Despre obligația reprezentării prin avocat în etapa procesuală a recursului, conform Noului Cod de procedură civilă

În cadrul reglementărilor introduse prin Noul Cod de Procedură Civilă, una dintre cele mai importante schimbări are legătură cu calea de atac a recursului. Dincolo de faptul că acesta urmează a fi analizat în capitolul aferent căilor extraordinare de atac – alături de contestația în anulare și revizuirea -  schimbarea care incită dezbateri și angajează noi obligații în sarcina părților litigante este legată de obligativitatea reprezentării părților prin avocat în etapa procesuală a recursului.

Într-adevăr, această mențiune este regăsită, ca o atenționare cu caracter de principiu, în cuprinsul Capitolului II – Principiile fundamentale ale procesului civil. Astfel, art. 13 alin. 1 precizează faptul că dreptul la apărare este garantat, urmând ca în alineatul secund să extindă facultatea reprezentării prin avocat la gradul de obligație atunci când procesul se află în etapa procesuală a recursului.

Topica normei în discuție nu este deloc întâmplătoare. Art. 13 alin. 2 învederează faptul că “părțile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condițiile legii”. Așadar, este consacrată asigurarea dreptului la apărare, principiu prezent și prin vechiul cod de procedură civilă. Noutatea apare în teza secundă a alineatului, întrucât, “în recurs, cererile și concluziile părților nu pot fi formulate și susținute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepția situației în care partea sau mandatarul acesteia, soț ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licențiată în drept”.

Norma, cu un evident caracter imperativ, prezintă importanță sub cel puțin trei aspecte.

Primo, este indubitabil faptul că orice cerere formulată în etapa recursului trebuie să poarte girul apărătorului părții litigante. Ne referim aici atât la solicitările orale, cât și la cererile scrise, indiferent de obiectul lor. Se naște însă întrebarea legitimă cu privire la întinderea acestei obligații și asupra înseși cererii/declarației de recurs. Astfel, dacă recurentul și-a promovat singur interesele în etapele procesuale anterioare, în lumina art. 13 alin. 2 teza secundă NCPC, poate să formuleze o declarație de recurs fără a avea încheiat un contract de asistență juridică cu un avocat ?

Considerăm că răspunsul nu poate fi decât afirmativ, sub rezerva respectării obligației de reprezentare prin avocat în toate celelalte cereri formulate în fața instanței de recurs. În caz contrar, s-ar încălca accesul la justiție al părții litigante, prin interpunerea unei obligații prealabile (angajarea unor servicii de asistență juridică) supuse termenului de declarare a recursului. De asemenea, însăși exprimarea legiuitorului lasă de înțeles faptul că obligativitatea reprezentării prin avocat este încadrată de limitele recursului, afirmându-se explicit faptul că solicitările sus-menționate se fac “în recurs”, id est ulterior deschiderii acestei căi de atac. La aceeași concluzie ajungem și prin utilizarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, legiuitorul trebuind să specifice expres că declarația de recurs este admisibilă doar dacă a fost formulată de un avocat, în numele părții litigante.

Secundo, având în vedere caracterul imperativ al acestei obligații, dacă partea nu se conformează urmează ca cererile și concluziile sale să nu fie primite. Aici trebuie să distingem după cum partea are calitatea de recurent sau de intimat. Întrucât obligația subzistă pentru “părțile din recurs” – deci indiferent de calitatea acestora – neconformarea va produce consecințe diferite, raportate de calitatea lor specifică. Astfel, dacă recurentul formulează recurs dar nu înțelege să-și angajeze un apărător, considerăm că cererea sa urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a neîndeplinirii acestei obligații imperative. Dacă însă cel care nu este reprezentat prin avocat are calitatea de intimat, apreciem că acesta nu-și pierde calitatea și continuă să fie parte în judecată, fără însă a putea să formuleze cereri sau concluzii cu privire la aspectele deduse judecății de recurentul reprezentat prin avocat.

În fine, tertio, din punctul de vedere al părții litigante cea mai importantă consecință este obligația de a-și angaja un apărător, drept condiție sine qua non pentru promovarea căii de atac a recursului. Astfel, presupunând reprezentarea proprie în etapele procesuale anterioare, această obligație poate părea pentru partea litigantă drept o povară în primul rând pecuniară. Însă finalitatea acestui demers este logică și binevenită, dată fiind încadrarea recursului în rândul căilor extraordinare de atac și specializarea problemelor de drept ce urmează a fi dezbătute în această etapă procesuală. Astfel, recurentul nu are decât de câștigat prin asigurarea reprezentării sale prin avocat, fiind de preferat o contractare a serviciilor juridice încă din etapa fondului, pentru a evita o scindare a prezentărilor procesuale și săvârșirea unor erori ce cu greu pot fi reparate în recurs.

De la obligația de a fi reprezentat printr-un avocat – sau consilier juridic, în cazul persoanelor juridice – legiuitorul a instituit o excepție determinată de faptul că “partea sau mandatarul acesteia, soț ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licențiată în drept”.

În concluzie, această schimbare este necesară pentru asigurarea unor dezbateri juridice de un nivel ridicat, fiind utilă tuturor părților implicate în actul de judecată – magistratului pentru purtarea unor discuții de specialitate, avocatului pentru facilitarea încadrării situației faptice în sfera motivelor de recurs și, nu în ultimul rând, justițiabilului pentru celeritatea unei căi de atac în care specialiștii dreptului asigură interpretarea corectă și eficientă a normelor aplicabile.