Poate cea mai importantă etapă a unui proces civil, executarea silită este adesea așezată la periferia instituțiilor procesuale uzitate în cotidianul judiciar. Deși explicabilă prin raportare la cursul procesual – fiind vorba, totuși, de etapa finală a acțiunii civile –, marginalizarea executării silite este o eroare ce poate ruina întreaga construcție juridică ridicată pe parcursul procesului civil.
Teoretic, art. 3711 din Codul de procedură civilă instituie principiul executării voluntare a dispozițiilor consacrate printr-un titlu executoriu. Vechiul dicton latin bona fides presumitur (buna-credință se prezumă) își dovedește aplicabilitatea chiar și în ultimul moment al cursului procesual, debitorului obligațiilor statuate prin titlul executoriu fiindu-i dată posibilitatea de a recunoaște supremația actului de judecată și de a i se supune în mod voluntar. Practic însă, rareori asistăm la o executare din proprie inițiativă, mult mai întâlnite fiind pasivitatea sau chiar refuzul debitorului de a se conforma obligațiilor statuate.
Executarea silită intervine în această ultimă situație ca un mijloc concret prin care forța coercitivă a statului determină realizarea actului de judecată în integralitatea sa. O acțiune civilă soluționată de instanța de judecată este inutilă pentru partea care a obținut câștig de cauză atâta timp cât aceasta nu poate fi adusă la îndeplinire prin mijloace de constrângere specifice. Astfel, procesul civil nu se încheie prin pronunțarea unei decizii definitive și irevocabile, ci numai atunci când această decizie a fost executată, respectiv atunci când a fost restabilit un echilibru juridic anterior afectat.
Executarea silită, la fel ca și acțiunea civilă, nu poate fi pornită din oficiu. În temeiul principiului disponibilității, partea care justifică un interes poate solicita organului de executare competent aducerea la îndeplinire a dispozițiilor consacrate
printr-un titlu executoriu. Creditorul are facultatea de a cere începerea executării silite și, oricând pe parcursul acesteia, de a solicita încetarea. Mai mult chiar, între creditor și debitor, sub supravegherea organului de executare, poate interveni un acord cu privire la modalitatea de efectuare a executării silite.
Codul de procedură civilă consacră acestei etape procesuale o parte importantă din corpusul său normativ, aceasta fiind reglementată în Cartea a V-a, respectiv în cuprinsul art. 3711- 5805. Începând cu sesizarea organului de executare și terminând cu executarea concretă a anumitor categorii de obligații, sunt reglementate anumite norme ce converg către realizarea dreptului a cărui legitimitate și apartenență au fost consacrate în mod univoc. Plecând de la aceste considerații generale, urmează ca în articolele următoare să prezentăm cele mai întâlnite instituții și incidente procesuale din etapa executării silite, neîncetând a sublinia caracterul deosebit de important al acestui veritabil punct terminus al procesului civil.
0 Responses to “Considerații generale privind executarea silită în materie civilă”