Monthly Archive for July, 2012

Despre obligația reprezentării prin avocat în etapa procesuală a recursului, conform Noului Cod de procedură civilă

În cadrul reglementărilor introduse prin Noul Cod de Procedură Civilă, una dintre cele mai importante schimbări are legătură cu calea de atac a recursului. Dincolo de faptul că acesta urmează a fi analizat în capitolul aferent căilor extraordinare de atac – alături de contestația în anulare și revizuirea -  schimbarea care incită dezbateri și angajează noi obligații în sarcina părților litigante este legată de obligativitatea reprezentării părților prin avocat în etapa procesuală a recursului.

Într-adevăr, această mențiune este regăsită, ca o atenționare cu caracter de principiu, în cuprinsul Capitolului II – Principiile fundamentale ale procesului civil. Astfel, art. 13 alin. 1 precizează faptul că dreptul la apărare este garantat, urmând ca în alineatul secund să extindă facultatea reprezentării prin avocat la gradul de obligație atunci când procesul se află în etapa procesuală a recursului.

Topica normei în discuție nu este deloc întâmplătoare. Art. 13 alin. 2 învederează faptul că “părțile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condițiile legii”. Așadar, este consacrată asigurarea dreptului la apărare, principiu prezent și prin vechiul cod de procedură civilă. Noutatea apare în teza secundă a alineatului, întrucât, “în recurs, cererile și concluziile părților nu pot fi formulate și susținute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepția situației în care partea sau mandatarul acesteia, soț ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licențiată în drept”.

Norma, cu un evident caracter imperativ, prezintă importanță sub cel puțin trei aspecte.

Primo, este indubitabil faptul că orice cerere formulată în etapa recursului trebuie să poarte girul apărătorului părții litigante. Ne referim aici atât la solicitările orale, cât și la cererile scrise, indiferent de obiectul lor. Se naște însă întrebarea legitimă cu privire la întinderea acestei obligații și asupra înseși cererii/declarației de recurs. Astfel, dacă recurentul și-a promovat singur interesele în etapele procesuale anterioare, în lumina art. 13 alin. 2 teza secundă NCPC, poate să formuleze o declarație de recurs fără a avea încheiat un contract de asistență juridică cu un avocat ?

Considerăm că răspunsul nu poate fi decât afirmativ, sub rezerva respectării obligației de reprezentare prin avocat în toate celelalte cereri formulate în fața instanței de recurs. În caz contrar, s-ar încălca accesul la justiție al părții litigante, prin interpunerea unei obligații prealabile (angajarea unor servicii de asistență juridică) supuse termenului de declarare a recursului. De asemenea, însăși exprimarea legiuitorului lasă de înțeles faptul că obligativitatea reprezentării prin avocat este încadrată de limitele recursului, afirmându-se explicit faptul că solicitările sus-menționate se fac “în recurs”, id est ulterior deschiderii acestei căi de atac. La aceeași concluzie ajungem și prin utilizarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, legiuitorul trebuind să specifice expres că declarația de recurs este admisibilă doar dacă a fost formulată de un avocat, în numele părții litigante.

Secundo, având în vedere caracterul imperativ al acestei obligații, dacă partea nu se conformează urmează ca cererile și concluziile sale să nu fie primite. Aici trebuie să distingem după cum partea are calitatea de recurent sau de intimat. Întrucât obligația subzistă pentru “părțile din recurs” – deci indiferent de calitatea acestora – neconformarea va produce consecințe diferite, raportate de calitatea lor specifică. Astfel, dacă recurentul formulează recurs dar nu înțelege să-și angajeze un apărător, considerăm că cererea sa urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a neîndeplinirii acestei obligații imperative. Dacă însă cel care nu este reprezentat prin avocat are calitatea de intimat, apreciem că acesta nu-și pierde calitatea și continuă să fie parte în judecată, fără însă a putea să formuleze cereri sau concluzii cu privire la aspectele deduse judecății de recurentul reprezentat prin avocat.

În fine, tertio, din punctul de vedere al părții litigante cea mai importantă consecință este obligația de a-și angaja un apărător, drept condiție sine qua non pentru promovarea căii de atac a recursului. Astfel, presupunând reprezentarea proprie în etapele procesuale anterioare, această obligație poate părea pentru partea litigantă drept o povară în primul rând pecuniară. Însă finalitatea acestui demers este logică și binevenită, dată fiind încadrarea recursului în rândul căilor extraordinare de atac și specializarea problemelor de drept ce urmează a fi dezbătute în această etapă procesuală. Astfel, recurentul nu are decât de câștigat prin asigurarea reprezentării sale prin avocat, fiind de preferat o contractare a serviciilor juridice încă din etapa fondului, pentru a evita o scindare a prezentărilor procesuale și săvârșirea unor erori ce cu greu pot fi reparate în recurs.

De la obligația de a fi reprezentat printr-un avocat – sau consilier juridic, în cazul persoanelor juridice – legiuitorul a instituit o excepție determinată de faptul că “partea sau mandatarul acesteia, soț ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licențiată în drept”.

În concluzie, această schimbare este necesară pentru asigurarea unor dezbateri juridice de un nivel ridicat, fiind utilă tuturor părților implicate în actul de judecată – magistratului pentru purtarea unor discuții de specialitate, avocatului pentru facilitarea încadrării situației faptice în sfera motivelor de recurs și, nu în ultimul rând, justițiabilului pentru celeritatea unei căi de atac în care specialiștii dreptului asigură interpretarea corectă și eficientă a normelor aplicabile.

Extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale

Potrivit articolului 335 Cod procedură penală “dacă în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte acte materiale care intra în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, instanţa dispune, prin încheiere, extinderea acţiunii penale cu privire şi la aceste acte şi procedează la judecarea infracţiunii în întregul ei”. Aceasta este forma pe care a primit-o articolul 335 Cod procedură penală în urma modificării prin Legea nr. 356/2006; anterior acesteia, instanţa avea posibilitatea, atunci când descoperea existenţa unor acte materiale noi care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, sa aleagă între a judeca infracţiunea în întregul ei şi a restitui cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale. În urma acestei modificări  s-a realizat o simplificare a activităţilor procesuale, pe cale de excepţie instanţa autosesizându-se în legătură cu acte materiale ce nu fuseseră reţinute în actul de sesizare.

În acest caz de extindere, acţiunea penală este pusă în mişcare numai cu privire la unele acte materiale, descoperite până la momentul punerii în mişcare al acţiunii penale sau al trimiterii în judecată. De aici rezultă ca instanţa trebuie să dispună extinderea acţiunii penale printr-o încheiere, existând deja o punere în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunea obiect al cauzei penale. Procedura instanţei care se limitează numai la punerea în discuţia părţilor a problemei extinderii acţiunii penale, după care, reţine cauza spre judecată, fără a da însă o încheiere de extindere, este nelegală. Într-o asemenea situaţie sunt încălcate dispoziţiile referitoare la sesizarea instanţei, hotărârea pronunţată fiind nulă, potrivit art 197 alin 2 Cod procedură penală. Acest lucru este susţinut şi în art. 335 alin. 3 Cod procedură penală (“instanţa este obligată să  pună în discuţie actele cu privire la care s-a dispus extinderea, făcând aplicaţie în ce priveşte încadrarea juridică şi a dispoziţiilor art. 334“).

Extinderea acţiunii penale nu poate fi dispusă doar din cauza faptului că în timpul judecaţii s-a constatat că cuantumul prejudiciului real depăşeşte pe cel iniţial prevăzut în actul de sesizare, deoarece aceste date nu reprezintă acte materiale noi, cuantumul diferit al prejudiciului fiind rezultatul actelor materiale din actul de sesizare. Art. 335 alin. 3 Cod procedură penală obligă instanţa de judecată să pună în discuţia părţilor actele cu privire la care s-a dispus extinderea şi să facă aplicaţia în ceea ce priveşte încadrarea juridică  şi a dispoziţiilor articolului 334.

Reţinând cauza pentru judecată, instanţa este obligată să pună în discuţia părţilor actele cu privire la care s-a extins acţiunea penală, procurorul şi părţile având posibilitatea să discute natura actelor materiale descoperite în cursul judecăţii şi temeiul includerii lor în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Extinderea acţiunii penale determină de regulă o schimbare a încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare. Noile acte pot constitui, împreună cu actele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, fie o infracţiune complexă, întotdeauna mai gravă decât infracţiunile absorbită şi absorbantă luate separat, fie o infracţiune continuată care atrage o pedeapsă mai gravă (conform art. 42 Cod penal). Instanţa este obligată să  pună în discuţia părţilor noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că poate cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii pentru a-şi pregăti apărarea.

Încălcarea acestui text şi deci implicit şi a principiului contradictorialitaţii este sancţionată printr-o nulitate relativă, deoarece nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nulitate absolută limitativ prevazute în art. 197 alin. 2 Cod de procedură penală,  spre deosebire de cazul în care extinderea acţiunii penale pentru alte fapte nu se dispune prin încheiere, în acest caz fiind o nulitate absolută pentru ca este vorba de legalitatea sesizării instanţei, ipoteza ce se incadrează în prevederile art.  197 alin. 2.

CJUE – hotărâre ce reglementează intervenirea unei cauze de incapacitate temporară de muncă în timpul concediului de odihnă

Relativ recent, în luna iunie 2012, Curtea Europeană de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat o decizie în domeniul relațiilor de muncă, decizie ce a fost primită cu mult entuziasm de toți salariații ce prestează muncă pe teritoriul statelor Uniunii Europene.

Prin decizia pronunțată de CJUE într-un litigiu de muncă din Spania, Curtea a adus clarificări în privința posibilității întreruperii concediului de odihnă pentru o cauză de incapacitate temporară de muncă și reluarea acestuia după refacere sau reprogramarea sa, pentru o perioadă ulterioară.

Situația cu privire la care Curtea a fost chemată să se pronunțe este cea în care un salariat care este în perioada de concediu legal de odihnă sau urmează să intre în această perioadă suferă o afecțiune care îi afectează temporar capacitatea de muncă. Imposibilitatea acestuia de a presta muncă este evidentă, însă starea de sănătate precară atrage după sine și imposibilitatea recuperării sale prin odihnă, recreerea.

Problema care se pune este aceea de a ști ce regim se aplică salariatului care în timpul concediului de odihnă suferă de o afecțiune care ar impune acordarea unui concediu pentru incapacitate temporară de muncă. Are acesta posibilitatea de a-și relua concediul de odihnă după refacerea stării de sănătate, ori de a-și reprograma concediul, considerându-se că în perioada de absență s-a refăcut din punct de vedere medical, sau riscul îmbolnăvirii îi aparține în exclusivitate și zilele de concediul de odihnă sunt epuizate pentru refacerea stării de sănătate, întrucât oricum în perioada de absență salariatul nu a prestat muncă?

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în sensul în care concediul de odihnă poate fi întrerupt de o cauză de incapacitate temporară de muncă, pentru a fi reluat la momentul recuperării capacității de muncă, ori reprogramat pentru o altă perioadă.

Pentru a înțelege raționamentul care a stat la baza acestei hotărâri trebuie să înțelegem diferența între cele două tipuri ce concediu vizate: concediul de odihnă și concediul pentru incapacitate temporară de muncă (concediul medical).

Astfel, concediul de odihnă este acea perioadă de refacere, plătită, la care are dreptul orice salariat anual, proporțional cu numărul de zile lucrate.

Concediul medical reprezintă o întrerupere în cursul normal al activității desfășurate de un salariat în folosul angajatorului său, datorită stării de sănătate. Prin urmare, acesta nu reprezintă un act de voință al părților, care sunt ținute să dea curs întocmai efectelor sale. Concediul medical nu trebuie supus aprobării angajatorului, fiind un beneficiu acordat de lege salariatului care se află temporar în imposibilitatea fizică sau psihică de a presta activitate. Aceasta este una dintre diferențele între cele două tipuri de concediu.

Față de aceste caractere ale celor două tipuri de concediu, unul determinat de împrejurări medicale, celălalt de nevoia de recreere, se impuneau precizări cu privire la situația particulară în care intervine necesitatea de intercalare a acestora și de situația concediului de odihnă întrerupt.

În hotărârea pronunțată, Curtea precizează că momentul la care a survenit incapacitatea este lipsit de relevanță. Prin urmare, lucrătorul are dreptul de a efectua ulterior concediul anual plătit care coincide cu perioada de concediu medical, și aceasta indiferent de momentul la care a survenit incapacitatea de munca. Altfel, se consideră că ar fi aleatoriu și contrar finalității dreptului la concediul anual plătit să se acorde lucrătorilor dreptul la concediu anual plătit numai cu condiția ca aceștia din urmă să se afle deja în situația de incapacitate de muncă la momentul la care a început perioada de concediu de odihnă.