Archive for the 'Legislativ' Category

Page 2 of 3

Autoritatea părintească în Noul Cod Civil – premise, reglementări și aspecte de evoluție legislativă

Într-un context social caracterizat din ce în ce mai mult prin complexitate şi imprevizibilitate, familia trebuie să-şi revendice cu tărie rolul de nucleu al societăţii şi civilizaţiei. Sub aspect juridic, individul privit în mod izolat poate să reprezinte cel mult un subiect de drept golit de substanţa culturală, socială şi spirituală şi nicidecum un punct de plecare către dezvoltarea relaţiilor interumane şi inovarea acestora sub toate aspectele definitorii. Această caracteristică este proprie numai familiei nucleare, spaţiul în care doi adulţi îşi unesc destinele şi întemeiază alături de copii o micro-societate ce conţine toate premisele pentru îmbogăţirea macro-societăţii ai cărei membrii devenim încă de la naştere.

Iată de ce autoritatea părintească, subiectul Titlului IV al Cărții a II-a din Noul Cod Civil, nu poate decât să reprezinte un pas înainte în recunoaşterea importanţei de care se bucură familia în orice stat de drept. Prin această legiferare cu caracter de noutate se consolidează principiile care stau la temelia societăţii, iar prin ″haina codificării″ această instituţie îmbracă o valoare de necontestat, întărind în conştiinţa publică vechiul dicton roman nemo censetur ignorare legem.

Încercând o sistematizare a dispoziţiilor codificate, propunem spre analiză două situaţii de facto care se regăsesc şi în sfera de jure. În acest sens, expunerea ce urmează cuprinde două părţi principale: Exercitarea autorităţii părinteşti în familia biparentală (A.) şi Exercitarea autorităţii părinteşti în familia monoparentală (B.).

Acestor două prezentări se adaugă şi o parte finală concluzivă, în care se tratează Importanţa autorităţii părinteşti în actualul context social (C.), punctând în acest fel principalele probleme ce caracterizează cotidianul din ce în ce mai zbuciumat.

A. Exercitarea autorităţii părinteşti în familia biparentală

Potrivit noii reglementări civile, respectiv art. 483 alin. 1 NCC, ″autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.″ Aşadar, ceea ce trebuie subliniat în această definiţie legală este chiar egalitatea în ceea ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti.

Însă această egalitate şi putere nu conferă un drept discreţionar, străin de orice cenzură sau raportare exterioară. Astfel, acelaşi articol introductiv consacră exercitarea autorităţii părinteşti ″numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia″, având totodată obligaţia de a-l ″asocia pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate″. În fine, definitoriu pentru acest prim articol al Tilului IV este şi ultimul alineat, care prevede faptul că ″ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori″.

Pe cale de consecinţă, încă din primele rânduri ce reglementează autoritatea părintească se instituie prezumţia exercitării acesteia de către ambii părinţi, cu asocierea directă a copilului şi cu răspunderea solidară faţă de creşterea acestuia.

Se consacră aşadar normalitatea unei familii biparentale, în care părinţii sunt direct implicaţi în formarea spirituală, socială şi umană a copilului. Această prezumţie îşi găseşte corespondentul în realitatea cotidiană, în care familia biparentală reprezintă regula iar cea monoparentală – excepţia regretabilă. Însă şi în cadrul familiei tradiţionale, preluând expresia dr. Alain Braconnier, ″autoritatea parentală fără dialog este un impas″.

Departe de vechea concepţie romană în care pater familias îşi asuma întreaga responsabilitate şi conducere a familiei, în prezent asistăm din ce în ce mai mult la o individualizare a membrilor familiei, dreptul individului devenind superior dreptului familiei. Iată raţiunea pentru care, aşa cum am subliniat mai sus, exercitarea autorităţii părinteşti se face cu asocierea progresivă a copilului, pe măsura evoluţiei sale biologice şi psihice, realizând astfel dialogul care ne îndepărtează de nedoritul impas.

Revenind la tema familiei biparentale, Capitolul III din Titlul IV debutează cu modul de exercitare a autorităţii părinteşti, continuând în acest fel prezumţia existenţei unei familii tradiţionale, în sensul anterior prezentat.

Astfel, prin art. 503 NCC se consacră faptul că ″părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească. Faţă de terţii de bună-credinţă, oricare dintre părinţi, care îndeplineşte singur un act curent pentru exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, este prezumat că are şi consimţământul celuilalt părinte.″

Acest text este interesant prin raportare la mai multe aspecte, fie de ordin juridic, fie de factură etimologică. Astfel, constatăm faptul că într-o familie biparentală autoritatea părintească se exercită împreună şi în mod egal, acestor caracteristici exprese adăugându-se şi cea implicită a comunului acord exprimat spre interesul superior al copilului.

Asistăm prin urmare la o recurenţă a temei dialogului între părinţi, ceea ce subsumează condiţiile necesare angajării acestuia: înţelegerea, analiza, buna comunicare, selectivitatea şi de ce nu, chiar compromisul. Acesta din urmă este premisa ajungerii la o situaţie de win-win, în care ambii părinţi contribuie la aportul educaţional în creşterea copilului, fără angajarea unor opinii divergente cu efect negativ.

Astfel, concomitent şi în mod egal, ambii părinţi exercită autoritatea părintească prin raportare la interesul superior al copilului şi cu conştiinţa apartenenţei la o familie tradiţională. Această conştientizare reprezintă şi mandatul în temeiul căruia unul dintre cei doi părinţi poate îndeplini acte curente pentru exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, prezumându-se prin aceasta că are şi consimţământul celuilalt părinte.

Textul în discuţie instituie o prezumţie juris tantum (relativă), care poate fi răsturnată prin proba contrară. Cu toate acestea, în raporturile cu terţii a căror bona fides presumitur (buna-credinţă se prezumă), părintele în cauză beneficiază de o deplină putere asupra exercitării autorităţii părinteşti într-una din formele sale curente.

Sub aspect etimologic, este de remarcat utilizarea termenilor ″drepturi şi îndatoriri″. Frazeologia juridică a încetăţenit sintagma ″drepturi şi obligaţii″ ca o constantă a vieţii sociale într-un stat de drept. Iată deci, în actualul context, o înlocuire a obligaţiilor cu îndatoririle părinţilor faţă de copii, substituire departe de a fi întâmplătoare.

Astfel, este impropriu a se vorbi despre obligaţiile pe care un părinte le are faţă de copiii săi, aşa cum este impropriu a se aminti despre obligaţiile pe care orice individ le are faţă de propria persoană socială. În schimb, ″îndatoririle″ părinţilor amintesc de responsabilitatea faţă de fiinţa căreia i s-a dat viaţă şi faţă de creşterea ei în vederea integrării în societate. Termenul ″obligaţie″ cuprinde şi o forţă coercitivă exterioară impulsului personal, educativă uneori tocmai prin constrângerea care o însoţeşte. În schimb, ″îndatorirea părintelui″ implică o continuitate şi un resort interior care excede norma socială şi rigorile sale, amintind de necesitatea îndrumării copiilor în conformitate cu priceperea şi zelul fiecărui părinte.

În acest caz, familia biparentală îşi dovedeşte din nou superioritatea în faţa celei monoparentale, îndatoririle unui părinte fiind supuse supravegherii şi coordonării celuilalt membru al familiei. Împreună, cei doi părinţi pot să gasească cele mai bune soluţii pentru împlinirea acestor îndatoriri şi implicit, pentru urmărirea interesului superior al copilului.

Totuşi, chiar şi în cazul familiei biparentale, pot să apară neînţelegeri cu privire la anumite aspecte ale exercitării autorităţii părinteşti. Şi în această situaţie sunt aplicabile dispoziţiile Noului Cod Civil, cât se poate de clar exprimate în art. 486: ″ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.″

În fine, o ultimă situaţie care poate apărea în cazul unei familii tradiţionale este legată de existenţa unui copil din afara căsătoriei. În acest context, termenul familie urmează să primească un înţeles cel puţin convenţional, diferit de substanţa juridică la care ne-am referit mai sus. Cu toate acestea, şi în acest caz primează dezvoltarea copilului, asupra căruia părinţii exercită autoritatea părintească în aceleaşi condiţii ca şi cei căsătoriţi sau, în termenii art. 505 alin. 1, ″în cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv faţă de ambii părinţi, autoritatea părintească se exercită în comun şi în mod egal de către părinţi, dacă aceştia convieţuiesc.″

Prin urmare, singura condiţie pentru deplina şi egala exercitare a autorităţii parentale este convieţuirea părinţilor faţă de care s-a stabilit filiaţia, în acest mod fiind angajat cadrul familial asemănător unei familii biparentale consacrate juridic.

Faţă de toate aceste aspecte ce reprezintă regula unei vieţi sociale puternic ancorate în prezent, Noul Cod Civil prevede şi situaţiile în care autoritatea părintească este exercitată, din anumite motive, de un singur părinte. Aceste norme vor face obiectul analizei prezentate în cele ce urmează.

B. Exercitarea autorităţii părinteşti în familia monoparentală

Criteriul numărului de părinţi determină noi clasificări ale familiei, dictate de cerinţele sociale aflate în permanentă schimbare. Ceea ce în urmă cu un secol reprezenta o utopie se manifestă în prezent din ce în ce mai des, familiile cu un singur părinte fiind întâlnite în societatea modernă cu o periodicitate îngrijorătoare pentru sociologi. Însă în timp ce sociologia constată şi teoretizează, dreptul legiferează acele aspecte care dau naştere la diverse raporturi juridice.

În această ordine de idei, din Noul Cod Civil nu putea să lipsească reglementarea exercitării autorităţii părinteşti de către un singur părinte. Este vorba de aşa-numita ″scindare a ocrotirii părinteşti″, prin care familia biparentală se transformă într-o familie monoparentală, cu consecinţe directe asupra exercitării autorităţii părinteşti.

O reglementare cel puţin neaşteptată vizează situaţia divorţului. Astfel, în art. 504 NCC se prevede faptul că ″dacă părinţii sunt divorţaţi, autoritatea părintească se exercită potrivit dispoziţiilor referitoare la efectele divorţului în raporturile dintre părinţi şi copii.″

Aşadar, suntem în prezenţa unei norme de trimitere către alte prevederi ale Noului Cod Civil, de această dată încadrate în instituţia juridică a divorţului. Regăsim în aceste dispoziţii regula de principiu statuată în art. 397 NCC, potrivit căreia ″după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel.″

Cu alte cuvinte, chiar şi în situaţia tot mai des întâlnită a divorţului, autoritatea părintească va continua să fie exercitată de ambii părinţi, în mod egal. Faţă de cele anterior prezentate, de această dată lipseşte termenul ″împreună″ iar egalitatea este subînţeleasă prin termenul ″în comun″.

Deşi apreciem logica legiferării care are în vedere situarea pe primul plan a interesului superior al copilului, considerăm că o astfel de regulă – fie ea şi principială – ridică anumite probleme de ordin practic. Astfel, ne întrebăm care este poziţionarea prezumţiei referitoare la actele curente ale unui părinte care exercită drepturile şi îndeplineşte îndatoririle ce-i incumbă, în contextul în care divorţul înseamnă nu numai separaţia de facto, ci şi cea de jure.

Or, prezumţia la care ne referim afirmă existenţa consimţământului celuilalt părinte, care, în situaţia divorţului, nu mai este prezent în cadrul familiei de acum monoparentale. Actele curente presupun măsuri simple şi concise, de imediată necesitate, iar consimţământul părintelui divorţat se prezumă în aceeaşi măsură ca şi consimţământul unui părinte care face parte dintr-o familie biparentală.

Faţă de aceste aspecte, considerăm că ne aflăm în prezenţa unei inechităţi şi a unei suprapuneri de prezumţii cărora le lipseşte un temei comun, asistând în fapt la exercitarea monoparentală a autorităţii părinteşti.

Doar ca o excepţie de la această regulă, art. 398 alin. 1 NCC prevede că ″dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.″

În acest caz, părintele care a fost privat de exercitarea autorităţii părinteşti are dreptul de a supraveghea creşterea şi educaţia copilului, precum şi de a consimţi la adopţia sau căsătoria acestuia. Deşi nu se specifică, lipsa consimţământului pentru îndeplinirea celor două acţiuni sus-menţionate considerăm că determină incidenţa instanţei de judecată.

Situaţiile excepţionale pot implica decizia instanţei de acordare a autorităţii părinteşti unei rude, familii sau alte persoane, cu consimţământul părinţilor, sau unei instituţii de ocrotire.

Instanţei de tutelă îi revine obligaţia ca prin hotărârea de divorţ să stabilească în mod concret contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

Având în vedere importanţa vieţii cotidiene în dezvoltarea copiilor, în lipsa unei înţelegeri a părinţilor divorţaţi, instanţa de tutelă va stabili prin aceeaşi hotărâre de divorţ şi locuinţa copilului, luându-se în calcul locuinţa părintelui la care se află în mod statornic. În situaţia contrară, în care copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa va ţine seama de interesul său superior şi îi va stabili locuinţa la unul dintre părinţi. Bineînţeles, în cazuri excepţionale, minorul se poate încredinţa unei rude, familii, alte persoane sau instituţii de ocrotire.

Toate aceste măsuri pot fi supuse modificării numai în cazul în care a avut loc o schimbare a împrejurărilor existente în momentul adoptării lor, realizându-se în acest fel o adaptare la situaţia faptică efectivă.

Instanţa de tutelă intervine şi în cazul copilului din afara căsătoriei, atunci când părinţii săi nu convieţuiesc. Totodată, ″instanţa sesizată cu o cerere privind stabilirea filiaţiei este obligată să dispună asupra modului de exercitare a autorităţii părinteşti, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile referitoare la divorţ″, potrivit art. 505 alin. 3 NCC

În aceeaşi ordine de idei, respectând interesul superior al copilului, în art. 506 NCC se prevede faptul că numai ″cu încuviinţarea instanţei de tutelă părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti sau cu privire la luarea unei măsuri de protecţie a copilului (…)″.

Dacă până acum toate cazurile de exercitare a autorităţii părinteşti de către un singur părinte erau subsidiare principiului exercitării comune, prin ultimul articol dedicat acestui subiect Noul Cod Civil consacră o enumerare limitativă a situaţiilor în care este posibilă exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte. Acestea sunt: decesul, declararea judecătorească a morţii, punerea sub interdicţie, decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti sau neputinţa de exprimare a voinţei.

După cum lesne se poate observa, noua legiferare descurajează exercitarea monoparentală a autorităţii părinteşti, subliniind importanţa ambilor părinţi în creşterea şi educarea copiilor. Această atitudine este deosebit de importantă, după cum vom învedera în următoarele considerente finale.

C. Importanţa autorităţii părinteşti în actualul context social

Inspirată din dispoziţiile Codului Civil al provinciei Québec, autoritatea părintească reprezintă o valoare incontestabilă în cadrul juridic autohton. Contextul social actual se caracterizează prin tendinţe divergente, complexitate şi extreme care sunt departe de a se atrage.

În aceste condiţii, revenirea la principiile şi valorile definitorii pentru o societate democratică nu reprezintă un pas înapoi către trecut, ci dimpotrivă, un progres şi un accent pus pe dezvoltarea socială, culturală şi spirituală.

Am început prezenta expunere prin amintirea importanţei familiei, ca nucleu al societăţii şi civilizaţiei. În prezent, această importanţă este estompată de probleme economice, sociale şi nu de puţine ori, culturale. O nouă reglementare în materia dreptului familiei este binevenită atâta vreme cât surprinde carenţele actuale şi le suplineşte prin instituţii noi şi coerente.

Considerăm că autoritatea părintească se înscrie în aceste tipare. Ca un răspuns la numărul tot mai mare de probleme familiale, această instituţie are menirea de a aşeza familia pe primul plan social şi de a consolida poziţia părinţilor în raport cu proprii copii.

Responsabilitatea pentru creşterea şi educaţia unui copil trebuie să însoţească orice cuplu care conştientizează valoarea familiei. Numai în acest fel se poate aşeza temelia unei societăţi moderne, dar cu principii corecte şi clare, definitorii atât pentru ea ca tot unitar, cât şi pentru fiecare individ în parte, ca reprezentant şi membru.

Familia contemporană nu se defineşte în mod exclusiv ca un spaţiu în care întâlnim numai dragostea. Dacă ea distribuie această realitate dorită şi căutată, rar întâlnită în alte cercuri sociale, ea realizează totodată şi un alt deziderat: construcţia identitară a fiecărui membru. În societăţile individualiste, acest instantaneu asigură o funcţie centrală, respectiv aceea de a tinde către consolidarea permanentă a „sinelui”, atât în cazul adulţilor cât şi în cel al copiilor. Membrii familiei au aşadar rolul unor pedagogi, însărcinaţi cu o misiune de o importanţă vitală: aceea de a revela fiecăruia dintre ei personalitatea sa latentă.

Plecând de la aceste premise, autoritatea părintească apare drept o necesitate a cărei legiferare s-a lăsat îndelung aşteptată. Întâlnim în această instituţie sublinierea clară a importanţei desăvârşite pe care familia biparentală o are în cadrul dezvoltării unui copil. De fapt, însuşi termenul de biparental ar trebui să fie redundant în contextul în care o familie presupune în mod automat existenţa a doi părinţi. Însă precum am exprimat şi în cele ce preced, menirea dreptului este de a lua act de schimbările sociale şi de a le transpune în norme de reglementare.

Diversitatea socială impune însă trasarea unor limite. Noul Cod Civil oferă un răspuns univoc presiunilor privind legalizarea căsătoriei sau a parteneriatelor civile între persoane de acelaşi sex. Celebrul PACS, de un real succes în Franţa, nu-şi regăseşte elementele definitorii în noua legislaţie civilă, la fel ca orice altă formă juridică ce tinde să fie contrară dispoziţiilor exprese: căsătoria este uniunea dintre un bărbat şi o femeie, fiind interzisă între persoane de acelaşi sex.

Pretenţiile diferitelor organizaţii de profil se întind nu numai asupra căsătoriei sau introducerii PACS-ului, ci şi asupra posibilităţii de a adopta copii. În această ipoteză, autoritatea părintească nou-introdusă ar suferi denaturări iremediabile şi incompatibile cu obiectivele sale.

Scopul intrinsec al acestei noi instituţii este crearea cadrului ideal pentru creşterea şi educarea copiilor. Fără a emite pretenţii de ingerinţe nejustificate în atmosfera familială, autoritatea părintească trasează câteva linii directoare pe baza cărora fiecare părinte îşi poate clădi conduita.

Se încurajează astfel dezvoltarea familiei tradiţionale şi menţinerea ei în limitele normalităţii. Se angajează responsabilitatea părinţilor, care ştiu de acum care le sunt îndatoririle în raport cu proprii copii. În fine, se reglementează posibilitatea exercitării autorităţii părinteşti de către un singur părinte, fără a încuraja prin aceasta existenţa şi creşterea numărului familiilor monoparentale.

Considerăm însă că ne aflăm abia la începutul unui drum lung, în care fiecare manifestare socială va trebui să-şi găsească un corespondent în litera şi spiritul legii. Pasul iniţial este deosebit de important şi prin el s-a deschis calea către o societate mai exactă în atributele care îi lipsesc şi faţă de care are datoria de a le apropria.

În acest context al contemporaneităţii, sistemul juridic ocupă un loc central. Nu este posibilă conturarea prin trasarea anumitor graniţe, fără ca acestea să îmbrace forma unor norme precise, concrete, cu scopul declarat de a sluji binele comun. Acest bine poate fi însă înţeles într-o perspectivă relativizată, împropriată intereselor personale şi vetustă în raport cu cerinţele sociale. Pentru a evita o atare situaţie, legislaţia trebuie să fie într-o permanentă dinamică, dictată de raportul său cu mediul social şi de corelaţia existentă între litera şi spiritul legii.

Instituţiile juridice se caracterizează prin îndrituirea adusă multitudinii de relaţii sociale. Nu este o necunoscută menirea dreptului de a legifera, prin urmare, de a da valoarea de lege anumitor constante ale vieţii cotidiene pentru ca aceasta din urmă să se desfăşoare într-un cadru sigur şi previzibil.

Normele juridice nu obligă în mod arbitrar, fără nicio raportare la relaţiile ce se manifestă în spaţiul public. Corelativ, nici legiuitorul nu trebuie imaginat drept un demiurg al articolelor, înzestrat cu puterea de a permite sau de a interzice, putere direct legată de voinţa sa exclusivă. Dimpotrivă, înaintea oricărui act de legiferare, privirea autorului se îndreaptă către scena societăţii, acolo unde zi de zi se evidenţiază trăsăturile specifice ale comunităţii.

Şi în acest context al introducerii autorităţii părinteşti, considerăm că legiuitorul va trebui să-şi îndrepte adesea privirea către societate în general şi în particular, către familiile cărora li se adresează această instituţie. Numai prin reflecţia şi corijarea eventualelor deficienţe se poate realiza armonia dintre cadrul social şi cel juridic, împlinindu-se în acest fel menirea dreptului ca veritabilă ars boni et aequi.

Operativitatea sesizării instanţei de judecată în Noul Cod de Procedură Civilă

Sătul de nesfârşitele şi inutilele amânări permise de regulile procedurale în vigoare ori de judecători anoşti, prezentul articol constituie un elogiu adus Noului Cod de Procedură Civilă, care va intra în vigoare de la data de 01.09.2012.

Noul Cod aduce o serie de modificări benefice procedurii de soluţionare a cauzelor civile, iar dintre acestea mă voi opri în prezentul doar la acelea care conduc la creşterea operativităţii sesizării instanţelor de judecată.

În mod firesc, orice persoană se poate adresa instanţei de judecată pentru protejarea drepturilor şi intereselor sale legitime, formulând cererea de chemare în judecată, conform art. 189 din Noul Cod, şi depunând-o la registratura instanţei într-un număr de exemplare suficiente pentru comunicarea părţilor adverse şi un exemplar pentru ataşare la dosarul instanţei. Regula numărului de exemplare se aplică şi înscrisurilor anexate acţiunii introductive.

Până acum nimic nou. Actualul Cod prevede aceste obligaţii care, din nefericire, nu se aplică întru-totul, fiind nenumărate situaţiile în care părţile nu depun actele în exemplarele necesare comunicării, iar judecătorii trec cu vederea această omisiune.

Ceea ce se întâmplă cu cererea introductivă după înregistrarea acesteia reprezintă, însă, o transformare radicală în materie procedurală.

Astfel, preşedintele instanţei sau judecătorul de serviciu purcede la repartizarea aleatorie a completului de judecată căreia îi va reveni sarcina soluţionării pricinii. Acesta din urmă are obligaţia de a verifica cererea introductivă şi, dacă sesizează neconformitatea acţiunii cu dispoziţiile procedurale, pune în vedere reclamantului ca, în termen de 10 zile de la comunicarea adresei instanţei, să completeze sau să modifice cererea, sub sancţiunea anulării acesteia.

Apoi, de îndată ce constată îndeplinirea condiţiilor legale pentru cererea de chemare în judecată, judecătorul dispune prin rezoluţie comunicarea acţiunii către pârât, punându-i în vedere ca în termen de 20 de zile de la comunicarea cererii să depună întâmpinare.

Întâmpinarea formulată de pârât este de îndată comunicată reclamantului, care are la dispoziţie 10 zile pentru a formula şi depune la dosar răspunsul la întâmpinare. Acest răspuns nu se mai comunică pârâtului, acesta din urmă având obligaţia de a lua la cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei.

Primul termen de judecată este fixat de judecător la nu mai mult de 20 de zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare sau de la data expirării termenelor prevăzute pentru depunerea întâmpinării de către pârât ori a răspunsului la întâmpinare de către reclamant.

Mai mult, anterior primului termen de judecată şi sub rezerva dezbaterii la acest termen, judecătorul va putea dispune şi luarea de măsuri în vederea administrării probelor, putând inclusiv cita pârâtul în vederea administrării interogatoriului, dacă aceasta s-a solicitat prin acţiunea introductivă. Prin încheiere executorie, judecătorul poate încuviinţa chiar măsuri asigurătorii, precum şi măsuri pentru asigurarea probelor.

Nu în ultimul rând, modificarea cererii de chemare în judecată sau propunerea altor probe se vor putea face doar până la primul termen de judecată la care partea este legal citată, pârâtul fiind obligat să depună întâmpinare la cererea modificatoare până cel târziu cu 10 zile înainte de termenul de judecată fixat, iar reclamantul luând la cunoştinţă de aceasta de la dosarul instanţei.

Aşadar, noile reguli stabilesc un cadru procedural mult mai riguros, nefiind reglementate cu stricteţe doar obligaţiile părţilor, ci şi, mai ales, termenele în care acestea trebuie să îşi execute obligaţiile.

Sigur, la prima vedere, atribuţiile magistraţilor, ale personalului administrativ al instanţelor de judecată, precum şi ale avocaţilor par a fi mai numeroase; Noul Cod nu lasă sarcinile vreunora la libera interpretare şi stabileşte termene şi sancţiuni pentru reducerea abaterilor procedurale.

Totuşi, apreciez că scrupulozitatea caracteristică noilor reguli va determina acordarea unui prim termen de judecată la cel mult 4 luni de la data înregistrării cererii (prim termen la care în prezent nu ne permitem a spera) şi soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Mai mult, îndrăznesc să sper că soluţionarea litigiilor la primul termen va deveni regula.

VÂNZAREA CU OPŢIUNE DE RĂSCUMPĂRARE

Anterior interzisă pentru că de cele mai multe ori ascundea un împrumut cu dobândă excesivă, vânzarea cu opţiune de răscumpărare este reglementată pe larg în noul Cod Civil, care stabileşte condiţiile în care se poate exercita.

Vânzarea cu opţiune de răscumpărare acţionează ca o condiţie rezolutorie, care îi permite vânzătorului să întoarcă în patrimoniul său dreptul sau bunul vândut.

Vânzătorul trebuie să-şi rezerve dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului, într-un termen care nu poate fi mai mare de 5 ani (art.1758 NCC). Dacă s-a stabilit un termen mai mare de 5 ani pentru răscumpărare, acesta se va reduce de drept la 5 ani. Ca şi în cazul vânzării moştenirii se subliniază că obiectul acestei varietăţi de vânzare îl constituie nu numai bunul, dar şi dreptul transmis cumpărătorului.

Şi în ceea ce priveşte preţul răscumpărării există o reglementare strictă, tocmai pentru a evita transformarea acestei varietăţi de vânzare într-un împrumut cu dobândă excesivă. Astfel, în cazul în care diferenţa dintre preţul răscumpărării şi preţul plătit pentru vânzare depăşeşte nivelul maxim stabilit de lege pentru dobânzi, preţul răscumpărării va fi redus la preţul plătit pentru vânzare, iar cheltuielile utile care nu au mărit valoarea bunului şi cele voluptorii nu se restituie, fiind indicat să nu fie făcute de cumpărător pe durata termenului opţiunii de răscumpărare; pentru a se evita eventuale litigii pe această temă, este indicat ca în contractele ce se vor încheia să apară o clauză în acest sens.

În cazul în care vânzătorul nu îşi exercită opţiunea în termenul stabilit, condiţia rezolutorie care afecta vânzarea este considerată a nu se fi împlinit, iar dreptul cumpărătorului se consolidează.

Chiar dacă definiţia legală descrie această varietate de vânzare ca fiind o vânzare afectată de condiţie rezolutorie prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului” , trebuie să recunoaştem, aşa cum însuşi legiuitorul anticipează, prin  felul în care este abordata reglementarea legală, că cea mai  frecventă întrebuinţare juridică va fi cea de împrumut cu o dobândă ce depăşeşte limitele legale.

Aspecte procesuale privind excepţia autorităţii de lucru judecat şi prezumţia lucrului judecat.

Pe plan procesual autoritatea de lucru judecat se manifestă sub formă de excepţie procesuală (conform art. 166 Cod proc. civ.) şi respectiv prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze un aspect/aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părţi.

În manifestarea sa de excepţie procesuală, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente – obiect, părţi, cauză – şi corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să împiedice formularea unei noi cereri de chemare în judecată având acelaşi obiect, cauză şi părţi.

Totodată, autoritatea de lucru judecat se manifestă şi în sens pozitiv, în sensul că nu există posibilitatea de a statua diferit asupra aspectelor litigioase dezlegate anterior în raporturile dintre părţi.

Autoritatea de lucru judecat se manifestă nu doar de la un litigiu deja soluţionat spre un alt litigiu supus spre soluţionare, ci şi în cadrul aceluiaşi proces, atunci când instanţa de recurs casează cu trimitere spre rejudecare (şi când aspectele litigioase cărora le-a dat dezlegare în drept se impun cu forţa efectului pozitiv al lucrului judecat).

O altă aplicaţie a modalităţii în care autoritatea de lucru judecat se manifestă în cadrul aceluiaşi proces este şi principiul non omisso medio, respectiv faptul că aspectele dezlegate de prima instanţă şi nesupuse cenzurii instanţei de apel nu mai pot face obiect de critică în calea de atac a recursului.

Pe de altă parte, nu poate fi reţinută puterea lucrului judecat, decurgând dintr-o hotărâre de expedient. Din interpretarea art. 271 şi 272 Cod proc. civ., rezultă că hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor, adică dispozitivul lor, reprezintă de fapt o transpunere a convenţiei părţilor, ceea ce nu echivalează cu o judecată întemeiată pe probe şi finalizată pe convingerile instanţei.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

De altfel, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa CEDO (cauza Brumărescu împotriva României, cauza Androne împotriva României), dreptul la un proces echitabil în fata unei instanţe judecătoreşti garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei care enunţă preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor părţi. Unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care reclamă, între altele, că soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de instanţele judecătoreşti să nu mai fie pusă în discuţie.

Deşi în hotărârile sus menţionate s-a avut în vedere faptul că la acea dată dreptul român permitea desfiinţarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile de o instanţă superioară în baza unei cereri introduse de un oficial al statului, respectiv procedura recursului în anulare, s-a apreciat că acelaşi principiu, şi anume cel al securităţii raporturilor juridice, ca element fundamental al preeminentei dreptului şi în strânsă legătură cu dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, se opune posibilităţii stabilirii printr-o hotărâre judecătorească a unei situaţii de fapt contrare celei stabilite deja cu putere de lucru judecat.

Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de animale sau de lucruri

Răspunderea civilă delictuală poate îmbrăca mai mult forme, în funcție de subiectul acesteia și de persoana ce este chemată să repare prejudiciul cauzat. Dacă cea mai cunoscută variantă a acestei instituții juridice este răspunderea pentru fapta proprie, nu de puține ori întâlnim în practică situații ce solicită angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale sau de lucruri. În cotidian, dată fiind amploarea animalelor de companie și nivelul ridicat de dezvoltare tehnologică, aceste prejudicii sunt tot mai des întâlnite și necesită o înțelegere extensivă în scopul prevenirii sau, atunci când nu mai este posibil, al reparării lor.

Noul Cod Civil prevede în art. 1376 alin. 1 faptul că “oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”. Așa fiind, se impun precizări cu privire la înțelesul a trei termeni: lucru, paza lucrului și prejudiciul cauzat de lucru.

Primo, prin “lucru” înțelegem orice fel de bun, indiferent dacă acesta este susceptibil sau nu de o întrebuințare periculoasă, dacă are un dinamism propriu sau este lipsit de dinamism, dacă este mobil sau imobil, în mișcare sau în staționare.

Secundo, noțiunea de “pază a lucrului” se referă strict la paza juridică, adică fie la proprietarul lucrului, fie la persoana care exercită, sub o anumită formă juridică, supravegherea și/sau întrebuințarea lucrului. În principiu, este instituită prezumția că paza juridică aparține proprietarului, urmând ca situația contrară să fie demonstrată prin orice mijloc de probă.

În fine, tertio, prejudiciul cauzat de lucru se traduce prin intervenția exclusiv secundară a anumitor persoane care pun în mișcare lucrul către finalitatea cauzată prin prejudiciu și nicidecum printr-o intervenție directă și determinată. Este necesar ca factorul uman să aibe o influență secundară, iar prejudiciul să fie determinat în principal de particularitățile lucrului. În cazul contrar, în care prevalența factorului uman este indiscutabilă, răspunderea va părăsi temeiul sus-citat și va fi angajată exclusiv răspunderea pentru fapta proprie.

O situație asemănătoare regăsim și în dispozițiile art. 1375 din Noul cod Civil, potrivit cărora “proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa”.

Subliniem faptul că noțiunea de animal din dispoziția de mai sus exclude animalele sălbatice, care prin definiție nu pot fi incluse sub paza unei anumite persoane. În schimb, termenul excede simpla categorie a animalelor de companie sau a animalelor domestice, incluzând și animalele sălbatice aflate în grădini zoologice sau circuri ori cele captive în rezervații naturale.

De asemenea, subliniem din nou faptul că legiuitorul are în vedere și de această dată exclusiv paza juridică, care include dreptul unei persoane de a se folosi de animalul respectiv în interes propriu.

Atât în situația prejudiciilor cauzate de lucruri, cât și în privința celor cauzate de animale, persoana prejudiciată trebuie să dovedească existența prejudiciului, cauzarea acestuia de către lucru/animal, precum și paza juridică ce incumba persoanei chemate să răspundă.

Cu toate acestea, cel căruia i se solicită despăgubiri se poate apăra invocând anumite cauze exoneratoare de răspundere, precum fapta imputabilă chiar victimei, fapta imputabilă unei terțe persoane sau forța majoră.

În alte cuvinte, în situația solicitării de despăgubiri ca urmare a rănilor provocate prin mușcare de către un câine al cărui stăpân este cunoscut, victima trebuie să dovedească trei circumstanțe de fapt: rănirea sa prin mușcare, proveniența mușcăturilor de la un anumit câine, precum și faptul că respectivul animal se afla sub paza juridică a unei anumite persoane.

Corelativ, cel care avea paza juridică a animalului se poate apăra arătând fie că agresiunea a fost determinată de acțiunile provocatoare ale victimei înseși, fie că animalul a fost provocat de către o terță persoană pentru care el nu este ținut să răspundă, fie că animalul, în urma unui tratament medicamentos, a dezvoltat anumite reacții secundare imprevizibile și insurmontabile, care au determinat agresiunea.

Fundamentarea acestor forme de răspundere civilă delictuală este strâns legată de responsabilitatea pe care fiecare persoană trebuie să o manifeste cu privire la lucrurile și animalele aflate sub paza sa juridică, pentru asigurarea unui climat de securitate socială.

În toate cazurile însă, promovarea unei acțiuni în despăgubire trebuie realizată cu responsabilitate, după o atentă analiză a circumstanțelor de fapt și a posibilelor cauze de exonerare de răspundere, pentru a evita eventualele pierderi temporale și materiale implicate de introducerea unei cereri evident neîntemeiate.

Aspectele privind strămutarea potrivit noului Cod de procedură civilă

Intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă – 1 iunie 2012 – trebuie privită atât în contextul intern, faţă de intrarea în vigoare a celorlalte trei coduri – civil (intrat în vigoare la 1 octombrie 2011), penal şi de procedură penală, şi în contextul european în care a fost adoptat, în special Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Noul Cod de procedură civilă este privit ca o oportunitate pentru accelerarea judecăţilor, simplificarea procedurilor, unificarea jurisprudenţei şi reducerea costurilor proceselor, pentru justiţiabili şi pentru stat, fiind consacrate o serie de instituţii noi, precum procedura privind cererile de valoare redusă, procedura de filtrare a recursurilor, contestaţia privind tergiversarea procesului sau sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Totuşi, în ceea ce priveşte instituţia strămutării, modificările aduse prin noul Cod de procedură civilă nu vor fi în măsură să asigure întotdeauna respectarea dreptului la un proces echitabil, drept consacrat de prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia prevede, în art.6 pct.1, dreptul oricărei persoane la un proces echitabil ”Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”.

Rezultă că, în accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai multe  componente şi anume: accesul liber la justiţie, examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene pentru Drepturile Omului, imparţialitatea se defineşte ca fiind absenţa oricărei prejudecăţi sau a oricărei idei preconcepute privitoare la soluţia unui proces. În această materie, aparenţele au un rol deosebit deoarece, într-o societate democratică, tribunalele trebuie să inspire justiţiabililor deplină încredere.

Importanţa acestui aspect este recunoscută prin consacrarea unui întreg titlu din noul Codul de procedură civilă, care prevede cazurile concrete în care un magistrat şi celelalte persoane implicate în actul de justiţie sunt incompatibili, precum şi procedurilor de urmat în cazul intervenirii acestora.

Aspecte vizând imparţialitatea pot fi regăsite şi în titlul VII noul Cod procedură civilă, referitor la strămutarea pricinilor. Potrivit art. 137 alin. 1 teza I noul Cod de procedură civilă Cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de competenţa instanţei ierarhic superioare celei de la care se cere strămutarea”.

În acest context, arătăm că, în prezent, instanţa competentă să soluţioneze cererile de strămutare având la bază acest motiv de strămutare sunt de competenţa Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.

La prima vedere modificările intervenite prin intermediul noului Cod de procedură civilă respectă prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţia Europenă, sub aspectul imparţialităţii magistratului, de vreme ce soluţionarea cererii de strămutare se face de către instanţa superioară celei de la care se solicită strămutarea dosarului.

Totuşi, vor exista situaţii, şi nu puţine, în care principiul imparţialităţii magistratului, respectiv încrederea justiţiabilului în magistraţi, nu va fi respectat.

Avem în vedere situaţii în care se va solicita strămutarea unui dosar aflat pe rolul unei instanţe aflate într-un oraş de provincie, instanţa ierarhic superioară având sediul în acelaşi oraş.

Or, având în vedere că în oraşele mai mici toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, iar legăturile între persoane, inclusiv magistraţi, sunt mult mai apropiate şi evidente, justiţiabilii nu vor avea garanţia soluționării cererii cu independență şi imparțialitate.

Încălcarea dreptului la un proces echitabil va fi cu atât mai evidentă în situaţiile în care calea de atac ce poate fi exercitată în dosarul a cărui strămutare se solicit este recursul, ce va fi soluţionat de aceeaşi instanţă superioară care soluţionează şi cererea de strămutare.

Prin urmare, în ceea ce priveşte instituţia strămutării, vor fi situaţii în care dreptul la un proces echitabil să nu fie respectat, de aceea era de preferat ca prin noul Cod de procedură civilă să se menţină reglementarea actuală, în sensul că pentru motive de bănuială legitimă competenţa de soluţionare a cererii de strămutare să revină Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.

Apărarea drepturilor nepatrimoniale in noul Cod Civil

În contextul dezincriminării faptelor de insultă şi calomnie, dar şi al extinderii dreptului la liberă exprimare, necesitatea unei reglementări mai stricte în acest domeniu a fost evidentă şi pentru legiuitor, care, prin noul Cod Civil a dispus acest lucru.

Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate solicita instanţei

a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;

b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;

c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.

Luarea acestor măsuri cu caracter provizoriu poate fi dispusa de instanţa de judecată doar dacă se face dovada că atingerile aduse drepturilor nepatrimoniale privesc acţiuni ilicite actuale şi iminente, iar consecinţele continuării acestora va duce la crearea unui prejudiciu greu de reparat. Pentru a evita situaţiile de abuz procesual, legiuitorul a prevăzut în mod expres că, în astfel de cazuri, persoana lezată poate fi obligată la  depunerea unei cauţiuni care să poată fi folosită de partea adversa dacă în final se va constata abuzul procesual, iar acţiunile catalogate ca fiind ilicite nu exista în realitate.
Daca nu sunt îndeplinite condiţiile care impun luarea măsurilor provizorii sau pur şi simplu persoana lezată nu doreşte stoparea deîndată a acestor acţiuni, aceasta se poate  adresa aceleaşi instanţe, în cadrul unei proceduri bazate pe dispoziţiile comune (art. 253 Noul cod civil), care în final să constate atingerile aduse unui drept nepatrimonial cu consecinţa interzicerii săvârşirii acelor faptelor ilicite (în cazul in care fapta este iminenta) sau încetarea şi interzicerea pe viitor dacă această încălcare durează în timp.

De asemenea, persoana care a suferit o încălcare a unor  drepturi nepatrimoniale poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă pentru a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:

a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;

b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.

Nu în ultimul rând, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.

Concluzionând, putem reţine ca noile reglementări în această materie au rolul de   a oferi o garanţie în plus acordată drepturilor nepatrimoniale urmând să fie sancţionată orice faptă ilicită, indiferent de autorul acesteia.

Teoria epuizării dreptului la marcă și libertatea de circulație a mărfurilor

Domeniul drepturilor de proprietate intelectuală, vast prin însăși esența acestor drepturi ce protejează creativitatea și inovația, este într-o continuă dezvoltare determinată de întrepătrunderea unor tendințe de liberalizare a economiei și piețelor de desfacere. În spațiul european, libertatea de circulație a mărfurilor imprimă un ritm constant al schimburilor economice, preluat și în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală, în special în binecunoscutul segment al mărcilor.

Ca un simbol susceptibil de reprezentare grafică, marca are rolul de a deosebi produsele sau serviciile pe care titularul său le oferă spre comercializare, de produsele sau serviciile aparținând altor persoane. Fără a se confunda cu produsul în sine, marca este asocierea pe care ceilalți comercianți, dar mai ales consumatorul final, o fac în momentul achiziției produsului. Fie că asocierea face trimitere la calitate, fie că aceasta evocă experiențe neplăcute, marca este reperul prin care identificarea și asocierea devin facile, utile și conforme exigențelor promovate.

La nivelul legislației europene, titularului unei mărci i se recunoaște monopolul pe care acesta este îndreptățit să-l exercite cu privire la drepturile sale asupra mărcii. Cu o istorie legislativă bogată și o jurisprudență edificatoare în interpretarea dispozițiilor europene, principalele repere normative sunt Directiva nr. 89/104/CEE, susținută prin Regulamentul 40/94 și Directiva 2008/95/CE.

Relativ la aceasta din urmă, art. 5 recunoaște titularului unei mărci toate drepturile sale ce decurg din această proprietate intelectuală, echivalate unui monopol efectiv cu privire la folosirea mărcii. Cu toate acestea, art. 7 paragraful 1 instituie o excepție ale cărei origini se situează în jurisprudența C.J.U.E., respectiv în cauza “Deutsche Grammophone” din data de 08.06.1971, speță ce a instituit principiul epuizării dreptului la marcă.

Potrivit acestei teorii, titularul unei mărci nu se poate opune comercializării în interiorul Spațiului Economic European a unor produse ce poartă marca sa, odată ce aceste produse au fost introduse pe piață chiar de către titularul mărcii sau cu acordul său.

Practic, acest principiu instituie o limitare a monopolului de care se bucură titularul unei mărci, acesta văzându-se nevoit să accepte libera circulație a produselor ce poartă marca sa. Chiar aceasta este și rațiunea pentru care jurisprudența a creat teoria epuizării dreptului la marcă, iar acquis-ul european a adoptat-o prin normele sale: libertatea de circulație a mărfurilor este incompatibilă cu ideea de monopol asupra mărcii, astfel încât interesul general primează asupra interesului particular promovat de titularul mărcii.

Acesta din urmă își păstrează însă toate celelalte prerogative conferite de dreptul său de proprietate intelectuală, având posibilitatea de a decide momentul în care produsele ce poartă marca sa vor fi puse pe piață. Mai mult chiar, art. 7 paragraful 2 instituie și o excepție de la teoria epuizării dreptului la marcă, precizând faptul că titularul mărcii se poate opune comercializării ulterioare a produselor, dacă această opoziție poate fi justificată prin motive legitime, precum sănătatea publică sau alterarea/modificarea stării inițiale a produselor de natură a aduce atingere reputației mărcii.

Precum se poate observa, excepțiile de mai sus confirmă regula plenitudinii drepturilor conferite titularului unei mărci, acesta fiind îndreptățit a-și proteja reputația și segmentul de piață câștigat prin calitățile ce sunt întrunite sub marca sa. Cu alte cuvinte, interesul general nu trebuie să primeze în defavoarea titularului unei mărci, acesta având oricând dreptul de a-și păstra notorietatea și caracteristicile definitorii.

Toate aceste reglementări, interpretate și explicate printr-o jurisprudență vastă, sunt menite a dezvolta atât domeniul mărcilor, ca simbol al competiției și inovației, cât și libertatea de circulație a mărfurilor, ca o garanție irefragabilă de accesibilitate, progres și liberă concurență.

Consideraţii asupra contractelor electronice

Secolul XXI a fost descris pe drept cuvânt ca fiind “secolul comunicaţiilor electronice”. Avantajele economice ale acestei modalităţi de interacţiune sunt indiscutabile. Apare însă și reversul medaliei, ce pornește de la realitatea obiectivă că statele în curs de dezvoltare trebuie să facă eforturi infinit mai mari pentru a se ralia practicilor din statele mai dezvoltate. Ce consecinţe are această nouă eră asupra dreptului în general și care sunt implicaţiile în privinţa activităţii profesioniștilor?

Un factor important pentru dezvoltarea unei societăţi comerciale îl constituie rapiditatea cu care răspunde la cerinţele pieţei, iar resursele informatice devin în acest context un instrument ce nu poate fi neglijat.

O importantă aplicaţie a avantajelor aduse de era informaţională o reprezintă posibilitatea de încheiere a contractelor prin intermediul mijloacelor electronice.

Legiuitorul român a fost prompt la schimbările din acest domeniul, creând încă din anul 2002 cadrul legal pentru a se putea recurge la această nouă modalitate de încheiere a convenţiilor, prin adoptarea Legii 365/2002 privind comerţul electronic.

Prin intermediul reţelei Internet, contractele se pot încheia online, prin folosirea serviciilor care permit ofertarea și acceptarea în timp real și care sunt asimilate contractelor între prezenţi, sau offline, prin intermediul poștei electronice, asemănător contractelor între absenţi.

Contractului electronic i se aplică regulile de validitate și produce aceleași efecte ca și un contract clasic, încheiat la distanţă. În privinţa momentul încheierii contractului, prin art. 9 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 se prevede că este “acela în care acceptarea

ofertei de a contracta a ajuns la cunoștinta ofertantului”. Regula instituită de această normă legală specială reprezintă o aplicare a “teoriei informaţiunii“. În situaţia în care dispoziţiile contractuale impun o prestaţie imediată, contractul se consideră încheiat în momentul în care debitorul obligaţiei a început executarea, cu excepţia cazului în care ofertantul a cerut ca în prealabil să i se comunice acceptarea, în conformitate cu art. 9 alin. 2 din Legea nr. 365/2002. Potrivit art. 9 alin. 4 din Legea nr. 365/2002, “oferta sau acceptarea, precum și confirmarea primirii acestora astfel efectuate se considerș primite atunci când părţile cărora le sunt adresate pot să le acceseze. “

O condiţie suplimentară în cazul acestui tip de contract este cerută pentru dovedirea existenţei sale. Art. 7 din legea privind comerţul electronic instituie obligaţia probării sale și prin perspectiva prevederilor legii 455/2001 privind semnătura electronică. Legiutorul român a transpus în acest sens Directiva 1999/93/ CE care stabilește un cadru comunitar pentru semnăturile electronice. Legea nr. 455/2001 instituie două categorii de semnături electronice: semnătura electronică și semnătura electronică extinsă. Contractul ce poartă o semnatura electronica extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv si generat cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice – este asimilat, în ceea ce privește condiţiile și efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată, producând aceleași consecinţe ca și acesta. Semnătura electronică simplă are aceleași efecte juridice ca și semnătura clasică pe hartie numai daca este recunoscută de către cel căruia i se opune. Înscrisul în formă electronică caruia i s-a asociat logic o semnătura electronică este asimilat, in privinţa condiţiilor și efectelor sale, cu înscrisul sub semnătură privată, conform art. 5 din Legea nr. 455/2001. Potrivit art. 6, înscrisul în formă electronic, recunoscut de cel căruia i se opune, are, între cei care l-au subscris și între cei care le reprezintă drepturile, aceleași efecte ca actul autentic.

Ieșind din sfera juridică a noţiunii contractului electronic, și pășind în realitatea economică românească, facem cunoștinţă încă o dată cu două probleme: reticenţa acceptării și îmbraţisarii noului, dar mai ales, lipsa de informare.

Consecinţa: o oportunitate oferită de noile și permanentele descoperiri și inovaţii tehnologice, accesibilă prin reglementările juridice mai sus enumerate, este – paradoxal – în acest secol al comunicaţiilor electronice, cvasinecunoscută în societatea autohtonă.

Reglementarea francizei în legislația internă

Plecând de la dispozițiile art. 1 din O.G. 52/1997, “franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă  între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă altei persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs sau un serviciu”.

Cu alte cuvinte, utilizând mijloacele comerciale și experiența în domeniu dobândită de francizor, beneficiarul exploatează afacerea celui dintâi prin utilizarea unor tehnici economice și comerciale ce și-au dovedit deja succesul. Din perspectivă istorică, franciza își are originea în Evul Mediu, când regii, lorzii sau suveranii acordau diferite drepturi de utilizare a pământurilor, de vânătoare sau de organizare de târguri pe posesiunile acestora.

În prezent, francizorul poate fi identificat cu orice comerciant titular al drepturilor asupra unei mărci înregistrate, drepturi care trebuie să aparţină acestuia pe o durată cel puţin egală cu contractul de franciză. Totodată, el trebuie să aibă dreptul de a utiliza personal şi mijloacele financiare pentru promovarea mărcii, cercetarea şi inovarea în domeniu, îngrijindu-se în același timp de dezvoltarea şi viabilitatea produsului. În sarcina francizorului cade și crearea unei reţele de  franciză, alcătuită din beneficiari comercianţi, persoane fizice sau juridice, care aderă la principiul omogenităţii reţelei în scopul exploatării mărcii înregistrate și, bineînțeles, al obținerii unui profit.

Raporturile dintre părţile contractului de franciză presupun trei faze reglementate de lege: precontractuală, contractuală şi postcontractuală. Astfel, potrivit articolului 2 din O.G. 52/1997, faza precontractuală are scopul de a permite fiecărei părţi să-şi confirme decizia de a contracta. În acest sens, francizorul furnizează viitorului beneficiar informaţii care să îi permită acestuia să încheie şi să execute, în cunoştinţă de cauză, contractul de franciză.  Aceste informaţii privesc experienţa dobândită şi transferabilă, condiţiile financiare ale contractului, elemente definitorii pentru planul financiar, obiectivele exclusivităţii precum şi durata contractului, condiţiile reînnoirii, rezilierii sau cesiunii.

Faza contractuală atestă clauzele contractului de franciză privind obiectul acestuia, drepturile şi obligaţiile părţilor, condiţiile financiare, durata contractului, condiţiile de modificare, prelungire şi reziliere. Toate acestea, potrivit articolului 6 din textul legislativ, trebuie să cuprindă: termenul contractual; termenul de preaviz; circumstanţele în care este permisă rezilierea contractului fără preaviz; condiţiile în care vor putea fi cesionate drepturile contractuale; dreptul de preemţiune precum şi clauzele de non-concurenţă. În această fază  sunt subliniate în mod elocvent obligaţiile părţilor, permiţând o viziune de ansamblu asupra acestora.

 Astfel, francizorul trebuie să asigure beneficiarilor săi o pregătire iniţială, precum şi asistenţa comercială şi/sau tehnica permanentă pe toată durata existenţei drepturilor contractuale. El are de asemenea obligaţia de a veghea la păstrarea identităţii şi reputaţiei reţelei de franciză, în calitate de iniţiator şi garant al acestei reţele. În mod corelativ, beneficiarul  trebuie să dezvolte reţeaua de franciză şi să menţină identitatea sa comună, precum şi reputaţia acesteia; să furnizeze francizorului orice informaţie de natură a facilita cunoaşterea şi analiza performanţelor şi a situaţiei reale financiare, pentru a asigura o gestiune eficientă în legătură cu franciza; să nu divulge la terţe persoane know-how-ul furnizat de către francizor, atât pe toată durata contractului, cât şi ulterior acestuia.

Contractul de franciză încetează prin expirarea termenului contractual, prin reziliere, sau prin alte modalităţi specifice. Potrivit articolului 8, relaţiile postcontractuale se vor baza pe regulile unei concurenţe loiale, reglementare des întâlnită în legislația comunitară, unde franciza este indisolubil legată de domeniul concurenţei.

Pe cale de consecință, avantajele contractului de franciză sunt evidente pentru toate părțile implicate: francizorul dă naștere unei rețele prin intermediul căreia își extinde distribuirea produsului, iar beneficiarul profită de experiența și “rețeta de succes” a francizorului, lărgind sfera de interes a acestuia pe diferite piețe de desfacere. Exemple ale francizei se întâlnesc în orice centru comercial modern, dovedindu-se astfel amploarea acestei instituții juridice indispensabile în tabloul general al relațiilor comerciale internaționale.