Archive for the 'Legislativ' Category

Potrivit noului Cod de procedură civilă, apelul este calificat ca fiind o cale ordinară de atac, păstrându-se regimul juridic consacrat de actualul Cod de procedură civilă.

Conform noii reglementari, instanţele competente să judece în apel sunt: tribunalul (privind apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de judecătorii) şi curtea de apel (privind apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă).

Asemeni reglementării actuale, apelul poate fi exercitat doar de către “părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau personae”.

Termenul în care poate fi exercitată calea de atac a apelului este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

Cu titlu de excepţie, sunt situaţii în care apelul nu se exercită în termenul de 30 de zile, ci într-un alt termen: în materia cererilor de asigurare a dovezilor, termenul de apel împotriva încheierilor de respingere este de 5 zile de la pronunţare sau de la comunicare, în domeniul cererilor de sechestru asigurător, încheierea pronunţată de instanţa investită cu soluţionarea cererii poate fi atacată cu apel în termen de 5 zile de la comunicare sau de la pronunţare, după caz, iar în cazul ordonanţele preşedinţiale şi hotărârile de evacuare termenul este de 5 zile de la pronunţare sau de la comunicare.

Spre deosebire de actuala reglementare, noul Cod de procedură civilă introduce obligativitatea motivării apelului înăuntrul termenului de apel, în cazul contrar intervenind decăderea.

Obiectul apelului îl reprezintă hotărârile pronunţate în primă instanţă, dacă legea nu prevede în mod expres altfel. La acest capitol, noul cod de procedură civilă prevede şi o excepţie, respectiv posibilitatea atacării unei hotărâri succeptibile de apel şi de recurs direct cu recurs, cu condiţia ca părţile să consimtă expres la acest demers, motivele de recurs fiind limitate doar la aplicarea greşită sau încălcarea normelor de drept material.

O altă noutate adusă prin codul de procedură civilă priveşte regulă conform căreia soluţionarea unei cauze se va efectua, ca regulă, în două grade de jurisdicţie (fond, apel) şi doar ca excepţie un ciclu de trei grade de jurisdicţie (fond, apel, recurs). Concluzia rezultă ca urmare a terminologiei utilizate de noul cod de procedură civilă, care asimilează obiectului căii de atac a apelului toate hotărârile care poartă menţiunea de definitiv şi toate hotărârile care printr-o lege specială sunt pot fi atacate cu recurs.

Ulterior primirii cererii de apel şi a motivelor de apel, preşedintele primei instanţe (sau persoana desemnată) dispune fie completarea sau modificarea cererii (înăuntrul termenului de apel sau cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel), fie comunicarea acesteia către intimat, punându-i-se în vedere obligaţia depunerii întâmpinării în termen de 15 zile de la data comunicării. Întâmpinarea va fi comunicată apelantului, cu posibilitatea depunerii la dosar a unui răspuns la întâmpinare, în termen de 10 zile de la comunicare.

Prevederile privind apelul incident şi apelul provocat păstrează în mare măsură regulile stabilite de actuala reglementare, cererile putând fi introduse după împlinirea termenului de apel, cel mai târziu o dată cu întâmpinarea la apelul principal.

Ulterior împlinirii termenului de apel şi după ce au fost efectuate procedurile şi comunicările amintite mai sus, la care se adaugă şi eventualele apeluri incidente sau provocate împreună cu răspunsurile la acestea, dosarul va putea fi înaintat instanţei de apel în vederea repartizării către un complet de judecată şi citării părţilor, primul termen de judecată fiind stabilit la cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei date de preşedinte.

Potrivit art. 470, “Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept”, păstrându-se caracterul devolutiv al apelului.

Conform noii reglementări, în faţa instanţei de apel nu se vor putea invoca alte “motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare“, cu excepţia situaţiei în care necesitatea administrării dovezilor decurge din dezbateri.

Totodată, se reiterează principiul neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac,introducându-se totuşi două derogări de la această regulă, şi anume, cazurile în care apelantul însuşi consimte expres la o înrăutăţire a propriei situaţii sau în cazurile anume prevăzute de lege.

Instanţa învestită cu soluţionarea căii de atac poate pronunţa următoarele soluţii: aceasta poate respinge, anula apelul declarat (dacă soluţionarea cauzei de către prima instanţă s-a făcut fără a intra în judecata fondului alături sau dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată) sau poate constata perimarea sa (situaţii în care hotărârea atacată va fi menţinută în totalitate) ori poate admite apelul. În cazul admiterii apelului, instanţa va anula sau schimba (în parte sau în totalitate) hotărârea atacată.

În situaţia în care s-a dispus anularea hotărârii atacate, instanţa de apel va rejudeca procesul  ”evocând fondul” sau, dacă părţile solicită expres acest lucru prin cererea de apel sau prin întâmpinare, va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

În concluzie, conform noii reglementări, se reiterează faptul că apelul este o cale de atac ordinară, devolutivă, de reformare şi suspensivă de executare.

Pe de altă parte, noua reglementare, aduce şi modificări de substranţă în ceea ce priveşte termenul de declarare şi motivare a apelului (care a fost prelungit până la 30 de zile), alături de procedura soluţionării cererii de apel care se desfăşoară în două etape: prima etapă la instanţa la care se depune cererea de apel, care are atribuţii administrative (comunicarea cererilor de apel, a întâmpinărilor şi a celorlalte răspunsuri) şi cea de-a doua etapă la instanţa care va soluţiona propriu-zis cererea de apel.

Activitatea economică în spațiul autohton a cunoscut o înflorire și liberalizare ce au coincis cu însăși cucerirea democrației și a ideii de stat de drept. Imediat după ce politica a dictat tonul democratic ce a însoțit reglementările ulterioare, societățile comerciale au început să-și desfășoare activitatea conform unor principii pe care celelalte state de drept le cunoșteau și aplicau de multă vreme. Sub influența societăților comerciale străine și în bunul spirit al legiuirilor europene, în anul 1991 a fost adoptată Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale.

Concurența reprezintă, dincolo de sfera juridică, rivalitatea dintre două curente ce urmăresc un scop comun. Fără acesta din urmă, concurența nu este angajată, întrucât finalitatea comună determină și metode adeseori comune (termenul metodă derivă din limba greacă, din meta=spre, către și odos=cale, deci “calea de urmat”). Așadar, scopul comun determină și concurența dintre respectivele tendințe sau curente, principiu valabil și în domeniul dreptului afacerilor, unde societățile comerciale, constrânse de obiectul de activitate statutar, rivalizează pentru cucurirea unei piețe cât mai vaste. În cele din urmă, generalizând, concurența la nivel macro-economic implică atingerea unui scop comun tuturor comercianților, cunoscut încă din timpul romanilor: finis mercatorum est lucrum (finalitatea comerțului este profitul).

Așa fiind, legiuitorul a ținut să reglementeze, încă din zorii democrației autohtone, anumite principii ce definesc activitățile comerciale corecte și oneste și sancționează practicile contrare atât concurenței loiale, cât și principiilor de bază ale statului de drept.

Încă din primul articol al Legii nr. 11/1991 suntem familiarizați cu principiile concurenței loiale, enumerate exhaustiv și aflate sub semnul imperativului juridic: “comercianţii sunt obligaţi să îşi exercite activitatea cu bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale”.

Ca atare, cele patru linii directoare ale concurenței loiale reprezintă tot atâtea principii ce se regăsesc și în celelalte ramuri de drept și, în manieră generală, în însăși esența juridicului ca artă a binelui și a echității (jus est ars bonu et aequi). Nu va fi dificil, spre exemplu, să regăsim buna-credință drept referință generală pentru orice domeniu de drept, după cum nu va reprezenta o căutare asiduă nici referințele la uzanțe sau cutume.

Având astfel definite principiile concurenței loiale, per a contrario, concurența neloială reprezintă în primul rând o încălcare a acestor linii directoare.

În art. 1¹ legiuitorul prevede că (…) este considerată ca fiind contrară uzanţelor comerciale cinstite utilizarea în mod neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant prin practici de genul neexecutării unilaterale a contractului sau utilizării unor proceduri neloiale, abuzului de încredere, incitării la delict şi achiziţionării de secrete comerciale de către terţii care cunoşteau că respectiva achiziţie implică astfel de practici, de natură să afecteze poziţia comercianţilor concurenţi pe piaţă;

Așadar, secretul comercial reprezintă un etalon pe care dreptul concurenței îl folosește în stabilirea carcaterului neloial al unei anumite practici. Același art. 1¹ aduce un plus de lumină asupra noțiunii sus-menționate: “constituie secret comercial informaţia care, în totalitate sau în conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile, ţinând seama de circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim de secret; protecţia secretului comercial operează atâta timp cât condiţiile enunţate anterior sunt îndeplinite”.

În fine, potrivit art. 2 al aceleiași Legi nr. 11/1991 “constituie concurenţă neloială, în sensul prezentei legi, orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii”.

Nerespectarea acestor principii atrage sancțiuni civile, contravenționale sau penale, în funcție de calificarea faptei de concurență neloială ca fiind parte a răspunderii civile, contravenționale ori penale. Această calificare, exemplificativ prezentată în același cadru normativ, urmează a fi realizată de către camerele de comerț și industrie sau de către persoanele înputernicite în acest sens de către Consiliul Concurenței.

În prezent, concurența reprezintă o parte importantă a economiei oricărui stat de drept. Corelativ, concurența neloială este o parte indelebilă a activității comerciale și, oricât de absurd ar părea, reprezintă în același timp și o metodă de cuantificare a forței economice specifice fiecărui stat. Civilizația, prosperitatea și respectul normelor de drept sunt strânse legate de cadrul normativ ce sanționează concurența neloială și praticile anticoncurențiale, astfel încât statisticile anuale din acest domeniu reprezintă o statistică indirectă a dezvoltării statale.

Activitățile ce implică nașterea unor relații contractuale între profesioniști și consumatori sunt supuse unui cumul de factori ce derivă din pozițiile inegale în care se află reprezentanții celor două categorii. Dacă profesioniștii sunt prezumați a avea un grad ridicat de cunoștințe de specialitate în domeniul în care activează, la polul opus, consumatorii sunt caracterizați strict prin încrederea pe care o manifestă în produsele sau prestațiile oferite de profesioniști. În această logică a argumentării, este firesc ca întotdeauna consumatorii să se bucure de o protecție sporită în fața eventualelor abuzuri ce pot apărea în relațiile contractuale cu profesioniști.

Legea nr. 193/2000 are tocmai această menire de a reglementa întinderea protecției de care se bucură consumatorii în fața unor eventuale clauze abuzive ce pot fi inserate în contractele în care profesioniștii se situează pe o poziție de forță. De o importanță deosebită în viața cotidiană, aceste relații se întâlnesc în mod frecvent în toate domeniile supuse comerțului, ceea ce face ca granița dintre legitimitate și abuz să fie într-o continuă schimbare, la fel ca și modificările sociale observabile zilnic.

Interesant este faptul că o persoană poate aparține ambelor categorii, însă niciodată în mod concomitent. Altfel spus, un consumator își prezervă această calitate atâta vreme cât “acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale” (art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000). În momentul în care acțiunile sale părăsesc sfera privată și intră într-una dintre categoriile sus-menționate, în funcție de specificul său profesional, respectiva persoană pierde calitatea de consumator și îmbracă toate atributele ce definesc profesionistul ce “acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale” (art. 2 alin. 2 din Legea nr. 193/2000).

Regula generală instituită prin actul normativ suspus prezentei analize este protecția de care se bucură consumatorul în fața posibilelor abuzuri ale profesionistului. Astfel, legiuitorul încearcă să păstreze un echilibru între drepturile și obligațiile părților, arătând că ori de câte ori o clauză contractuală nu a fost negociată direct cu consumatorul, aceasta se poate dovedi abuzivă dacă dă naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante. În acest principiu se remarcă importanța a două sintagme: negocierea directă și dezechilibrul semnificativ dintre drepturi și obligații.

Negocierea directă este definită prin aceeași Lege nr. 193/2000, care o leagă inexorabil de posibilitatea efectivă a consumatorului de a influența natura unei anumite clauze. Această facultate lipsește de plano în contractele standard preformulate sau în termenii și condițiile generale de vânzare impuse de anumiți comercianți. Negocierea directă poate viza o singură clauză contractuală sau chiar numai anumite aspecte ale acestor clauze, fără a fi legată, așadar, de contractul privit ca un tot unitar. În practică, majoritatea covârșitoare a contractelor dintre profesioniști și consumatori sunt încheiate fără o negociere directă prealabilă, contractele de adeziune devenind o regulă impusă de celeritatea cu care se desfășoară relațiile contractuale contemporane.

De cealalaltă parte, dezechilibrul semnificativ nu are o definiție proprie în textul de lege, ci este subînțeles din ansamblul normelor ce-l caracterizează ca fiind o înclinare nejustificată a balanței în favoarea profesionistului, care își augmentează drepturile și își reduce obligațiile.

Legea nr. 193/2000 conține și o anexă ce redă, cu titlu exemplificativ, clauzele considerate ca fiind abuzive. Păstrând aceeași enumerare exemplificativă, arătăm faptul că sunt considerate drept abuzive:

- clauzele care dau dreptul profesionistului de a modifica în mod unilateral clauzele contractului, fără un motiv întemeiat precizat anterior în contract;

- clauzele ce obligă consumatorul să se supună unor exigențe pe care nu a avut posibilitatea să le cunoască la data semnării contractului;

- clauzele ce dau dreptul profesionistului să constate unilateral conformitatea produselor și serviciilor furnizate cu prevederile contractuale;

- clauzele ce conferă în mod exclusiv profesionistului dreptul de a interpreta clauzele contractuale;

- clauzele ce obligă consumatorul la plata unor despăgubiri nejustificat de mari în comparație cu prejudiciul suferit de profesionist, etc.

Caracterul abuziv poate fi constatat direct de către persoanele prejudiciate sau de către autoritățile competente, din oficiu sau la sesizarea acestor persoane. Potrivit art. 8 din Legea nr. 193/2000, controlul respectării protecției de care se bucură consumatorii aparține Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorului sau specialiștilor autorizați ai altor organe ale administrației publice. Aceste autorități au și calitatea procesuală activă ce le permite să sesizeze, în caz de existență a unor clauze abuzive, tribunalul de la domiciliul sau sediul profesionistului. Cererea de chemare în judecată poate fi promovată și de asociațiile pentru protecția consumatorului sau, bineînțeles, chiar de către consumatorul persoană fizică ce se consideră a fi prejudiciat prin aceste clauze.

Pe lângă faptul că profesioniștii găsiți vinovați de inserarea unor clauze abuzive vor fi obligați la înlăturarea acestora atât din contractele preformulate, cât și din cele în curs de executare, aceștia vor fi obligați și la plata unei amenzi contravenționale ce variază între 200 și 1.000 de lei.

Importanța prevederilor Legii nr. 193/2000 pentru contextul social cotidian este de netăgăduit, fapt ce a determinat recenta sa republicare în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 543 din data de 03.08.2012. În abisul normelor legislative și în tumultul relațiilor contractuale în care sunt implicați zilnic, consumatorii trebuie să cunoască principalele intrumente juridice pe care le pot folosi pentru apărarea drepturilor de care se bucură, numai în acest fel opunând relei-credințe legitimitatea și forța covârșitoare a dispozițiilor legale.

Potrivit articolului 335 Cod procedură penală “dacă în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte acte materiale care intra în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, instanţa dispune, prin încheiere, extinderea acţiunii penale cu privire şi la aceste acte şi procedează la judecarea infracţiunii în întregul ei”. Aceasta este forma pe care a primit-o articolul 335 Cod procedură penală în urma modificării prin Legea nr. 356/2006; anterior acesteia, instanţa avea posibilitatea, atunci când descoperea existenţa unor acte materiale noi care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, sa aleagă între a judeca infracţiunea în întregul ei şi a restitui cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale. În urma acestei modificări  s-a realizat o simplificare a activităţilor procesuale, pe cale de excepţie instanţa autosesizându-se în legătură cu acte materiale ce nu fuseseră reţinute în actul de sesizare.

În acest caz de extindere, acţiunea penală este pusă în mişcare numai cu privire la unele acte materiale, descoperite până la momentul punerii în mişcare al acţiunii penale sau al trimiterii în judecată. De aici rezultă ca instanţa trebuie să dispună extinderea acţiunii penale printr-o încheiere, existând deja o punere în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunea obiect al cauzei penale. Procedura instanţei care se limitează numai la punerea în discuţia părţilor a problemei extinderii acţiunii penale, după care, reţine cauza spre judecată, fără a da însă o încheiere de extindere, este nelegală. Într-o asemenea situaţie sunt încălcate dispoziţiile referitoare la sesizarea instanţei, hotărârea pronunţată fiind nulă, potrivit art 197 alin 2 Cod procedură penală. Acest lucru este susţinut şi în art. 335 alin. 3 Cod procedură penală (“instanţa este obligată să  pună în discuţie actele cu privire la care s-a dispus extinderea, făcând aplicaţie în ce priveşte încadrarea juridică şi a dispoziţiilor art. 334“).

Extinderea acţiunii penale nu poate fi dispusă doar din cauza faptului că în timpul judecaţii s-a constatat că cuantumul prejudiciului real depăşeşte pe cel iniţial prevăzut în actul de sesizare, deoarece aceste date nu reprezintă acte materiale noi, cuantumul diferit al prejudiciului fiind rezultatul actelor materiale din actul de sesizare. Art. 335 alin. 3 Cod procedură penală obligă instanţa de judecată să pună în discuţia părţilor actele cu privire la care s-a dispus extinderea şi să facă aplicaţia în ceea ce priveşte încadrarea juridică  şi a dispoziţiilor articolului 334.

Reţinând cauza pentru judecată, instanţa este obligată să pună în discuţia părţilor actele cu privire la care s-a extins acţiunea penală, procurorul şi părţile având posibilitatea să discute natura actelor materiale descoperite în cursul judecăţii şi temeiul includerii lor în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Extinderea acţiunii penale determină de regulă o schimbare a încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare. Noile acte pot constitui, împreună cu actele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, fie o infracţiune complexă, întotdeauna mai gravă decât infracţiunile absorbită şi absorbantă luate separat, fie o infracţiune continuată care atrage o pedeapsă mai gravă (conform art. 42 Cod penal). Instanţa este obligată să  pună în discuţia părţilor noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că poate cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii pentru a-şi pregăti apărarea.

Încălcarea acestui text şi deci implicit şi a principiului contradictorialitaţii este sancţionată printr-o nulitate relativă, deoarece nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nulitate absolută limitativ prevazute în art. 197 alin. 2 Cod de procedură penală,  spre deosebire de cazul în care extinderea acţiunii penale pentru alte fapte nu se dispune prin încheiere, în acest caz fiind o nulitate absolută pentru ca este vorba de legalitatea sesizării instanţei, ipoteza ce se incadrează în prevederile art.  197 alin. 2.

Teoria unanimității își găsește aplicarea în reglementarea proprietății comune, formând până de curând un regim juridic sever în această materie.

Având în vedere că proprietatea comună definește caracteristicile dreptului de proprietate aparținând mai multor persoane asupra unui singur bun, există mai multe teorii care guvernează limitele în cadrul cărora coproprietarii pot încheia singuri acte cu privire la acel bun.

Teoria unanimității se reflectă în faptul că în materia proprietății comune, fiecare coproprietar are un drept exclusiv numai asupra cotei-părţi ideale din drept și niciunul dintre coproprietari nu are un drept exclusiv asupra unei părţi determinate din bun, privit în materialitatea sa. Din acest principiu rezultă consecinţa că nici un fel de act nu poate fi înfăptuit cu privire la bun, privit în materialitatea lui, fără acordul unanim al coproprietarilor. Îmbrățișarea acestui principiu a condus la crearea unor impedimente în exercitarea dreptului de proprietate, o soluție interesantă fiind adoptată în materia acțiunii în revendicare.

Într-o opinie, acţiunea în revendicare este privită ca un act de dispoziţie juridică şi, ca atare, se aplică regula unanimităţii, motivul fiind dat de faptul că această acţiune are drept scop recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în
litigiu şi readucerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaştere a unei cote ideale, nedeterminate în materialitatea ei. Cu alte cuvinte, acţiunea în revendicare nu poate fi introdusă şi admisă în justiţie fără să existe acordul tuturor coproprietarilor.

În opinia contrară se apreciază că prin acceptarea inadmisibilităţii acţiunii în revendicare exercitată de către unul din coproprietari se aduce atingere caracterului exclusiv şi absolut al dreptului de proprietate.

Deşi s-a afirmat că dreptul de proprietate comună pe cote-părţi este un drept
limitat, acesta este limitat numai în raport cu ceilalţi coproprietari, iar nu şi în raport cu terţii, cărora le incumbă o obligaţie generală negativă de a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea prerogativelor dreptului real.

În cazul în care această obligaţie este încălcată de către un terţ prin luarea abuzivă în posesie a bunului, oricare din coproprietari poate introduce acţiunea în revendicare întrucât în cazul contrar dreptul de proprietate rămâne văduvit de caracterele sale esenţiale.

Controversa inadmisibilității acțiunii în revendicare care nu este formulată de toți coproprietarii a fost discutată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a statuat că regula unanimităţii în materia acţiunii în revendicare a unui bun aflat în coproprietate nu încalcă art. 6 par. 1 din Convenţie decât în măsura în care se dovedește a fi aplicată automat, strict și fără o analiză a circumstanţelor concrete ale cauzei.

Jurisprudenţa Curţii Europene a determinat modificarea concepţiei în această materie, reglementându-se în mod expres situaţia coproprietarilor în Noul Codul Civil, în sensul că fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.

Anterior hotărârii Curții Europene pronunţate în cauza Lupaş şi alţii c. României, practica instanţelor române era covârşitor majoritară în sensul respingerii acţiunilor în revendicarea unui bun proprietate comună pe cote-părţi dacă nu figurau ca reclamanţi toţi coproprietarii. În urma acestei hotărâri în care Curtea Europeană a statuat că, prin raportare la circumstanţele specifice cazului impunerea respectării regulii unanimităţii reprezintă un obstacol insur­montabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize, unele instanţe au înlăturat în totalitate aplicarea regulii unanimităţii, în timp ce altele au aplicat fiecărui litigiu criteriile stabilite de Curte în cauza Lupaș.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit faptul că instanţele învestite cu astfel de cereri trebuie să dispună administrarea pro­belor necesare stabilirii împrejurării dacă reclamantul a fost în impo­sibi­litate să identifice restul coproprietarilor imobilului şi să obţină accep­tul acestora de a i se alătura în acţiunea în revendicare, numai o astfel de soluţionare fiind conformă interpretării nuanţate date de Curtea Europeană regulii unanimităţii, care impune analizarea tuturor circumstanţelor cauzei.

Importanța reglementării unitare și exprese a acestei situații a fost constatată și de legiuitor care în Noul Cod Civil a reglementat că fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare, totodată hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor, în timp ce hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari și nu în ultimul rând atunci când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi.

Față de noua reglementare teoria unanimității apare ca o teorie care își găsește aplicarea în situații din ce în ce mai rare.