu următoarele: “copiii nu trebuie sa mai fie considerați proprietatea părinților ci trebuie să fie recunoscuți ca indivizi având propriile drepturi și nevoi”.

Prin raportare la această definiție apare ca firească modificarea jurisprudenței Curții de la Strasbourg, față de cauzele anterioare precum Muskhadzhiyeva şi alţii c. Belgia, în sensul în care nesocotirea principiului interesului superior al copilului ce presupune nu doar prezervarea unităţii familiale, ci şi limitarea detenţiei familiilor care au copii minori constituie o violare a dreptului la viață privată și familie garantat de art. 8 din Convenție.

Despre obligația de despăgubire ce incumbă companiilor de căi ferate în situația întârzierii tranurilor. Soluțiile recente ale jurisprudenței franceze

Măsura respectării normelor legale și a incidenței anumitor sancțiuni este dată întotdeauna de instanțele de judecată. Oricât de fermă este convingerea justițiabilului sau a apărătorului său cu privire la legitimitatea pretențiilor deduse judecății, cea care contează în cele din urmă este exclusiv convingerea instanței, învestită prin conventul social cu “lumină și înțelepciune”.

Ca expresie a celor de mai sus stă și o recentă hotărâre pronunțată de Curtea de Casație din Franța (instanța echivalentă Înaltei Curți de Casație și Justiție), cu privire la îndreptățirea unui avocat de a solicita despăgubiri ca urmare a întârzierii mijloacelor de transport feroviare. Pe scurt, datele speței soluționate prin hotărârea 11-13177/26.09.2012 sunt următoarele:

Domnul Philippe Grimaud, avocat și fost decan al baroului din Limoges (Franța), trebuia să susțină interesele clientului său în fața Tribunalului Comercial din Paris, ceea ce impunea prezența sa în fața instanței la data de 11.02.2010, orele 10:00 AM. Astfel, avocatul a cumpărat un bilet de tren ce-i asigura plecarea din Limoges la orele 05:47 AM și sosirea în Paris la orele 08:45 AM. Totodată, călătoria retur a fost programată în aceeași zi, pentru orele 12:58 PM.

Cu toate acestea, avocatul Philippe Grimaud a sosit în Paris cu o întârziere de peste 4 ore, ceea ce a făcut imposibilă asistarea clientului său în fața instanței. Raportat la această consecință, avocatul a chemat în instanță SNCF (Societatea Națională de Căi Ferate Franceze) și a solicitat obligarea acesteia la despăgubiri reprezentând prețul biletului de tren și daune-interese.

Prima instanță învestită cu soluționarea cauzei a respins argumentarea SNCF întemeiată pe existența unui caz de forță majoră și a reținut obligația acesteia de a respecta obligația de punctualitate ce figura în caietul de sarcini al companiei. De asemenea, instanța a reținut faptul că reclamantul și-a luat o marjă de eroare suficient de mare pentru a ajunge la sediul Tribunalului Comercial din Paris, acolo unde prezența sa era imperativ necesară. Astfel, întrucât călătoria reclamantului a rămas fără obiect, s-a reținut răspunderea SNCF și obligarea acesteia la plata către avocatul Grimaud, alături de prețul biletului de tren, a următoarelor sume: 500 Euro pentru a compensa pierderea onorariului, 1.000 Euro pentru pierderea credibilității în fața clientului și 500 Euro pentru compensarea sentimentelor de frustrare încercate cu ocazia întârzierii trenului.

Hotărârea a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe. Pentru a hotărî astfel, instanța supremă a considerat faptul că hotărârea atacată este privată de baza legală specifică art. 1.150 din Codul Civil francez, potrivit căruia debitorul obligației nu este ținut decât pentru despăgubiri ce au fost prevăzute sau au putut fi prevăzute în momentul încheierii contractului.

Astfel, s-a reținut că unica despăgubire ce se impune în cauză este determinată de obligația de rambursare a prețului biletului de tren (urmare ce decurge imediat și direct din contractul de transport). Dimpotrivă, Curtea de Casație a arătat expres că celelalte consecințe invocate de reclamant și admise de prima instanță (pierderea onorariului și a credibilității, precum și sentimentele de frustrare și neputință) nu intră în sfera de previzibilitate specifică unui contract de transport, SNCF fiind străină de angajamentele contractuale sau de orice altă natură pe care clienții săi le au cu terțe persoane.

Pe cale de consecință, chiar dacă ne aflăm în prezența unei fapte ce cauzează un prejudiciu complex, despăgubirile acordate nu pot acoperi în integralitate pierderile suferite de persoana vătămată, indiferent dacă acestea au o natură pecuniară sau morală.

Jurisprudența CEDO în privința încălcării dreptului la un proces echitabil și a dreptului de acces la justiție prin impunerea unor taxe judiciare de timbru excesive. Cauza Kreuz c. Polonia

Dreptul recunoscut oricărui justițiabil de a avea acces la o instanță de judecată este o parte componentă incipientă dreptului la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Însăși Constituția României, prin art. 21, consacră dreptul oricărei persoane de a avea un liber acces la actul de judecată. Cu toate acestea, există situații ce conturează limitele acestui drept, ceea ce dovedește faptul că nu ne aflăm în prezența unui drept absolut, anumite reglementări precum taxele judiciare de timbru fiind necesare pentru buna orânduire a justiției în orice stat democratic. Dacă însă aceste restricții normative sunt prea excesive pentru posibilitățile materiale ale justițiabilului, își păstrează ele caracterul irefragabil, în detrimentul exercitării dreptului de acces la o instanță de judecată? O asemenea situație a fost analizată de CEDO prin hotărârea din data de 19.06.2001, pronunțată în cauza Kreuz c. Polonia.

Situația de fapt este simplă, fiind cel mai probabil un stereotip al justițiabililor ce se văd nevoiți a chibzui cu multă atenție promovarea unei acțiuni în justiție, din prisma lipsei sumelor de bani ce compun cuantumul taxei judiciare de timbru. Astfel, reclamantul Henryk Kreuz a introdus o acțiune în pretenții în fața instanței competente din Polonia, prin care a solicitat repararea prejudiciului cauzat de o autoritate administrativă prin obligarea acesteia la plata sumei de 5.850.000.000 zloți polonezi. Întrucât prima instanța a respins cererea ca prematură, nu l-a obligat la plata taxei de timbru aferente, nefiind analizat fondul cauzei. În apelul formulat împotriva acestei hotărâri, Henryk Kreuz a solicitat scutirea de la plata taxei judiciare de timbru din apel, în cuantum de 200.000.000 zloți, iar pe fondul cauzei, desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare. Apelul său fiind admis, cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe, care i-a pus în vedere să plătească o taxă de timbru în cuantum de 308.500.000 zloți. Întrucât reclamantul a formulat, din nou, cerere de scutire de la plata taxei de timbru, instanța a redus cuantumul acesteia la suma de 100.000.000 zloți. Nefiind în posesia acestei sume, reclamantul nu a achitat taxa de timbru, iar instanța a respins cererea ca netimbrată.

În acest context, reclamantul a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reclamând violarea art. 6 alin. 1 din Convenție, în ceea ce privește încălcarea dreptului la un proces echitabil prin înfrângerea dreptului de acces la justiție. Prin hotărârea din data de 19.06.2001, înaltul for european a admis cererea și a constatat violarea art. 6 alin. 1 CEDO, pentru argumentele ce vor fi detaliate în cele ce urmează.

În primul rând, Curtea a reamintit faptul că art. 6 alin. 1 din Convenție garantează oricărei persoane dreptul de a deferi justiției orice cerere în legătură cu drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Astfel, dreptul de acces la justiție apare ca fiind intrinsec dreptului la un proces echitabil. Edificatoare în această privință sunt aprecierile Curții formulate cu ocazia judecării cauzei Golder c. Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (Hotărârea din 21.01.1975).

În respectivul context, Curtea a arătat că “Dacă art. 6 pct. 1 ar fi interpretat ca privind în mod exclusiv derularea unei cauze deja iniţiate într-o instanţă judecătorească, un stat contractant ar putea, fără încălcarea acestui text, să desfiinţeze instanţele sau să sustragă competenţei lor soluţionarea anumitor categorii de cauze cu caracter civil pentru a le încredinţa unor organe dependente de guvern. Atare ipoteze, inseparabile de riscul arbitrarului, ar avea consecinţe contrare principiilor de mai sus, pe care Curtea nu le poate trece cu vederea”. Astfel fiind, s-a considerat că “ar fi de neconceput ca art. 6 pct. 1 să descrie în detaliu garanţiile procedurale acordate părţilor unei acţiuni civile în curs, fără a proteja mai întâi ceea ce singur face în realitate posibilă exercitarea unei astfel de garanţii: accesul la instanţa judecătorească. Echitatea, publicitatea şi celeritatea unui proces nu au nici o semnificaţie în absenţa procesului”.

În același timp însă, Curtea a arătat în argumentarea soluției din cauza Kreuz c. Polonia, faptul că dreptul de acces la o instanță de judecată nu are un caracter absolut, fiind normal și dezirabil ca acesta să fie supus anumitor limitări, intrinseci forței de reglementare legislativă specifice oricărui stat de drept.

Astfel, pot exista limitări de natură procedurală, precum imperativul parcurgerii unei proceduri (autorizări) prealabile și chiar limitări de natură financiară, precum impunerea unor taxe judiciare de timbru. Importantă rămâne însă rezonabilitatea acestor limitări, ele trecând limitele convenționale atunci când restricționează accesul la justiție în asemenea mod încât aduc atingere însăși esenței dreptului consacrat în beneficiul tuturor justițiabililor.

Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului urmărește consacrarea și garantarea unor drepturi practice și efective, nicidecum a unor drepturi teoretice și iluzorii, restricțiile pe care autoritățile statale competente le pot aduce dreptului de acces la justiție sunt convenționale numai în măsura în care urmăresc un scop legitim și asigură o proporționalitate între mijloacele legale uzitate și obiectivul final.

Astfel, Curtea a constatat, în acord cu jurisprudența sa anterioară, că instituirea unor taxe judiciare de timbru nu reprezintă o încălcare per se a dreptului de acces la instanțele judecătorești, fiind respinsă teza ce echivalează dreptul de acces la justiție cu gratuitatea actului de justiție. Totuși, discuția se poartă cu privire la nivelul taxelor judiciare de timbru, statele membre trebuind să se asigure de faptul că sumele împovărătoare pentru posibilitățile financiare ale anumitor justițiabili nu reprezintă o restricție disproporționată ce împiedică dreptul de acces la o instanță de judecată.

În speța analizată, Curtea a apreciat că taxa judiciară de timbru stabilită chiar și în cuantumul redus de 100.000.000 zloți reprezintă salariul mediu anual în Polonia, fiind excesivă pentru un reclamant cu posibilități financiare obișnuite. Chiar dacă dnul Kreuz, reclamantul din prezenta speță, era angajat în activități comerciale, această constatare nu este suficientă per se pentru a institui prezumția disponibilităților financiare ridicate de natură a acoperi o taxă judiciară de timbru excesivă.

Așa fiind, Curtea a considerat că nu a fost respectat echilibrul dintre dreptul statului de a colecta taxele judiciare de timbru și interesul reclamantului de a introduce o acțiune în fața instanței competente, dreptul de acces la justiție și, implicit, art. 6 alin. 1 CEDO fiind încălcate în mod flagrant.

Renunţarea la judecata acţiunii întemeiate pe dreptul comun ulterior obţinerii imobilului revendicat în baza Legii nr. 10/2001

Intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001 oferea reclamanţilor posibilitatea de a abandona definitiv sau temporar calea dreptului comun în ceea ce priveşte revendicarea imobiliară pentru a parcurge procedura prevăzută de această lege specială.

Ȋn acest sens, dispoziţiile art. 46 alin. 1 (actualul art. 47 alin. 1) din Legea nr. 10/2001 prevedeau expres că în cazul acţiunilor aflate în curs de judecată la momentul apariţiei acestei legi, reclamanţii îşi pot manifesta dreptul de opţiune ca expresie deplină a principiului disponibilităţi, în sensul continuării judecăţii pe dreptul comun, solicitând suspendarea judecăţii sau renunţând la judecată.

Faţă de caracterul derogator al acestor dispoziţii legale de la dreptul comun, respectiv art. 242 Cod proc. civ. şi art. 246 Cod proc. civ., suspendarea sau renunţarea la judecată se putea realiza prin simpla manifestare de voinţă a reclamantului, singura condiţie impusă de lege fiind aceea de a face dovada începerii procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001.

Problema care a născut divergenţe de opinii şi soluţii contradictorii este în situaţia în care reclamanţii au solicitat suspendarea cauzei în temeiul art. 46 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, pentru a urma procedura prevăzută de această lege, iar ulterior finalizării acestei proceduri au solicitat repunerea cauzei pe rol în vederea renunţării la judecată. Ȋn acest caz au apărut controverse cu privire la temeiul juridic al renunţării la judecată: legea specială sau dreptul comun.

Acest aspect prezenta o relevanţă deosebită, întrucât dreptul comun prevede anumite condiţii care reglementează atât suspendarea cauzei, cât şi renunţarea la judecată, condiţii care nu se regăsesc însă în legea specială.

Iniţial, instanţele în faţă cărora s-a ivit acest incident procedural au statuat că reclamanţii ar putea solicita repunerea pe rol a cauzei în vederea renunţării la judecată faţă de restituirea imobilului pe baza legii speciale, renunţarea putându-se face în condiţiile reglementate de această lege.

Această practică a instanţelor contravine însă scopului avut în vedere de legiuitor la momentul instituirii dispoziţiilor art. 46 alin. 1 (actualul art. 47 alin. 1) din Legea nr. 10/2001, respectiv acela de a conferi reclamantului prerogativa desistării temporare sau definitive a judecăţii pentru a urma procedura instituită de această nouă lege.

Or, în cazul în care procedura prevăzută de legea specială s-a finalizat irevocabil, obţinându-se restituirea imobilului preluat abuziv, este evident că nu se mai justifică scopul acestor dispoziţii speciale pentru renunţarea la judecată.

Ȋn acest context, reclamantul poate renunţa la judecată, însă potrivit dreptului comun, respectiv cu acordul celeilalte părţi (întrucât prin ipoteză renunţarea se face după comunicarea cererii de chemare în judecată), fără a se putea prevala de dispoziţiile legii speciale, potrivit cărora renunţarea se putea face independent de voinţa celorlalte părţi, doar prin simpla manifestare de voinţă a reclamanţului.

Observarea scopului legislativ reprezintă chintesenţa soluţionării acestor incidente procedurale, aspect care necesită o analiză intrinsecă din partea instanţei, numai în acest mod fiind posibilă pronunţarea unor soluţii corecte şi legale.

Ȋn prezent, în practica instanţelor se poate constata o schimbare a opiniilor cu privire la temeiul juridic aplicabil în situaţia anterioară, concluzionându-se că renunţarea la judecată se poate face în baza dreptului comun şi nu a legii speciale, întrucât nu mai subzistă motivul care justifica dispunerea acestei măsuri, respectiv începerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.