Tag Archive for 'Convenția Europeană a Drepturilor Omului'

Noi condamnări ale României la CEDO

Condamnarea României pentru încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului a devenit o constantă a realității juridice europene. Curtea de la Strasbourg a reținut în nenumărate cauze violarea dispozițiilor convenționale și a jurisprudenței ce asigură respectarea principiilor și drepturilor pe care statul nostru s-a angajat să le apere. În data de 27.09.2011, CEDO a condamnat România în trei cauze, toate având în comun încălcarea art. 3 din Convenție, referitor la interzicerea torturii, a pedepselor și a tratamentelor inumane sau degradante.

CAUZA C.M. SI A.C. C. ROMÂNIA : s-a constatat încălcarea art. 3 și 8 din Convenție (șase voturi pentru, unul împotrivă), acordându-se daune morale în cuantum de 13.000 Euro și 500 Euro onorariu avocațial și cheltuieli.

Faptele: Petenții C.M. și fiul său A.C., de origine română, sunt stabiliți în localitatea Saint-Priest, Franța, făcând parte din secta Martorii lui Iehova. C.M. a divorțat de soțul său, D.C., în anul 1994. Tot atunci, la plângerea prelabilă a lui C.M., D.C. a fost condamnat la 6 luni de închisoare pentru molestarea fizică a soției sale, a cumnatei sale și a altor persoane din secta Martorii lui Iehova.

În anul 1998, C.M. formulat o plângere penală împotriva fostului soț. Aceasta a fost motivată de susținerile fiului lor, A.C., care a afirmat că în cursul aceluiași an a fost molestat sexual de către tatăl său. În urma anchetei desfășurate, mai mulți martori au confirmat afirmațiile lui A.C., iar două rapoarte medicale au confirmat abuzul sexual. Cu toate acestea, în urma testului poligraf, tatăl a fost sincer spunând că nu și-a abuzat sexual fiul, în timp ce mama se pare că a mințit la trei din cele zece întrebări, referitoare la înscenarea sau implicarea în înscenarea abuzului sexual.

În martie 2000, D.C. nu a trimis în judecată, în special datorită testului poligraf și a mărturiilor unor persoane ce se bazau pe spusele unui copil în vârstă de patru ani, incapabil de a distinge realitatea de ficțiune. În septembrie 2000 decizia a fost casată și s-a redeschis ancheta cu indicarea coroborării expertizelor medicale și a rapoartelor psihologice, pentru ca în luna iulie 2003 să se dispună aceeași măsură a netrimiterii în judecată fără a se urma liniile directoare anterior menționate. Recursul lui C.M. a fost respins în martie 2004.

În perioada august 1998-octombrie 1999, A.C. a fost în grija unui centru de plasament, fiind vizitat săptămânal de ambii părinți.

C.M. a promovat și o acțiune civilă pentru limitarea vizitelor lui D.C. la două pe lună, numai în prezența sa. În primă instanță, cererea a fost respinsă cu motivarea că C.M. dorește depărtarea tatălui de fiul său doar pentru că acesta nu mai este membru al sectei Martorii lui Iehova, existând posibilitatea ca abuzul sexual să fi fost înscenat tocmai din aceste motive. Hotărârea nu s-a schimbat în calea de atac.

Plângerea: C.M. a formulat plângerea în nume propriu și în numele fiului său, acuzând Statul Român de lipsa asigurării unei protecții adecvate pentru A.C., abuzat sexual de tatăl său. A acuzat, de asemenea, separare de fiul său pentru o perioadă de aproximativ un an, precum și respingerea pretențiilor promovate în fața instanțelor civile în temeiul convingerilor sale religioase.

A invocat încălcarea art. 3, 8, 6 și 14 din CEDO.

Hotărârea: Au fost încălcate art. 3 și 8 din Convenție.

Curtea a apreciat efortul autorităților române în această cauză, considerând drept justă protejarea minorului prin internarea într-un centru de plasament, apreciind totodată și desfășurarea anchetei (martori, expertize medicale, test poligraf, etc.).

Totuși, nu a fost verificată credibilitatea martorilor, organele de cercetare penală nu au urmat indicațiile de a corobora probele medicale și rapoartele psihologice, iar instanțele civile nu au luat în considerare antecedentele violente ale lui D.C. Deși s-a promovat posibilitatea ca C.M. să fi înscenat abuzul sexual, nu a fost deschisă nicio anchetă în acest sens.

În concluzie, Statul Român a încălcat art 3 și 8 prin neîndeplinirea obligației de a aplica în mod eficient sistemul penal pentru pedepsirea tuturor formelor de abuz sexual.

Nu se poate reține încălcarea art. 6 și 14, întrucât instanțele autohtone au hotărât prin aprecierea prioritară a interesului minorului, neexistând probe în sensul unei hotărâri distincte dacă religia lui C.M. ar fi fost alta.

În temeiul art. 41, Curtea a acordat daune moral în cuantum de 13.000 Euro și cheltuieli de judecată de 500 Euro.

CAUZA ARCHIP C. ROMÂNIA: s-au constatat două violări ale art. 3 CEDO, acordându-se daune morale în cuantum de 10.000 Euro.

Faptele: Petentul a fost implicat într-un incident în localitatea de rezidență, comuna Podoleni. În urma acestuia, i-a insultat pe primarul și viceprimarul comunei, care, pentru a-l calma, l-au dus la secția de poliție.

Petentul a fost legat cu cătușele de un copac situat în curtea secției de poliție, timp de trei ore, în văzul tuturor celor ce treceau prin centrul comunei. Presa locală a fost anunțată, fiind prezentă la fața locului. Șeful poliției locale a afirmat că petentul nu a fost încătușat mai mult de 20-30 de minute, fiind prezent personal lângă el pe toată această perioadă, fapt contrazis însă de mai mulți martori.

Plângerile penale ale petentului au fost respinse, pe motiv că încătușarea în curtea secției de poliție nu contravine legii iar această măsură a fost necesară pentru a-l împiedica pe petent să se rănească.

Petentul a susținut faptul că încătușarea sa într-o zi friguroasă de noiembrie a agravat artrita de care suferă, fapt confirmat ulterior de o comisie medicală.

Plângerea: Încătușarea în forma sus-menționată este nejustificată și umilitoare, petentul acuzând și anchetarea inadecvată a plângerilor sale penale.

Hotărârea: Încătușarea în văzul tuturor, în centrul comunei, a fost de natură să-l umilească pe petent dincolo de orice limită rezonabilă. Sentimentele de umilință și inferioritate au fost accentuate de prezența presei. Încătușarea unei persoane sănătoase în curtea secției de poliție, într-o zi friguroasă de noiembrie este periculoasă pentru sănătate, deci cu atât mai mult această acțiune a fost dăunătoare pentru petentul ce suferea de artrită. Mai mult chiar, prevederile legale române interzic încătușarea unei persoane ce suferă de o boală vizibilă.

Anchetele desfășurate nu au dovedit timpul exact petrecut de petent încătușat și nici dacă șeful secției poliției a fost sau nu prezent lângă acesta.

Ambele aspecte au fost considerate ca fiind violări ale art. 3 CEDO.

În temeiul art. 41, au fost acordate daune morale în cuantum de 10.000 Euro.

CAUZA DEMIAN C. ROMÂNIA: Curtea a constatat încalcarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acordând daune morale în valoare de 10.000 Euro.

Faptele: În anul 2003, petentul a fost reținut de poliție și a fost împiedicat să mănânce și să doarmă, în încercarea de a face anumite declarații cu privire la câteva furturi. Ulterior, a fost condamnat la 4 ani și 2 luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt.

În timpul executării pedepsei la închisoarea Baia Mare, petentul a fost diagnosticat cu diabet tip I, fiind necesară administrarea de insulină și urmarea unui regim special. Cu toate acestea, petentul a acuzat lipsa tratamentelor necesare pentru diabetici pe toată durata detenției sale, insuficiența insulinei și a seringilor de unică folosință, precum și absența regimului alimentar necesar.

În fața instanțelor civile, petentul a solicitat daune de 1 miliard de lei pentru relele condiții de detenție ce i-au pus viața în pericol. Judecătoria Baia Mare i-a admis parțial cererea, obligând închisoarea la asigurarea celor necesare îngrijirii sale și respingând cererea de daune interese. Deși hotărârea rămăsese definitivă, nu i-au fost asigurate cele necesare.

Aceeași situație a fost reținută și la închisoarea Gherla, la care petentul fusese mutat ulterior.

Plângerea: A fost invocată violarea art. 3 CEDO.

Hotărârea: Curtea a reținut încălcarea art. 3 sub aspectul absenței îngrijirilor medicale necesare petentului la închisorile din Baia Mare și Gherla, fără a considera că același articol a fost încălcat și cu privire la condițiile de detenție invocate de petent.

În temeiul art. 41, s-au acordat daune morale în cuantum de 10.000 Euro.

DESPRE DREPTUL LA VIAȚA PRIVATĂ

Dezvoltarea tehnologică specifică actualității determină și o dezvoltare a interesului pe care societatea îl manifestă față de membrii săi. Alături de efectele pozitive ale acestei “oblăduiri materne” – observabile în sfera legislativă, medicală, culturală, socială, etc. – se resimt și efecte secundare determinate de o imixtiune tot mai mare în sfera vieții private. Practic, prețul asistenței sociale este o curiozitate deseori nejustificată față de ceea ce nu ar trebui să privească decât persoana și familia noastră.

dreptul la viata privataPrin dispozițiile art. 8, Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră dreptul la respectarea vieții private și de familie. Aceleași prevederi se regăsesc și în art. 26 din Constituția României, noțiunea consacrată fiind cea de “viață intimă, familială și privată”. Evident, pornind de la aceste două texte fundamentale, noțiunea este menționată în nenumărate alte acte normative, fiecare asigurând respectarea valorilor legiferate.

Însă dincolo de litera legii se află realitatea deseori contradictorie. De la cele mai simple chestionare completate în scopul obținerii unui produs și până la formularele prin care interacționăm cu instituțiile publice, tendința este de lărgire a sferei de interes față de persoana și familia solicitantului. Recurența acestor imixtiuni își găsește justificarea în exhibarea vieții private, atitudine majoritară printre membrii societății. Nu aceștia vor clama însă încălcarea normelor sus-indicate, ci minoritatea celor ce încă respectă valorile tradiționale și doresc separarea categorică dintre viața publică și cea privată.

Fie numai și pentru aceștia din urmă, societatea are datoria de a nu depăși limitele interesului manifestat față de membrii săi. Respectarea vieții private se traduce atât prin obligația de a nu aduce nicio atingere aspectelor pe care o persoană le cataloghează ca fiind inseparabile de intimitatea sa, cât și prin repararea oricăror abuzuri prin care unei persoane i s-a știrbit dreptul la viață privată.

Desigur, art. 8 CEDO enumeră situațiile de excepție față de principiul respectării vieții private, acestea fiind substanțial legate de interesul obștesc. Ca întotdeauna, primează binele comun, chiar dacă prevalența acestuia poate determina o ingerință în exercitarea dreptului individual la viață privată. Însă definirea binelui comun, aflat într-o permanentă schimbare și transformare, este tot mai dificilă, în timp ce justificarea ingerințelor în viața privată este tot mai ușor de argumentat. Sub motivația prevenției, se produc abuzuri evidente și se încalcă unele dintre cele mai elementare norme ce protejează persoana, împreună cu drepturile și interesele sale.

respectarea vietii privateÎn confruntarea cu această realitate caracterizată prin tendința de uniformizare, vor avea de câștigat doar cei ce își vor afirma drepturile cu tărie și convingere. Plecând de la atributul unicității, persoana trebuie să-și manifeste personalitatea, iar viața privată trebuie să-și afirme existența, indiferent de piedicile întâlnite.