Aspecte procesuale privind excepţia autorităţii de lucru judecat şi prezumţia lucrului judecat.

Pe plan procesual autoritatea de lucru judecat se manifestă sub formă de excepţie procesuală (conform art. 166 Cod proc. civ.) şi respectiv prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze un aspect/aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părţi.

În manifestarea sa de excepţie procesuală, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente – obiect, părţi, cauză – şi corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să împiedice formularea unei noi cereri de chemare în judecată având acelaşi obiect, cauză şi părţi.

Totodată, autoritatea de lucru judecat se manifestă şi în sens pozitiv, în sensul că nu există posibilitatea de a statua diferit asupra aspectelor litigioase dezlegate anterior în raporturile dintre părţi.

Autoritatea de lucru judecat se manifestă nu doar de la un litigiu deja soluţionat spre un alt litigiu supus spre soluţionare, ci şi în cadrul aceluiaşi proces, atunci când instanţa de recurs casează cu trimitere spre rejudecare (şi când aspectele litigioase cărora le-a dat dezlegare în drept se impun cu forţa efectului pozitiv al lucrului judecat).

O altă aplicaţie a modalităţii în care autoritatea de lucru judecat se manifestă în cadrul aceluiaşi proces este şi principiul non omisso medio, respectiv faptul că aspectele dezlegate de prima instanţă şi nesupuse cenzurii instanţei de apel nu mai pot face obiect de critică în calea de atac a recursului.

Pe de altă parte, nu poate fi reţinută puterea lucrului judecat, decurgând dintr-o hotărâre de expedient. Din interpretarea art. 271 şi 272 Cod proc. civ., rezultă că hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor, adică dispozitivul lor, reprezintă de fapt o transpunere a convenţiei părţilor, ceea ce nu echivalează cu o judecată întemeiată pe probe şi finalizată pe convingerile instanţei.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

De altfel, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa CEDO (cauza Brumărescu împotriva României, cauza Androne împotriva României), dreptul la un proces echitabil în fata unei instanţe judecătoreşti garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei care enunţă preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor părţi. Unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care reclamă, între altele, că soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de instanţele judecătoreşti să nu mai fie pusă în discuţie.

Deşi în hotărârile sus menţionate s-a avut în vedere faptul că la acea dată dreptul român permitea desfiinţarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile de o instanţă superioară în baza unei cereri introduse de un oficial al statului, respectiv procedura recursului în anulare, s-a apreciat că acelaşi principiu, şi anume cel al securităţii raporturilor juridice, ca element fundamental al preeminentei dreptului şi în strânsă legătură cu dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, se opune posibilităţii stabilirii printr-o hotărâre judecătorească a unei situaţii de fapt contrare celei stabilite deja cu putere de lucru judecat.