Într-un context social caracterizat din ce în ce mai mult prin complexitate şi imprevizibilitate, familia trebuie să-şi revendice cu tărie rolul de nucleu al societăţii şi civilizaţiei. Sub aspect juridic, individul privit în mod izolat poate să reprezinte cel mult un subiect de drept golit de substanţa culturală, socială şi spirituală şi nicidecum un punct de plecare către dezvoltarea relaţiilor interumane şi inovarea acestora sub toate aspectele definitorii. Această caracteristică este proprie numai familiei nucleare, spaţiul în care doi adulţi îşi unesc destinele şi întemeiază alături de copii o micro-societate ce conţine toate premisele pentru îmbogăţirea macro-societăţii ai cărei membrii devenim încă de la naştere.
Iată de ce autoritatea părintească, subiectul Titlului IV al Cărții a II-a din Noul Cod Civil, nu poate decât să reprezinte un pas înainte în recunoaşterea importanţei de care se bucură familia în orice stat de drept. Prin această legiferare cu caracter de noutate se consolidează principiile care stau la temelia societăţii, iar prin ″haina codificării″ această instituţie îmbracă o valoare de necontestat, întărind în conştiinţa publică vechiul dicton roman nemo censetur ignorare legem.
Încercând o sistematizare a dispoziţiilor codificate, propunem spre analiză două situaţii de facto care se regăsesc şi în sfera de jure. În acest sens, expunerea ce urmează cuprinde două părţi principale: Exercitarea autorităţii părinteşti în familia biparentală (A.) şi Exercitarea autorităţii părinteşti în familia monoparentală (B.).
Acestor două prezentări se adaugă şi o parte finală concluzivă, în care se tratează Importanţa autorităţii părinteşti în actualul context social (C.), punctând în acest fel principalele probleme ce caracterizează cotidianul din ce în ce mai zbuciumat.
A. Exercitarea autorităţii părinteşti în familia biparentală
Potrivit noii reglementări civile, respectiv art. 483 alin. 1 NCC, ″autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.″ Aşadar, ceea ce trebuie subliniat în această definiţie legală este chiar egalitatea în ceea ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti.
Însă această egalitate şi putere nu conferă un drept discreţionar, străin de orice cenzură sau raportare exterioară. Astfel, acelaşi articol introductiv consacră exercitarea autorităţii părinteşti ″numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia″, având totodată obligaţia de a-l ″asocia pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate″. În fine, definitoriu pentru acest prim articol al Tilului IV este şi ultimul alineat, care prevede faptul că ″ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori″.
Pe cale de consecinţă, încă din primele rânduri ce reglementează autoritatea părintească se instituie prezumţia exercitării acesteia de către ambii părinţi, cu asocierea directă a copilului şi cu răspunderea solidară faţă de creşterea acestuia.
Se consacră aşadar normalitatea unei familii biparentale, în care părinţii sunt direct implicaţi în formarea spirituală, socială şi umană a copilului. Această prezumţie îşi găseşte corespondentul în realitatea cotidiană, în care familia biparentală reprezintă regula iar cea monoparentală – excepţia regretabilă. Însă şi în cadrul familiei tradiţionale, preluând expresia dr. Alain Braconnier, ″autoritatea parentală fără dialog este un impas″.
Departe de vechea concepţie romană în care pater familias îşi asuma întreaga responsabilitate şi conducere a familiei, în prezent asistăm din ce în ce mai mult la o individualizare a membrilor familiei, dreptul individului devenind superior dreptului familiei. Iată raţiunea pentru care, aşa cum am subliniat mai sus, exercitarea autorităţii părinteşti se face cu asocierea progresivă a copilului, pe măsura evoluţiei sale biologice şi psihice, realizând astfel dialogul care ne îndepărtează de nedoritul impas.
Revenind la tema familiei biparentale, Capitolul III din Titlul IV debutează cu modul de exercitare a autorităţii părinteşti, continuând în acest fel prezumţia existenţei unei familii tradiţionale, în sensul anterior prezentat.
Astfel, prin art. 503 NCC se consacră faptul că ″părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească. Faţă de terţii de bună-credinţă, oricare dintre părinţi, care îndeplineşte singur un act curent pentru exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, este prezumat că are şi consimţământul celuilalt părinte.″
Acest text este interesant prin raportare la mai multe aspecte, fie de ordin juridic, fie de factură etimologică. Astfel, constatăm faptul că într-o familie biparentală autoritatea părintească se exercită împreună şi în mod egal, acestor caracteristici exprese adăugându-se şi cea implicită a comunului acord exprimat spre interesul superior al copilului.
Asistăm prin urmare la o recurenţă a temei dialogului între părinţi, ceea ce subsumează condiţiile necesare angajării acestuia: înţelegerea, analiza, buna comunicare, selectivitatea şi de ce nu, chiar compromisul. Acesta din urmă este premisa ajungerii la o situaţie de win-win, în care ambii părinţi contribuie la aportul educaţional în creşterea copilului, fără angajarea unor opinii divergente cu efect negativ.
Astfel, concomitent şi în mod egal, ambii părinţi exercită autoritatea părintească prin raportare la interesul superior al copilului şi cu conştiinţa apartenenţei la o familie tradiţională. Această conştientizare reprezintă şi mandatul în temeiul căruia unul dintre cei doi părinţi poate îndeplini acte curente pentru exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, prezumându-se prin aceasta că are şi consimţământul celuilalt părinte.
Textul în discuţie instituie o prezumţie juris tantum (relativă), care poate fi răsturnată prin proba contrară. Cu toate acestea, în raporturile cu terţii a căror bona fides presumitur (buna-credinţă se prezumă), părintele în cauză beneficiază de o deplină putere asupra exercitării autorităţii părinteşti într-una din formele sale curente.
Sub aspect etimologic, este de remarcat utilizarea termenilor ″drepturi şi îndatoriri″. Frazeologia juridică a încetăţenit sintagma ″drepturi şi obligaţii″ ca o constantă a vieţii sociale într-un stat de drept. Iată deci, în actualul context, o înlocuire a obligaţiilor cu îndatoririle părinţilor faţă de copii, substituire departe de a fi întâmplătoare.
Astfel, este impropriu a se vorbi despre obligaţiile pe care un părinte le are faţă de copiii săi, aşa cum este impropriu a se aminti despre obligaţiile pe care orice individ le are faţă de propria persoană socială. În schimb, ″îndatoririle″ părinţilor amintesc de responsabilitatea faţă de fiinţa căreia i s-a dat viaţă şi faţă de creşterea ei în vederea integrării în societate. Termenul ″obligaţie″ cuprinde şi o forţă coercitivă exterioară impulsului personal, educativă uneori tocmai prin constrângerea care o însoţeşte. În schimb, ″îndatorirea părintelui″ implică o continuitate şi un resort interior care excede norma socială şi rigorile sale, amintind de necesitatea îndrumării copiilor în conformitate cu priceperea şi zelul fiecărui părinte.
În acest caz, familia biparentală îşi dovedeşte din nou superioritatea în faţa celei monoparentale, îndatoririle unui părinte fiind supuse supravegherii şi coordonării celuilalt membru al familiei. Împreună, cei doi părinţi pot să gasească cele mai bune soluţii pentru împlinirea acestor îndatoriri şi implicit, pentru urmărirea interesului superior al copilului.
Totuşi, chiar şi în cazul familiei biparentale, pot să apară neînţelegeri cu privire la anumite aspecte ale exercitării autorităţii părinteşti. Şi în această situaţie sunt aplicabile dispoziţiile Noului Cod Civil, cât se poate de clar exprimate în art. 486: ″ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.″
În fine, o ultimă situaţie care poate apărea în cazul unei familii tradiţionale este legată de existenţa unui copil din afara căsătoriei. În acest context, termenul familie urmează să primească un înţeles cel puţin convenţional, diferit de substanţa juridică la care ne-am referit mai sus. Cu toate acestea, şi în acest caz primează dezvoltarea copilului, asupra căruia părinţii exercită autoritatea părintească în aceleaşi condiţii ca şi cei căsătoriţi sau, în termenii art. 505 alin. 1, ″în cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv faţă de ambii părinţi, autoritatea părintească se exercită în comun şi în mod egal de către părinţi, dacă aceştia convieţuiesc.″
Prin urmare, singura condiţie pentru deplina şi egala exercitare a autorităţii parentale este convieţuirea părinţilor faţă de care s-a stabilit filiaţia, în acest mod fiind angajat cadrul familial asemănător unei familii biparentale consacrate juridic.
Faţă de toate aceste aspecte ce reprezintă regula unei vieţi sociale puternic ancorate în prezent, Noul Cod Civil prevede şi situaţiile în care autoritatea părintească este exercitată, din anumite motive, de un singur părinte. Aceste norme vor face obiectul analizei prezentate în cele ce urmează.
B. Exercitarea autorităţii părinteşti în familia monoparentală
Criteriul numărului de părinţi determină noi clasificări ale familiei, dictate de cerinţele sociale aflate în permanentă schimbare. Ceea ce în urmă cu un secol reprezenta o utopie se manifestă în prezent din ce în ce mai des, familiile cu un singur părinte fiind întâlnite în societatea modernă cu o periodicitate îngrijorătoare pentru sociologi. Însă în timp ce sociologia constată şi teoretizează, dreptul legiferează acele aspecte care dau naştere la diverse raporturi juridice.
În această ordine de idei, din Noul Cod Civil nu putea să lipsească reglementarea exercitării autorităţii părinteşti de către un singur părinte. Este vorba de aşa-numita ″scindare a ocrotirii părinteşti″, prin care familia biparentală se transformă într-o familie monoparentală, cu consecinţe directe asupra exercitării autorităţii părinteşti.
O reglementare cel puţin neaşteptată vizează situaţia divorţului. Astfel, în art. 504 NCC se prevede faptul că ″dacă părinţii sunt divorţaţi, autoritatea părintească se exercită potrivit dispoziţiilor referitoare la efectele divorţului în raporturile dintre părinţi şi copii.″
Aşadar, suntem în prezenţa unei norme de trimitere către alte prevederi ale Noului Cod Civil, de această dată încadrate în instituţia juridică a divorţului. Regăsim în aceste dispoziţii regula de principiu statuată în art. 397 NCC, potrivit căreia ″după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel.″
Cu alte cuvinte, chiar şi în situaţia tot mai des întâlnită a divorţului, autoritatea părintească va continua să fie exercitată de ambii părinţi, în mod egal. Faţă de cele anterior prezentate, de această dată lipseşte termenul ″împreună″ iar egalitatea este subînţeleasă prin termenul ″în comun″.
Deşi apreciem logica legiferării care are în vedere situarea pe primul plan a interesului superior al copilului, considerăm că o astfel de regulă – fie ea şi principială – ridică anumite probleme de ordin practic. Astfel, ne întrebăm care este poziţionarea prezumţiei referitoare la actele curente ale unui părinte care exercită drepturile şi îndeplineşte îndatoririle ce-i incumbă, în contextul în care divorţul înseamnă nu numai separaţia de facto, ci şi cea de jure.
Or, prezumţia la care ne referim afirmă existenţa consimţământului celuilalt părinte, care, în situaţia divorţului, nu mai este prezent în cadrul familiei de acum monoparentale. Actele curente presupun măsuri simple şi concise, de imediată necesitate, iar consimţământul părintelui divorţat se prezumă în aceeaşi măsură ca şi consimţământul unui părinte care face parte dintr-o familie biparentală.
Faţă de aceste aspecte, considerăm că ne aflăm în prezenţa unei inechităţi şi a unei suprapuneri de prezumţii cărora le lipseşte un temei comun, asistând în fapt la exercitarea monoparentală a autorităţii părinteşti.
Doar ca o excepţie de la această regulă, art. 398 alin. 1 NCC prevede că ″dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.″
În acest caz, părintele care a fost privat de exercitarea autorităţii părinteşti are dreptul de a supraveghea creşterea şi educaţia copilului, precum şi de a consimţi la adopţia sau căsătoria acestuia. Deşi nu se specifică, lipsa consimţământului pentru îndeplinirea celor două acţiuni sus-menţionate considerăm că determină incidenţa instanţei de judecată.
Situaţiile excepţionale pot implica decizia instanţei de acordare a autorităţii părinteşti unei rude, familii sau alte persoane, cu consimţământul părinţilor, sau unei instituţii de ocrotire.
Instanţei de tutelă îi revine obligaţia ca prin hotărârea de divorţ să stabilească în mod concret contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
Având în vedere importanţa vieţii cotidiene în dezvoltarea copiilor, în lipsa unei înţelegeri a părinţilor divorţaţi, instanţa de tutelă va stabili prin aceeaşi hotărâre de divorţ şi locuinţa copilului, luându-se în calcul locuinţa părintelui la care se află în mod statornic. În situaţia contrară, în care copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa va ţine seama de interesul său superior şi îi va stabili locuinţa la unul dintre părinţi. Bineînţeles, în cazuri excepţionale, minorul se poate încredinţa unei rude, familii, alte persoane sau instituţii de ocrotire.
Toate aceste măsuri pot fi supuse modificării numai în cazul în care a avut loc o schimbare a împrejurărilor existente în momentul adoptării lor, realizându-se în acest fel o adaptare la situaţia faptică efectivă.
Instanţa de tutelă intervine şi în cazul copilului din afara căsătoriei, atunci când părinţii săi nu convieţuiesc. Totodată, ″instanţa sesizată cu o cerere privind stabilirea filiaţiei este obligată să dispună asupra modului de exercitare a autorităţii părinteşti, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile referitoare la divorţ″, potrivit art. 505 alin. 3 NCC
În aceeaşi ordine de idei, respectând interesul superior al copilului, în art. 506 NCC se prevede faptul că numai ″cu încuviinţarea instanţei de tutelă părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti sau cu privire la luarea unei măsuri de protecţie a copilului (…)″.
Dacă până acum toate cazurile de exercitare a autorităţii părinteşti de către un singur părinte erau subsidiare principiului exercitării comune, prin ultimul articol dedicat acestui subiect Noul Cod Civil consacră o enumerare limitativă a situaţiilor în care este posibilă exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte. Acestea sunt: decesul, declararea judecătorească a morţii, punerea sub interdicţie, decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti sau neputinţa de exprimare a voinţei.
După cum lesne se poate observa, noua legiferare descurajează exercitarea monoparentală a autorităţii părinteşti, subliniind importanţa ambilor părinţi în creşterea şi educarea copiilor. Această atitudine este deosebit de importantă, după cum vom învedera în următoarele considerente finale.
C. Importanţa autorităţii părinteşti în actualul context social
Inspirată din dispoziţiile Codului Civil al provinciei Québec, autoritatea părintească reprezintă o valoare incontestabilă în cadrul juridic autohton. Contextul social actual se caracterizează prin tendinţe divergente, complexitate şi extreme care sunt departe de a se atrage.
În aceste condiţii, revenirea la principiile şi valorile definitorii pentru o societate democratică nu reprezintă un pas înapoi către trecut, ci dimpotrivă, un progres şi un accent pus pe dezvoltarea socială, culturală şi spirituală.
Am început prezenta expunere prin amintirea importanţei familiei, ca nucleu al societăţii şi civilizaţiei. În prezent, această importanţă este estompată de probleme economice, sociale şi nu de puţine ori, culturale. O nouă reglementare în materia dreptului familiei este binevenită atâta vreme cât surprinde carenţele actuale şi le suplineşte prin instituţii noi şi coerente.
Considerăm că autoritatea părintească se înscrie în aceste tipare. Ca un răspuns la numărul tot mai mare de probleme familiale, această instituţie are menirea de a aşeza familia pe primul plan social şi de a consolida poziţia părinţilor în raport cu proprii copii.
Responsabilitatea pentru creşterea şi educaţia unui copil trebuie să însoţească orice cuplu care conştientizează valoarea familiei. Numai în acest fel se poate aşeza temelia unei societăţi moderne, dar cu principii corecte şi clare, definitorii atât pentru ea ca tot unitar, cât şi pentru fiecare individ în parte, ca reprezentant şi membru.
Familia contemporană nu se defineşte în mod exclusiv ca un spaţiu în care întâlnim numai dragostea. Dacă ea distribuie această realitate dorită şi căutată, rar întâlnită în alte cercuri sociale, ea realizează totodată şi un alt deziderat: construcţia identitară a fiecărui membru. În societăţile individualiste, acest instantaneu asigură o funcţie centrală, respectiv aceea de a tinde către consolidarea permanentă a „sinelui”, atât în cazul adulţilor cât şi în cel al copiilor. Membrii familiei au aşadar rolul unor pedagogi, însărcinaţi cu o misiune de o importanţă vitală: aceea de a revela fiecăruia dintre ei personalitatea sa latentă.
Plecând de la aceste premise, autoritatea părintească apare drept o necesitate a cărei legiferare s-a lăsat îndelung aşteptată. Întâlnim în această instituţie sublinierea clară a importanţei desăvârşite pe care familia biparentală o are în cadrul dezvoltării unui copil. De fapt, însuşi termenul de biparental ar trebui să fie redundant în contextul în care o familie presupune în mod automat existenţa a doi părinţi. Însă precum am exprimat şi în cele ce preced, menirea dreptului este de a lua act de schimbările sociale şi de a le transpune în norme de reglementare.
Diversitatea socială impune însă trasarea unor limite. Noul Cod Civil oferă un răspuns univoc presiunilor privind legalizarea căsătoriei sau a parteneriatelor civile între persoane de acelaşi sex. Celebrul PACS, de un real succes în Franţa, nu-şi regăseşte elementele definitorii în noua legislaţie civilă, la fel ca orice altă formă juridică ce tinde să fie contrară dispoziţiilor exprese: căsătoria este uniunea dintre un bărbat şi o femeie, fiind interzisă între persoane de acelaşi sex.
Pretenţiile diferitelor organizaţii de profil se întind nu numai asupra căsătoriei sau introducerii PACS-ului, ci şi asupra posibilităţii de a adopta copii. În această ipoteză, autoritatea părintească nou-introdusă ar suferi denaturări iremediabile şi incompatibile cu obiectivele sale.
Scopul intrinsec al acestei noi instituţii este crearea cadrului ideal pentru creşterea şi educarea copiilor. Fără a emite pretenţii de ingerinţe nejustificate în atmosfera familială, autoritatea părintească trasează câteva linii directoare pe baza cărora fiecare părinte îşi poate clădi conduita.
Se încurajează astfel dezvoltarea familiei tradiţionale şi menţinerea ei în limitele normalităţii. Se angajează responsabilitatea părinţilor, care ştiu de acum care le sunt îndatoririle în raport cu proprii copii. În fine, se reglementează posibilitatea exercitării autorităţii părinteşti de către un singur părinte, fără a încuraja prin aceasta existenţa şi creşterea numărului familiilor monoparentale.
Considerăm însă că ne aflăm abia la începutul unui drum lung, în care fiecare manifestare socială va trebui să-şi găsească un corespondent în litera şi spiritul legii. Pasul iniţial este deosebit de important şi prin el s-a deschis calea către o societate mai exactă în atributele care îi lipsesc şi faţă de care are datoria de a le apropria.
În acest context al contemporaneităţii, sistemul juridic ocupă un loc central. Nu este posibilă conturarea prin trasarea anumitor graniţe, fără ca acestea să îmbrace forma unor norme precise, concrete, cu scopul declarat de a sluji binele comun. Acest bine poate fi însă înţeles într-o perspectivă relativizată, împropriată intereselor personale şi vetustă în raport cu cerinţele sociale. Pentru a evita o atare situaţie, legislaţia trebuie să fie într-o permanentă dinamică, dictată de raportul său cu mediul social şi de corelaţia existentă între litera şi spiritul legii.
Instituţiile juridice se caracterizează prin îndrituirea adusă multitudinii de relaţii sociale. Nu este o necunoscută menirea dreptului de a legifera, prin urmare, de a da valoarea de lege anumitor constante ale vieţii cotidiene pentru ca aceasta din urmă să se desfăşoare într-un cadru sigur şi previzibil.
Normele juridice nu obligă în mod arbitrar, fără nicio raportare la relaţiile ce se manifestă în spaţiul public. Corelativ, nici legiuitorul nu trebuie imaginat drept un demiurg al articolelor, înzestrat cu puterea de a permite sau de a interzice, putere direct legată de voinţa sa exclusivă. Dimpotrivă, înaintea oricărui act de legiferare, privirea autorului se îndreaptă către scena societăţii, acolo unde zi de zi se evidenţiază trăsăturile specifice ale comunităţii.
Şi în acest context al introducerii autorităţii părinteşti, considerăm că legiuitorul va trebui să-şi îndrepte adesea privirea către societate în general şi în particular, către familiile cărora li se adresează această instituţie. Numai prin reflecţia şi corijarea eventualelor deficienţe se poate realiza armonia dintre cadrul social şi cel juridic, împlinindu-se în acest fel menirea dreptului ca veritabilă ars boni et aequi.
