Monthly Archive for September, 2012

Procedura de infringement – mecanism de asigurare a aplicării dreptului comunitar în care societatea are un rol activ

În contextul politico-economic european actual procedura de infringement a devenit poate cel mai mediatizat instrument prin care se asigură aplicarea dreptului comunitar de către statele membre.

În cazul oricărui stat membru împotriva căruia este declanșată, mijloacele de comunicare în masă trag un semnal de alarmă virulent asupra inițierii procedurii și a consecințelor ”deosebit de grave” pe care le poate suferi statul membru, fără a explica mecanismul acesteia și ignorând caracterul amiabil al procedurii. Pentru a evita transformarea acesteia într-o sperietoare pentru publicul nefamiliarizat cu instituțiile dreptului comunitar se impun câteva explicații cu privire la rațiunile ce stau la baza procedurii și modalitățile acesteia.

Printre sarcinile încredințate Comisiei Europene se numără și aceea de a asigura aplicarea corespunzătoare a dreptului comunitar. Principala componentă a acestei sarcini a Comisiei constă în monitorizarea gradului în care statele membre se conformează dreptului comunitar și în reacția față de cazurile de neconformare.

Tratatele Uniunii Europene prevăd diferite mecanisme de asigurare a respectării dreptului comunitar care implică proceduri judiciare împotriva statelor membre, introduse fie de către Comisie, fie, mai rar, de către un stat membru. Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor cunoscută ca și procedura de infringement face parte din acţiunile care pot fi introduse în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Aceasta permite Curţii de Justiţie să controleze modul în care statele membre îşi respectă obligaţiile care le revin în temeiul dreptului european.

Neîndeplinirea obligaţiilor poate decurge din instrumente juridice (legi, decrete, decizii administrative) sau poate rezulta din fapte (practici administrative). Neîndeplinirea obligaţiilor poate fi consecinţa unor comportamente pozitive (acţiuni) sau negative (abţineri şi omisiuni). Astfel, acţiunile pot consta, spre exemplu, în adoptarea unui text contrar dreptului european sau în refuzul intenţionat de a abroga o măsură internă contrarie. Abţinerile sau omisiunile pot consta în întârzieri în transpunerea unei directive sau în necomunicarea de către statele membre către Comisie a măsurilor naţionale de punere în aplicare. Actul trebuie să fie imputabil statului membru. Din această cauză, noţiunea de stat este interpretată în sens larg de către Curtea de Justiţie, în măsura în care poate fi vorba de toate organismele sale cum sunt guvernul, parlamentul, entităţile federate sau colectivităţile de la nivel substatal.

În ceea ce privește modul de desfășurare al procedurii aceasta presupune mai multe etape și poate înceta înainte de a fi parcurse în întregime toate etapele prin conformarea statelor.

Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor poate fi iniţiată fie de către Comisie, cazul cel mai frecvent întâlnit în practică, fie de către un stat membru. Atunci când procedura este declanșată la inițiativa Comisiei, aceasta are la bază plângerea unui resortisant al unui stat membru, neexistând un serviciu de investigații al Comisiei, de aceea se apreciază că societatea are un rol activ în această procedură în fața Curții.

Atunci când Comisia iniţiază procedura, trebuie întâi să transmită un aviz motivat statului membru care se presupune că nu a respectat dreptul Uniunii. Dacă, după un anumit termen, statul membru nu şi-a îndeplinit obligaţiile, Comisia poate să introducă împotriva sa, în faţa Curţii de Justiţie, o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor. În faza premergătoare sesizării Curții se poartă negocieri între Comisie și statul membru în cadrul cărora acesta își poate exprima poziția cu privire la pretinsa încălcare a dreptului comunitar.

Atunci când un stat membru iniţiază procedura, acesta trebuie să sesizeze mai întâi Comisia. Aceasta emite un aviz motivat după ce ascultă argumentele statelor membre în cauză. Statul membru reclamant poate apoi să sesizeze Curtea de Justiţie.

După ce este sesizată şi dacă recunoaşte existenţa unei neîndepliniri a obligaţiilor, Curtea de Justiţie emite o primă hotărâre conţinând măsurile care trebuie adoptate de către statul membru pentru a remedia situaţia. Apoi, în cazul în care Comisia estimează că statul membru nu a adoptat măsurile necesare, ea sesizează Curtea de Justiţie a doua oară. În cazul în care Curtea confirmă că statul membru nu s-a conformat primei sale hotărâri, îi poate impune plata unei amenzi.

Acțiunea în fața Curții de Justiție este însă ultima etapă a procedurii, etapă la care nu se mai ajunge în majoritatea cazurilor, întrucât Comisia Europeană promovează principiul ”cooperării de elită” care permite soluționarea amiabilă a disputelor cu privire la aplicarea dreptului comunitar în etapa precontencioasă sau chiar după începerea etapei oficiale fără a se recurge efectiv la Curte.

Astfel, în realitate, acest mecanism centralizat de asigurare a aplicării dreptului comunitar este un mecanism ce este folosit cu grijă, după ce alte strategii de încurajare a conformării au eșuat și atunci când negocierile nu au înregistrat un succes, ca o ultima formă de negociere, înainte de aplicarea unei sancțiuni.

IMPREVIZIUNEA ÎN NOUL COD CIVIL

Deşi părţile unui contract trebuie să îşi execute obligaţiile, indiferent dacă executarea lor a devenit împovărătoare, noul Cod Civil reglementează şi situaţiile excepţionale care ar putea duce la adaptarea contractului în funcţie de posibilităţile debitorului.

Codul prevede la art. 1.271: dacă “executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă din cauza unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei“, instanţa poate să dispună fie adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, fie încetarea relaţiilor contractuale, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.

Astfel, toate contractele afectate de situaţii neprevăzute vor produce alte efecte fata de cele stabilite iniţial de către părţi, însă situaţiile care duc la modificarea contractelor, potrivit art. 1271 din NCC, trebuie să aibă caracter excepţional, iar obligarea debitorului să devină vădit injustă. Pentru a fi într-o situaţie de impreviziune nu este suficient sa fim în faţa unei simple modificări a preţurilor sau a unor fluctuaţii ale cursului de schimb. Această modificare a contractelor va avea loc numai daca va avea loc după momentul încheierii contractului şi numai dacă factorii care duc la modificarea condiţiilor de executare a contractului au caracter imprevizibil.

Schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost si nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului”, se prevede în noua reglementare.

În acelaşi timp, se prevede în Noul Cod Civil că instanţa poate dispune adaptarea sau încetarea contractelor numai dacă debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc.

În fine, Noul Cod Civil impune părţii afectate să iniţieze negocieri cu cocontractantul său în vederea adaptării contractului, prealabil recurgerii la instanţa de judecată.. O atare condiţie este menită a institui rolul judecătorului, în ceea ce priveşte suplinirea consimţământului părţilor, ca un ultim resort, în ipoteza eşecului negocierilor.

Limitările enunţate au rolul firesc de a nu permite utilizarea impreviziunii ca pe un instrument la îndemâna părţilor care doresc să scape de un contract devenit indezirabil în comparaţie cu alte oportunităţi de afaceri.

În acest moment este de apreciat reglementarea impreviziunii prin Noul Cod Civil, o instituţie absolut necesară pentru a corecta situaţii inechitabile apărute pe parcursul derulării unui contract.

Apelul – conform reglementării noului Cod de procedură civilă

Potrivit noului Cod de procedură civilă, apelul este calificat ca fiind o cale ordinară de atac, păstrându-se regimul juridic consacrat de actualul Cod de procedură civilă.

Conform noii reglementari, instanţele competente să judece în apel sunt: tribunalul (privind apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de judecătorii) şi curtea de apel (privind apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă).

Asemeni reglementării actuale, apelul poate fi exercitat doar de către “părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau personae”.

Termenul în care poate fi exercitată calea de atac a apelului este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

Cu titlu de excepţie, sunt situaţii în care apelul nu se exercită în termenul de 30 de zile, ci într-un alt termen: în materia cererilor de asigurare a dovezilor, termenul de apel împotriva încheierilor de respingere este de 5 zile de la pronunţare sau de la comunicare, în domeniul cererilor de sechestru asigurător, încheierea pronunţată de instanţa investită cu soluţionarea cererii poate fi atacată cu apel în termen de 5 zile de la comunicare sau de la pronunţare, după caz, iar în cazul ordonanţele preşedinţiale şi hotărârile de evacuare termenul este de 5 zile de la pronunţare sau de la comunicare.

Spre deosebire de actuala reglementare, noul Cod de procedură civilă introduce obligativitatea motivării apelului înăuntrul termenului de apel, în cazul contrar intervenind decăderea.

Obiectul apelului îl reprezintă hotărârile pronunţate în primă instanţă, dacă legea nu prevede în mod expres altfel. La acest capitol, noul cod de procedură civilă prevede şi o excepţie, respectiv posibilitatea atacării unei hotărâri succeptibile de apel şi de recurs direct cu recurs, cu condiţia ca părţile să consimtă expres la acest demers, motivele de recurs fiind limitate doar la aplicarea greşită sau încălcarea normelor de drept material.

O altă noutate adusă prin codul de procedură civilă priveşte regulă conform căreia soluţionarea unei cauze se va efectua, ca regulă, în două grade de jurisdicţie (fond, apel) şi doar ca excepţie un ciclu de trei grade de jurisdicţie (fond, apel, recurs). Concluzia rezultă ca urmare a terminologiei utilizate de noul cod de procedură civilă, care asimilează obiectului căii de atac a apelului toate hotărârile care poartă menţiunea de definitiv şi toate hotărârile care printr-o lege specială sunt pot fi atacate cu recurs.

Ulterior primirii cererii de apel şi a motivelor de apel, preşedintele primei instanţe (sau persoana desemnată) dispune fie completarea sau modificarea cererii (înăuntrul termenului de apel sau cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel), fie comunicarea acesteia către intimat, punându-i-se în vedere obligaţia depunerii întâmpinării în termen de 15 zile de la data comunicării. Întâmpinarea va fi comunicată apelantului, cu posibilitatea depunerii la dosar a unui răspuns la întâmpinare, în termen de 10 zile de la comunicare.

Prevederile privind apelul incident şi apelul provocat păstrează în mare măsură regulile stabilite de actuala reglementare, cererile putând fi introduse după împlinirea termenului de apel, cel mai târziu o dată cu întâmpinarea la apelul principal.

Ulterior împlinirii termenului de apel şi după ce au fost efectuate procedurile şi comunicările amintite mai sus, la care se adaugă şi eventualele apeluri incidente sau provocate împreună cu răspunsurile la acestea, dosarul va putea fi înaintat instanţei de apel în vederea repartizării către un complet de judecată şi citării părţilor, primul termen de judecată fiind stabilit la cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei date de preşedinte.

Potrivit art. 470, “Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept”, păstrându-se caracterul devolutiv al apelului.

Conform noii reglementări, în faţa instanţei de apel nu se vor putea invoca alte “motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare“, cu excepţia situaţiei în care necesitatea administrării dovezilor decurge din dezbateri.

Totodată, se reiterează principiul neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac,introducându-se totuşi două derogări de la această regulă, şi anume, cazurile în care apelantul însuşi consimte expres la o înrăutăţire a propriei situaţii sau în cazurile anume prevăzute de lege.

Instanţa învestită cu soluţionarea căii de atac poate pronunţa următoarele soluţii: aceasta poate respinge, anula apelul declarat (dacă soluţionarea cauzei de către prima instanţă s-a făcut fără a intra în judecata fondului alături sau dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată) sau poate constata perimarea sa (situaţii în care hotărârea atacată va fi menţinută în totalitate) ori poate admite apelul. În cazul admiterii apelului, instanţa va anula sau schimba (în parte sau în totalitate) hotărârea atacată.

În situaţia în care s-a dispus anularea hotărârii atacate, instanţa de apel va rejudeca procesul  ”evocând fondul” sau, dacă părţile solicită expres acest lucru prin cererea de apel sau prin întâmpinare, va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

În concluzie, conform noii reglementări, se reiterează faptul că apelul este o cale de atac ordinarădevolutivăde reformare şi suspensivă de executare.

Pe de altă parte, noua reglementare, aduce şi modificări de substranţă în ceea ce priveşte termenul de declarare şi motivare a apelului (care a fost prelungit până la 30 de zile), alături de procedura soluţionării cererii de apel care se desfăşoară în două etape: prima etapă la instanţa la care se depune cererea de apel, care are atribuţii administrative (comunicarea cererilor de apel, a întâmpinărilor şi a celorlalte răspunsuri) şi cea de-a doua etapă la instanţa care va soluţiona propriu-zis cererea de apel.

Suspendarea executării silite a creanţelor fiscale prin depunerea unei scrisori de garanţie bancară

Prin O.G. nr. 16/2012 publicată în M.O.F. nr. 618/28.08.2012 prin care s-a modificat şi completat codul de procedură fiscală, se introduce un articol, respectiv art. 148¹ care reglementează posibilitatea suspendării executării silite a creanţelor fiscale prin depunerea unei scrisori de garanţie bancară.

Potrivit acestor noi prevederi legale, în cazul contestaţiilor formulate împotriva actelor de administrare fiscală, prin care se stabilesc creanţe fiscale, executarea silită se suspendă sau nu începe pentru obligaţiile fiscale contestate dacă contribuabilul depune la organul fiscal competent o scrisoare de garanţie bancară la nivelul obligaţiilor fiscale contestate, stabilindu-se expres că durata valabilităţii acesteia să fie de minim 6 luni de la emitere.

În cazul în care contestaţia la executare este respinsă, în totalitate sau în parte, în perioada de valabilitate a scrisorii de garanţie bancară, organul fiscal poate executa creanţa fiscală garantată prin această scrisoare numai în ultima zi de valabilitate a scrisorii şi numai dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile expres prevăzute de lege  în alin. 2 al aceluiaşi text legal, şi anume: a) contribuabilul nu plăteşte obligaţiile fiscale pentru care s-a respins contestaţia la executare, b) contribuabilul nu depune o nouă scrisoare de garanţie, c) instanţa judecătorească nu a dispus prin hotărâre executorie, suspendarea actului administrativ fiscal potrivit Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

În cazul în care contestaţia la executare este admisă în totalitate, precum şi în cazul în care instanţa de judecată admite, prin hotărâre executorie, suspendarea actului administrativ fiscal potrivit Legii nr. 554/2004, scrisoarea de garanţie bancară rămâne fără obiect.

Legiuitorul a înţeles să reglementeze posibilitatea suspendării executării silite a creanţelor fiscale constatate prin titluri executorii prin constituirea unei scrisori de garanţie de către debitorul obligaţiei fiscale pentru a veni astfel în sprijinul contribuabililor spuşi executării silite de către organul fiscal.

Faţă de suspendarea întemeiată pe dispoziţiile contenciosului administrativ, aceasta prezintă pe de o parte avantajul că suma respectivă rămâne în contul debitorului obligaţie fiscale, iar pe de altă parte dezavantajul că suma ce formează obiectul garanţiei bancare trebuie să fie egale cu creanţa fiscală, în vreme ce cuantumul cauţiunii ce trebuie achitată la dispoziţia instanţei, în cazul suspendării potrivit Legii 554/2004, este de doar 10% sau chiar mai puţin din cuantumul creanţei fiscale.

Prin urmare, în cazul contestaţiilor la executare împotriva creanţelor fiscale, debitorul, apreciind avantajele şi dezavantajele pe care prezintă fiecare dintre cele două forme de suspendare, – prin depunerea unei garanţii bancare sau depunerea unei cauţiuni stabilite de instanţă – acesta are posibilitatea de a o alege pe cea care corespunde cel mai bine propriilor posibilităţi financiare, sau dimpotrivă acesta poate alege ambele căi de suspendare a executării silite.

Concurența neloială în dreptul intern. Principii și perspective

Activitatea economică în spațiul autohton a cunoscut o înflorire și liberalizare ce au coincis cu însăși cucerirea democrației și a ideii de stat de drept. Imediat după ce politica a dictat tonul democratic ce a însoțit reglementările ulterioare, societățile comerciale au început să-și desfășoare activitatea conform unor principii pe care celelalte state de drept le cunoșteau și aplicau de multă vreme. Sub influența societăților comerciale străine și în bunul spirit al legiuirilor europene, în anul 1991 a fost adoptată Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale.

Concurența reprezintă, dincolo de sfera juridică, rivalitatea dintre două curente ce urmăresc un scop comun. Fără acesta din urmă, concurența nu este angajată, întrucât finalitatea comună determină și metode adeseori comune (termenul metodă derivă din limba greacă, din meta=spre, către și odos=cale, deci “calea de urmat”). Așadar, scopul comun determină și concurența dintre respectivele tendințe sau curente, principiu valabil și în domeniul dreptului afacerilor, unde societățile comerciale, constrânse de obiectul de activitate statutar, rivalizează pentru cucurirea unei piețe cât mai vaste. În cele din urmă, generalizând, concurența la nivel macro-economic implică atingerea unui scop comun tuturor comercianților, cunoscut încă din timpul romanilor: finis mercatorum est lucrum (finalitatea comerțului este profitul).

Așa fiind, legiuitorul a ținut să reglementeze, încă din zorii democrației autohtone, anumite principii ce definesc activitățile comerciale corecte și oneste și sancționează practicile contrare atât concurenței loiale, cât și principiilor de bază ale statului de drept.

Încă din primul articol al Legii nr. 11/1991 suntem familiarizați cu principiile concurenței loiale, enumerate exhaustiv și aflate sub semnul imperativului juridic: “comercianţii sunt obligaţi să îşi exercite activitatea cu bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale”.

Ca atare, cele patru linii directoare ale concurenței loiale reprezintă tot atâtea principii ce se regăsesc și în celelalte ramuri de drept și, în manieră generală, în însăși esența juridicului ca artă a binelui și a echității (jus est ars bonu et aequi). Nu va fi dificil, spre exemplu, să regăsim buna-credință drept referință generală pentru orice domeniu de drept, după cum nu va reprezenta o căutare asiduă nici referințele la uzanțe sau cutume.

Având astfel definite principiile concurenței loiale, per a contrario, concurența neloială reprezintă în primul rând o încălcare a acestor linii directoare.

În art. 11 legiuitorul prevede că (…) este considerată ca fiind contrară uzanţelor comerciale cinstite utilizarea în mod neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant prin practici de genul neexecutării unilaterale a contractului sau utilizării unor proceduri neloiale, abuzului de încredere, incitării la delict şi achiziţionării de secrete comerciale de către terţii care cunoşteau că respectiva achiziţie implică astfel de practici, de natură să afecteze poziţia comercianţilor concurenţi pe piaţă;

Așadar, secretul comercial reprezintă un etalon pe care dreptul concurenței îl folosește în stabilirea carcaterului neloial al unei anumite practici. Același art. 11 aduce un plus de lumină asupra noțiunii sus-menționate: “constituie secret comercial informaţia care, în totalitate sau în conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile, ţinând seama de circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim de secret; protecţia secretului comercial operează atâta timp cât condiţiile enunţate anterior sunt îndeplinite”.

În fine, potrivit art. 2 al aceleiași Legi nr. 11/1991 “constituie concurenţă neloială, în sensul prezentei legi, orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii”.

Nerespectarea acestor principii atrage sancțiuni civile, contravenționale sau penale, în funcție de calificarea faptei de concurență neloială ca fiind parte a răspunderii civile, contravenționale ori penale. Această calificare, exemplificativ prezentată în același cadru normativ, urmează a fi realizată de către camerele de comerț și industrie sau de către persoanele înputernicite în acest sens de către Consiliul Concurenței.

În prezent, concurența reprezintă o parte importantă a economiei oricărui stat de drept. Corelativ, concurența neloială este o parte indelebilă a activității comerciale și, oricât de absurd ar părea, reprezintă în același timp și o metodă de cuantificare a forței economice specifice fiecărui stat. Civilizația, prosperitatea și respectul normelor de drept sunt strânse legate de cadrul normativ ce sanționează concurența neloială și praticile anticoncurențiale, astfel încât statisticile anuale din acest domeniu reprezintă o statistică indirectă a dezvoltării statale.

Dezvoltarea normativă a procedurii ordonanței președințiale, conform reglementărilor din Noul Cod de Procedură Civilă

În cadrul procedurilor speciale, cererea de emitere a unei ordonanțe președințiale reprezintă o procedură caracterizată prin celeritate și conturarea unei anumite securități juridice pentru persoana ce o promovează. În reglementarea procesual civilă încă în vigoare, ordonanța președințială este epuizată în doar două articole, respectiv art. 581-582 C. proc. civ. Ambele norme prezintă laconic caracterele generale ale acestei proceduri speciale și modalitatea de a ataca hotărârea instanței.

În antiteză cu cele de mai sus, legiuitorul Noului Cod de Procedură Civilă a considerat oportună prezentarea extensivă atât a caracteristicilor și principiilor ce stau la baza acestei proceduri, cât și a mijloacelor de a contesta hotărârea pronunțată. Având în vedere frecvența ridicată a acestor cereri și avantajele pe care acestea le aduc, noua reglementare nu poate fi decât binevenită.

Analizând, într-o manieră sinoptică, reglementarea actuală și noile norme procesuale – cuprinse între art. 982-987 NCPC – remarcăm în primul rând sintagma ʺaparență de dreptʺ introdusă de legiuitor în corpusul art. 982 NCPC, astfel încât ordonanța președințială va fi pronunțată doar dacă instanța de judecată va stabili ʺcă în favoarea reclamantului există aparența de dreptʺ.

Considerăm că această sintagmă nu face decât să concretizeze un principiu nespus al actualei reglementări procesuale – dar subliniat adesea în doctrină -, respectiv neprejudecarea fondului cauzei. Această cerință este reluată prin dispozițiile alin. 5 al aceluiași articol 982 NCPC, prin care se arată că această procedură nu poate soluționa aspecte care țin exclusiv de fondul cauzei sau care, odată executate, ar face imposibilă restabilirea situației anterioare de fapt.

Trei cerințe ale petitului sunt subliniate în ambele reglementări: păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, prevenirea unei pagube iminente care, odată produsă, nu este susceptibilă de reparație, precum și înlăturarea anumitor probleme ce se pot ivi cu ocazia executării.

Deși, în practică, se obișnuiește ca cererile de emitere a unei ordonanțe președințiale să privească un interval temporal cuprins între punerea în executare și soluționarea litigiului asupra fondului, în situația în care reclamantul omite să precizeze intervalul pentru care solicită respectivele măsuri, în temeiul caracterului provizoriu ce ține de natura acestei proceduri speciale, măsurile dispuse vor produce din oficiu efecte până la data soluționării fondului cauzei. Prevederea, înscrisă în logica acestei proceduri speciale, reprezintă, de asemenea, un element de noutate specific Noului Cod de Procedură Civilă.

De asemenea, în spiritul celerității procedurilor de judecată ce guvernează – cel puțin la nivel teoretic – întreaga reglementare din Noul Cod de Procedură Civilă, se precizează faptul că ordonanța poate fi pronunțată și fără citarea părților, iar în cazuri de o urgență deosebită, în chiar ziua depunerii cererii, pronunțarea urmând a se face în temeiul cererii și a înscrisurilor depuse, fără a se impune ascultarea părților.

Considerăm că această măsură, deși justificată în anumite situații, trebuie utilizată în mod ponderat pentru a se asigura atât dreptul la apărare al părții împotriva căreia se solicită pronunțarea măsurilor, cât și pentru a fi evitate situațiile în care cererea este formulată cu rea-credință.

Rămân valabile și în noua reglementare dispozițiile privind amânarea pronunțării cu cel mult 24 de ore și motivarea hotărârii în cel mult 48 de ore de la pronunțare, deci în maxim 72 de ore de la judecarea cererii.

O noutate este reprezentată însă de calea de atac susceptibilă a fi formulată împotriva hotărârii din această procedură specială. Dacă reglementarea actuală prevede atacarea hotărârii cu recurs, Noul Cod de Procedură Civilă face referire exclusiv la apel – ʺordonanța este supusă numai apeluluiʺ -, rămânând în acest fel constant față de expunerea de motive prin care se anunța suprimarea termenului de hotărâre irevocabilă și limitarea atacării unor hotărâri numai cu apel.

În fine, legiuitorul contemporan a ținut să adauge încă două elemente de specificitate pentru procedura ordonanței președințiale, marcate prin art. 986-987 NCPC. În primul rând, principiul disponibilității primește o nouă expresie prin faptul că reclamantul are posibilitatea, până la închiderea dezbaterilor în prima instanță, să solicite transfomarea cererii de emitere a ordonanței președințiale într-o cerere de drept comun.

Deși art. 986 NCPC nu conține nicio lămurire suplimentară, este evident că această facultate a reclamantului își găsește aplicarea exclusiv în cererile de emitere a unei ordonanțe președințiale care nu sunt grevate pe o procedură de drept comun aflată în curs de soluționare. În caz contrar, posibilitatea transformării cererii ar apărea ca imposibilă, instanțele având obligația de a verifica încă dinaintea primului termen de judecată existența/absența unor cereri cu identitate de părți și obiect. Așa fiind, transformarea procedurii speciale în procedură de drept comun, în condițiile preexistenței unei astfel de proceduri, echivalează cu o dezînvestire a instanței și trimiterea cauzei către instanța inițial învestită.

O altă problemă reglementată prin Noul Cod de Procedură Civilă privește autoritatea de lucru judecat ce se opune unei noi cereri de emitere a ordonanței președințiale, întemeiată pe aceleași împrejurări de fapt. Altfel, în temeiul principiului rebus sic non stantibus (schimbarea împrejurărilor inițiale), nimic nu împiedică reclamantul a cărui cerere a fost respinsă să formuleze o nouă solicitare, de această dată întemeiată pe o nouă situație de fapt.

Cu toate acestea, potrivit art. 987 alin. 2 și 3 NCPC, hotărârea privind ordonanța președințială nu are autoritate de lucru judecat în fața fondului cauzei, a cărei hotărâre, însă, are prevalență asupra unei cereri ulterioare de ordonanță președințială.

Concluzionând, nu putem decât să constatăm o binevenită aplecare a legiuitorului contemporan către dezvoltarea normativă a unei proceduri des întâlnite în practică, fapt ce restrânge ambiguitatea interpretărilor pe care părțile sau instanțele de judecată le pot formula cu privire la această procedură specială.