Monthly Archive for May, 2012

Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de animale sau de lucruri

Răspunderea civilă delictuală poate îmbrăca mai mult forme, în funcție de subiectul acesteia și de persoana ce este chemată să repare prejudiciul cauzat. Dacă cea mai cunoscută variantă a acestei instituții juridice este răspunderea pentru fapta proprie, nu de puține ori întâlnim în practică situații ce solicită angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale sau de lucruri. În cotidian, dată fiind amploarea animalelor de companie și nivelul ridicat de dezvoltare tehnologică, aceste prejudicii sunt tot mai des întâlnite și necesită o înțelegere extensivă în scopul prevenirii sau, atunci când nu mai este posibil, al reparării lor.

Noul Cod Civil prevede în art. 1376 alin. 1 faptul că “oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”. Așa fiind, se impun precizări cu privire la înțelesul a trei termeni: lucru, paza lucrului și prejudiciul cauzat de lucru.

Primo, prin “lucru” înțelegem orice fel de bun, indiferent dacă acesta este susceptibil sau nu de o întrebuințare periculoasă, dacă are un dinamism propriu sau este lipsit de dinamism, dacă este mobil sau imobil, în mișcare sau în staționare.

Secundo, noțiunea de “pază a lucrului” se referă strict la paza juridică, adică fie la proprietarul lucrului, fie la persoana care exercită, sub o anumită formă juridică, supravegherea și/sau întrebuințarea lucrului. În principiu, este instituită prezumția că paza juridică aparține proprietarului, urmând ca situația contrară să fie demonstrată prin orice mijloc de probă.

În fine, tertio, prejudiciul cauzat de lucru se traduce prin intervenția exclusiv secundară a anumitor persoane care pun în mișcare lucrul către finalitatea cauzată prin prejudiciu și nicidecum printr-o intervenție directă și determinată. Este necesar ca factorul uman să aibe o influență secundară, iar prejudiciul să fie determinat în principal de particularitățile lucrului. În cazul contrar, în care prevalența factorului uman este indiscutabilă, răspunderea va părăsi temeiul sus-citat și va fi angajată exclusiv răspunderea pentru fapta proprie.

O situație asemănătoare regăsim și în dispozițiile art. 1375 din Noul cod Civil, potrivit cărora “proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa”.

Subliniem faptul că noțiunea de animal din dispoziția de mai sus exclude animalele sălbatice, care prin definiție nu pot fi incluse sub paza unei anumite persoane. În schimb, termenul excede simpla categorie a animalelor de companie sau a animalelor domestice, incluzând și animalele sălbatice aflate în grădini zoologice sau circuri ori cele captive în rezervații naturale.

De asemenea, subliniem din nou faptul că legiuitorul are în vedere și de această dată exclusiv paza juridică, care include dreptul unei persoane de a se folosi de animalul respectiv în interes propriu.

Atât în situația prejudiciilor cauzate de lucruri, cât și în privința celor cauzate de animale, persoana prejudiciată trebuie să dovedească existența prejudiciului, cauzarea acestuia de către lucru/animal, precum și paza juridică ce incumba persoanei chemate să răspundă.

Cu toate acestea, cel căruia i se solicită despăgubiri se poate apăra invocând anumite cauze exoneratoare de răspundere, precum fapta imputabilă chiar victimei, fapta imputabilă unei terțe persoane sau forța majoră.

În alte cuvinte, în situația solicitării de despăgubiri ca urmare a rănilor provocate prin mușcare de către un câine al cărui stăpân este cunoscut, victima trebuie să dovedească trei circumstanțe de fapt: rănirea sa prin mușcare, proveniența mușcăturilor de la un anumit câine, precum și faptul că respectivul animal se afla sub paza juridică a unei anumite persoane.

Corelativ, cel care avea paza juridică a animalului se poate apăra arătând fie că agresiunea a fost determinată de acțiunile provocatoare ale victimei înseși, fie că animalul a fost provocat de către o terță persoană pentru care el nu este ținut să răspundă, fie că animalul, în urma unui tratament medicamentos, a dezvoltat anumite reacții secundare imprevizibile și insurmontabile, care au determinat agresiunea.

Fundamentarea acestor forme de răspundere civilă delictuală este strâns legată de responsabilitatea pe care fiecare persoană trebuie să o manifeste cu privire la lucrurile și animalele aflate sub paza sa juridică, pentru asigurarea unui climat de securitate socială.

În toate cazurile însă, promovarea unei acțiuni în despăgubire trebuie realizată cu responsabilitate, după o atentă analiză a circumstanțelor de fapt și a posibilelor cauze de exonerare de răspundere, pentru a evita eventualele pierderi temporale și materiale implicate de introducerea unei cereri evident neîntemeiate.

Consolidarea poziției CEDO față de condamnările instanțelor naționale pentru incest raportată la art. 8 din Convenție

Articolul 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului recunoaște dreptul oricărei persoane la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Domeniul său de aplicare este foarte vast, fiind printre primele articole ale Convenției într-o ierarhie a aplicabilității atât de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și de instanțele naționale.

Problemele pe care le pune interpretarea și aplicarea acestui articol sunt legate în special de paragraful 2 al articolului care prevede condițiile în care statele semnatare ale Convenției pot interveni pentru a restrânge acest drept.

Relativ recent  jurisprudența Curții Europene a fost consolidată cu privire la un aspect ce ține de dreptul la viață privată și de familie, și anume viața sexuală ca o componentă a acesteia, din perspectiva marjei de interpretare pe care o au statele semnatare.

Prin hotărârea nedefinitivă pronunţată la data de 12 aprilie 2012 în cauza Stübing c. Germania, Curtea Europeană a decis că nu a existat o încălcare a articolului 8 din Convenţie. Cauza a avut la bază condamnarea reclamantului la pedeapsa cu închisoarea de 1 an şi 2 luni pentru relaţia incestuoasă cu sora sa mai tânără. Reclamantul fusese adoptat de familia care l-a crescut şi doar când a devenit adult a întâlnit-o pe sora sa, cu care acum are patru copii. Din luna ianuarie 2001, cei doi fraţi au avut raporturi sexuale consimţite şi au locuit împreună mai mulţi ani, devenind un cuplu, fapte pentru care reclamantul a fost condamnat, sora sa fiind achitată din cauza personalității sale restrânse și influențabile.

Curtea Europeană sesizată cu o plângere față de condamnarea reclamantului pentru incest, fapt ce în opinia sa încalcă dreptul său la viață privată și familie a considerat că deși hotărârea de condamnare aduce atingere vieții sale sexuale, nu contravine prevederilor art. 8 din Convenție, întrucât se înscrie în marja de apreciere pe care o au statele semnatare.

Analizând conținutul dreptului la viață privată și familie Curtea a apreciat că această libertate poate fi îngrădită de state prin incriminarea incestului, întrucât viața privată și de familie este un domeniu foarte vast și nu există o legiferare unitară a statelor semnatare în această privință, rațiune pentru care li se permite să intervină mai energic. Există însă un consens general, în ordinea juridică şi în societate, pentru interzicerea raporturilor sexuale între fraţi. Totodată, nu există suficiente date susceptibile de a susţine teza conform căreia se manifestă o tendinţă generală în favoarea dezincriminării acestui tip de relaţii. Raportat la faptul că plângerea a ridicat o problemă de morală, aspect cu privire la care statele au o marjă de apreciere mai amplă, Curtea a considerat că autoritățile germane nu au depășit limitele de apreciere, fapt ce s-ar fi concretizat într-o violare a art. 8 al Convenției.

Prin urmare cauza dedusă aprecierii Curții nu a fost de natură să modifice jurisprudența existentă.

Pentru a face o paralelă cu reglementarea incestului în legislația română, precizăm că acesta este incriminat de Codul penal, iar în cazurile similare cu cauza Stübing c. Germania, a unor relații incestuoase între frați din care au rezultat copii, instanțele române s-au limitat la aplicarea unor pedepse mai blânde constând în amenzi, în același timp cu anularea căsătoriei încheiate.

Aspectele privind strămutarea potrivit noului Cod de procedură civilă

Intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă – 1 iunie 2012 – trebuie privită atât în contextul intern, faţă de intrarea în vigoare a celorlalte trei coduri – civil (intrat în vigoare la 1 octombrie 2011), penal şi de procedură penală, şi în contextul european în care a fost adoptat, în special Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Noul Cod de procedură civilă este privit ca o oportunitate pentru accelerarea judecăţilor, simplificarea procedurilor, unificarea jurisprudenţei şi reducerea costurilor proceselor, pentru justiţiabili şi pentru stat, fiind consacrate o serie de instituţii noi, precum procedura privind cererile de valoare redusă, procedura de filtrare a recursurilor, contestaţia privind tergiversarea procesului sau sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Totuşi, în ceea ce priveşte instituţia strămutării, modificările aduse prin noul Cod de procedură civilă nu vor fi în măsură să asigure întotdeauna respectarea dreptului la un proces echitabil, drept consacrat de prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia prevede, în art.6 pct.1, dreptul oricărei persoane la un proces echitabil ”Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”.

Rezultă că, în accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai multe  componente şi anume: accesul liber la justiţie, examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene pentru Drepturile Omului, imparţialitatea se defineşte ca fiind absenţa oricărei prejudecăţi sau a oricărei idei preconcepute privitoare la soluţia unui proces. În această materie, aparenţele au un rol deosebit deoarece, într-o societate democratică, tribunalele trebuie să inspire justiţiabililor deplină încredere.

Importanţa acestui aspect este recunoscută prin consacrarea unui întreg titlu din noul Codul de procedură civilă, care prevede cazurile concrete în care un magistrat şi celelalte persoane implicate în actul de justiţie sunt incompatibili, precum şi procedurilor de urmat în cazul intervenirii acestora.

Aspecte vizând imparţialitatea pot fi regăsite şi în titlul VII noul Cod procedură civilă, referitor la strămutarea pricinilor. Potrivit art. 137 alin. 1 teza I noul Cod de procedură civilă Cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de competenţa instanţei ierarhic superioare celei de la care se cere strămutarea”.

În acest context, arătăm că, în prezent, instanţa competentă să soluţioneze cererile de strămutare având la bază acest motiv de strămutare sunt de competenţa Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.

La prima vedere modificările intervenite prin intermediul noului Cod de procedură civilă respectă prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţia Europenă, sub aspectul imparţialităţii magistratului, de vreme ce soluţionarea cererii de strămutare se face de către instanţa superioară celei de la care se solicită strămutarea dosarului.

Totuşi, vor exista situaţii, şi nu puţine, în care principiul imparţialităţii magistratului, respectiv încrederea justiţiabilului în magistraţi, nu va fi respectat.

Avem în vedere situaţii în care se va solicita strămutarea unui dosar aflat pe rolul unei instanţe aflate într-un oraş de provincie, instanţa ierarhic superioară având sediul în acelaşi oraş.

Or, având în vedere că în oraşele mai mici toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, iar legăturile între persoane, inclusiv magistraţi, sunt mult mai apropiate şi evidente, justiţiabilii nu vor avea garanţia soluționării cererii cu independență şi imparțialitate.

Încălcarea dreptului la un proces echitabil va fi cu atât mai evidentă în situaţiile în care calea de atac ce poate fi exercitată în dosarul a cărui strămutare se solicit este recursul, ce va fi soluţionat de aceeaşi instanţă superioară care soluţionează şi cererea de strămutare.

Prin urmare, în ceea ce priveşte instituţia strămutării, vor fi situaţii în care dreptul la un proces echitabil să nu fie respectat, de aceea era de preferat ca prin noul Cod de procedură civilă să se menţină reglementarea actuală, în sensul că pentru motive de bănuială legitimă competenţa de soluţionare a cererii de strămutare să revină Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.

Apărarea drepturilor nepatrimoniale in noul Cod Civil

În contextul dezincriminării faptelor de insultă şi calomnie, dar şi al extinderii dreptului la liberă exprimare, necesitatea unei reglementări mai stricte în acest domeniu a fost evidentă şi pentru legiuitor, care, prin noul Cod Civil a dispus acest lucru.

Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate solicita instanţei

a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;

b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;

c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.

Luarea acestor măsuri cu caracter provizoriu poate fi dispusa de instanţa de judecată doar dacă se face dovada că atingerile aduse drepturilor nepatrimoniale privesc acţiuni ilicite actuale şi iminente, iar consecinţele continuării acestora va duce la crearea unui prejudiciu greu de reparat. Pentru a evita situaţiile de abuz procesual, legiuitorul a prevăzut în mod expres că, în astfel de cazuri, persoana lezată poate fi obligată la  depunerea unei cauţiuni care să poată fi folosită de partea adversa dacă în final se va constata abuzul procesual, iar acţiunile catalogate ca fiind ilicite nu exista în realitate.
Daca nu sunt îndeplinite condiţiile care impun luarea măsurilor provizorii sau pur şi simplu persoana lezată nu doreşte stoparea deîndată a acestor acţiuni, aceasta se poate  adresa aceleaşi instanţe, în cadrul unei proceduri bazate pe dispoziţiile comune (art. 253 Noul cod civil), care în final să constate atingerile aduse unui drept nepatrimonial cu consecinţa interzicerii săvârşirii acelor faptelor ilicite (în cazul in care fapta este iminenta) sau încetarea şi interzicerea pe viitor dacă această încălcare durează în timp.

De asemenea, persoana care a suferit o încălcare a unor  drepturi nepatrimoniale poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă pentru a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:

a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;

b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.

Nu în ultimul rând, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.

Concluzionând, putem reţine ca noile reglementări în această materie au rolul de   a oferi o garanţie în plus acordată drepturilor nepatrimoniale urmând să fie sancţionată orice faptă ilicită, indiferent de autorul acesteia.

Amicus curiae

Amicus curiae este un termen legal ce își are originile în limba latină. Literalmente tradus înseamnă “prieten al curţii” şi se referă la o persoană care nu are niciun interes pentru vreo parte din proces în mod special, într-o cauză dată. Aceasta oferă în mod voluntar informaţii asupra unei probleme de drept sau de altă natură, relevante pentru cauza respectivă, informaţii ce se consideră că pot ajuta instanţa în a decide asupra unei chestiuni legate de litigiu. Această informaţie poate fi furnizată prin diferite modalităţi. O modalitate este opinia legală, ce poate fi adusă la cunoștinţa instanţei sub forma unui compendiu. De asemenea, pentru soluţionarea justă a  cauzei, un terţ poate oferi o declaraţie pe care nici părţile, nici instanţa nu au solicitat-o. Mai mult, poate fi vorba și de prezentarea ideilor conţinute într-un tratat de specialitate, în legătură cu obiectul dedus judecăţii.

Instituţia amicus curiae își găseşte originile în dreptul roman. În jurul secolului al noualea, aceasta a fost încorporată cu mult succes și largă aplicare în cadrul sistemului de drept britanic. Unul dintre cele mai populare sisteme în care se utilizează este dreptul internaţional, cu precădere în cazuri privind drepturile omului. Popularitatea sa a continuat să se răspândească în sistemele de drept din multe ţări, inclusiv în cele de drept romano-germanic. Astăzi, este utilizată cu succes de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Comisia Inter-Americană pentru Drepturile Omului, şi Curtea Inter- Americană pentru Drepturile Omului.

Rolul de amicus curiae este confundat deseori cu noţiunea de intervenient. Diferenţa este dată de natura interesului persoanei ce invocă una sau alta dintre cele două instituţii. În cazul intervenţiei, cel ce intervine trebuie să justifice un interes concret în cauza respectivă, ce poate consta în a pretinde un drept propriu, în strânsă legătură cu obiectul acelei pricini sau poate fi vorba de un terţ care ar putea fi prejudiciat în vreun fel prin hotărârea ce ar urma să se pronunţe.

În privinţa amicus curiae, cel ce o invocă oferă un ajutor instanţei în rezolvarea pricinii. Putem vorbi de un scop imediat, acela al justei soluţionări a cauzei respective. În sistemul common law are o largă aplicaţie datorită posibilităţii realizării unui scop mediat. După cum bine știm, sistemul de drept common law se bazează în principal pe practică anterioară într-un anumit domeniu. Așadar, o persoană ar putea interveni într-un litigiu în calitate de amicus curiae, cu scopul de a crea o jurisprudenţă favorabilă pentru soluţionarea în viitor a unui litigiu similar, în care aceasta ar figura ca parte.

În sistemul de drept românesc, această instituţie este puţin cunoscută, însă având în vedere multiplicarea cazurilor ce își găsesc rezolvare pe baza argumentelor jurisprudenţiale, este important să se folosească acest mijloc procedural în considerarea avantajelor oferite în realizarea dezideratului oricărui sistem de drept, acela al creării unei jurisprudenţe unitare.