Monthly Archive for August, 2012

Clauzele contractuale abuzive în lumina legislației interne și a jurisprudenței CJUE

Hotărârea pronunțată recent de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA/Joaquin Calderon Camino vine să clarifice situația clauzelor abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, într-un peisaj în care dezbaterile pe această temă erau din ce în ce mai frecvente.

Înainte de a comenta pe marginea conținutului acestei decizii se impune definirea clauzelor abuzive potrivit dreptului intern.

Din unghiul reglementării conţinute de Legea nr.193/2000 modificată de Directiva 93/13/CEE, clauza abuzivă este acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Această definiţie surprinde faptul că în economia clauzelor abuzive sunt determinante câteva elemente esențiale: lipsa negocierii directe, încălcarea bunei-credinţe şi existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Clauze care întrunesc aceste trei elemente și sunt des întâlnite în practica comercială, fiind catalogate ca și clauze abuzive, sunt următoarele: cele prin care se renunță sau se limitează răspunderea vânzătorului așa cum este ea reglementată de lege, sunt excluse sau restricționate drepturile consumatorului, i se permite comerciantului să rețină sume plătite de către consumator în cazul în care acesta decide să nu încheie un contract, consumatorul este obligat ca în caz de abatere să achite compensații sau penalități nejustificat de mari, îl eliberează pe comerciant de obligațiile sale contractuale în timp ce consumatorul nu beneficiază de același drept, i se permite comerciantului să înceteze un contract pe perioadă nedeterminată fără notificare și fără a avea vreun motiv serios pentru a proceda în acest fel, i se permite comerciantului să modifice unilateral condițiile contractului, i se cere consumatorului să-și îndeplinească obligațiile, chiar în situația în care comerciantul nu și le îndeplinește pe ale sale, iar enumerarea poate să continue.

Din cauza dezechilibrului contractual pe care îl generează aceste clauze abuzive sunt nelegale. Problema care se pune este în ce modalitate poate să intervină instanța atunci când este sesizată cu soluționarea unei cauze având ca obiect un contract ce conține o clauză abuzivă.

Poziția legiuitorului român în privința sancționării acestor clauze contractuale abuzive este în sensul repurtării lor ca nescrise, în pofida opiniilor care înclinau spre nulitatea absolută a acestora.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene prin jurisprudența sa recentă confirmă soluția adoptată de dreptul intern, prin poziția sa în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA/Joaquin Calderon Camino.

Astfel Curtea statuează în mod clar în sensul în care instanțele interne nu pot modifica o clauză contractuală abuzivă, pot doar constata inaplicabilitatea acesteia.

În hotărârea pronunțată, Curtea constată că instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale dintr-un contract încheiat cu consumatorii, deîndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens. În cazul în care instanța natională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive, vânzătorii sau furnizorii ar fi în continuare tentați să utilizeze aceste clauze, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul ar putea fi totuși completat de instanță.

În consecință, atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia.

Competenţa organului de executare în cazul concursului dintre creditorii bugetari şi alţi creditori ai debitorului

Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 cu privire la executarea silită a hotărârilor judecătorului sindic privind atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitoarei, în cazul concursului dintre creditorii fiscali şi alţi creditori ai debitorului a generat soluţii contrare în ceea ce priveşte competenţa organului de executare.

Unele instanţe au apreciat că, în privinţa acestei categorii de hotărâri, competenţa executării aparţine executorului judecătoresc, iar executarea se va realiza conform dispoziţiilor codului de procedură civilă.

Ȋn motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că, deşi ambele acte normative – atât Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei cât şi OG nr. 92/2003 privind codul de procedură fiscală – sunt legi speciale, totuşi, având în vedere că în cadrul procedurii colective şi concursuale reglementate de Legea nr. 85/2006 participă toţi creditorii, inclusiv creditorii bugetari, aceştia trebuie să se supună în mod necondiţionat prevederilor acestei legi.

Această concluzie are la bază regimul unitar şi egalitar aplicabil tuturor participanţilor la procedura insolvenţei, motiv pentru care devin aplicabile dispoziţiile codului de procedură civilă cu privire la executarea hotărârilor judecătorului sindic prin care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Contar acestei opinii, în practică s-au pronunţat şi soluţii prin care s-a statuat că potrivit art. 142 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 competenţa executării silite în cazul concursului între creditorii bugetari şi alţi creditori ar aparţine organului de executare fiscală, în condiţiile OG nr. 92/2003.

În acest caz, instanţele au apreciat că nu pot fi încălcate dispoziţiile legale atâta vreme cât legiuitorul a dorit ca la executarea creanţelor cuvenite bugetului de stat să se deroge de la dspoziţiile generale referitoare la punerea în executare a hotărârii judecătorului sindic având ca obiect atragerea răspunderii organelor de conducere.

În scopul unificării practicii judiciare în acest domeniu prin lămurirea acestei chestiuni care a făcut obiectul unor numeroase controverse, prin Decizia ICCJ nr. 6/14.05.2012 publicată în M.O.F. nr. 411/20.06.2012 s-a admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Suceava.

Potrivit acestei decizii, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 raportat la art. 136 alin. 6 Cod proc. fiscală, executarea hotărârilor judecătoreşti de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, se va efectua, în cazul concursului dintre creditorii fiscali şi ceilalţi creditori ai debitorului, potrivit Codului de proc. fiscală.

Despre clauzele abuzive în contractele încheiate între profesioniști și consumatori

Activitățile ce implică nașterea unor relații contractuale între profesioniști și consumatori sunt supuse unui cumul de factori ce derivă din pozițiile inegale în care se află reprezentanții celor două categorii. Dacă profesioniștii sunt prezumați a avea un grad ridicat de cunoștințe de specialitate în domeniul în care activează, la polul opus, consumatorii sunt caracterizați strict prin încrederea pe care o manifestă în produsele sau prestațiile oferite de profesioniști. În această logică a argumentării, este firesc ca întotdeauna consumatorii să se bucure de o protecție sporită în fața eventualelor abuzuri ce pot apărea în relațiile contractuale cu profesioniști.

Legea nr. 193/2000 are tocmai această menire de a reglementa întinderea protecției de care se bucură consumatorii în fața unor eventuale clauze abuzive ce pot fi inserate în contractele în care profesioniștii se situează pe o poziție de forță. De o importanță deosebită în viața cotidiană, aceste relații se întâlnesc în mod frecvent în toate domeniile supuse comerțului, ceea ce face ca granița dintre legitimitate și abuz să fie într-o continuă schimbare, la fel ca și modificările sociale observabile zilnic.

Interesant este faptul că o persoană poate aparține ambelor categorii, însă niciodată în mod concomitent. Altfel spus, un consumator își prezervă această calitate atâta vreme cât “acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale” (art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000). În momentul în care acțiunile sale părăsesc sfera privată și intră într-una dintre categoriile sus-menționate, în funcție de specificul său profesional, respectiva persoană pierde calitatea de consumator și îmbracă toate atributele ce definesc profesionistul ce “acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale” (art. 2 alin. 2 din Legea nr. 193/2000).

Regula generală instituită prin actul normativ suspus prezentei analize este protecția de care se bucură consumatorul în fața posibilelor abuzuri ale profesionistului. Astfel, legiuitorul încearcă să păstreze un echilibru între drepturile și obligațiile părților, arătând că ori de câte ori o clauză contractuală nu a fost negociată direct cu consumatorul, aceasta se poate dovedi abuzivă dacă dă naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante. În acest principiu se remarcă importanța a două sintagme: negocierea directă și dezechilibrul semnificativ dintre drepturi și obligații.

Negocierea directă este definită prin aceeași Lege nr. 193/2000, care o leagă inexorabil de posibilitatea efectivă a consumatorului de a influența natura unei anumite clauze. Această facultate lipsește de plano în contractele standard preformulate sau în termenii și condițiile generale de vânzare impuse de anumiți comercianți. Negocierea directă poate viza o singură clauză contractuală sau chiar numai anumite aspecte ale acestor clauze, fără a fi legată, așadar, de contractul privit ca un tot unitar. În practică, majoritatea covârșitoare a contractelor dintre profesioniști și consumatori sunt încheiate fără o negociere directă prealabilă, contractele de adeziune devenind o regulă impusă de celeritatea cu care se desfășoară relațiile contractuale contemporane.

De cealalaltă parte, dezechilibrul semnificativ nu are o definiție proprie în textul de lege, ci este subînțeles din ansamblul normelor ce-l caracterizează ca fiind o înclinare nejustificată a balanței în favoarea profesionistului, care își augmentează drepturile și își reduce obligațiile.

Legea nr. 193/2000 conține și o anexă ce redă, cu titlu exemplificativ, clauzele considerate ca fiind abuzive. Păstrând aceeași enumerare exemplificativă, arătăm faptul că sunt considerate drept abuzive:

- clauzele care dau dreptul profesionistului de a modifica în mod unilateral clauzele contractului, fără un motiv întemeiat precizat anterior în contract;

- clauzele ce obligă consumatorul să se supună unor exigențe pe care nu a avut posibilitatea să le cunoască la data semnării contractului;

- clauzele ce dau dreptul profesionistului să constate unilateral conformitatea produselor și serviciilor furnizate cu prevederile contractuale;

- clauzele ce conferă în mod exclusiv profesionistului dreptul de a interpreta clauzele contractuale;

- clauzele ce obligă consumatorul la plata unor despăgubiri nejustificat de mari în comparație cu prejudiciul suferit de profesionist, etc.

Caracterul abuziv poate fi constatat direct de către persoanele prejudiciate sau de către autoritățile competente, din oficiu sau la sesizarea acestor persoane. Potrivit art. 8 din Legea nr. 193/2000, controlul respectării protecției de care se bucură consumatorii aparține Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorului sau specialiștilor autorizați ai altor organe ale administrației publice. Aceste autorități au și calitatea procesuală activă ce le permite să sesizeze, în caz de existență a unor clauze abuzive, tribunalul de la domiciliul sau sediul profesionistului. Cererea de chemare în judecată poate fi promovată și de asociațiile pentru protecția consumatorului sau, bineînțeles, chiar de către consumatorul persoană fizică ce se consideră a fi prejudiciat prin aceste clauze.

Pe lângă faptul că profesioniștii găsiți vinovați de inserarea unor clauze abuzive vor fi obligați la înlăturarea acestora atât din contractele preformulate, cât și din cele în curs de executare, aceștia vor fi obligați și la plata unei amenzi contravenționale ce variază între 200 și 1.000 de lei.

Importanța prevederilor Legii nr. 193/2000 pentru contextul social cotidian este de netăgăduit, fapt ce a determinat recenta sa republicare în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 543 din data de 03.08.2012. În abisul normelor legislative și în tumultul relațiilor contractuale în care sunt implicați zilnic, consumatorii trebuie să cunoască principalele intrumente juridice pe care le pot folosi pentru apărarea drepturilor de care se bucură, numai în acest fel opunând relei-credințe legitimitatea și forța covârșitoare a dispozițiilor legale.