Monthly Archive for May, 2011

Ce este principiul disponibilitatii in cadrul procesului civil ?

Procesul civil este guvernat de o serie de principii ce au menirea de a asigura buna administrare a justiției. Între acestea, de o deosebită importanță este principiul disponibilității, în temeiul căruia părțile își asumă anumite acțiuni sau inacțiuni la care sunt îndreptățite prin lege.
Principiul-disponibilitatii

Principiul disponibilitatii, de o deosebita importanta intr-un proces civil

Principiul disponibilității este cea mai importantă manifestare a voinței părților implicate într-un litigiu. Astfel, spre deosebire de procesul penal guvernat de principiul oficialității, procesul civil nu poate începe decât dacă instanța a fost învestită cu judecarea unei cauze.

Altfel spus, reclamantul este cel dintâi care recurge la acest principiu și își materializează intenția de a deduce judecății o anumită cauză. Din acel moment, prin punerea în mișcare a acțiunii civile, principiul disponibilității devine puntea de legătură dintre reclamant și pârât, precum și “cenzura” pe care ambele părți o pot opune activității instanței.

Părțile litigante trebuie să aibă reprezentarea clară a faptului că procesul civil nu este condus în mod exclusiv de instanță, ci în temeiul principiului disponibilității părțile pot trasa liniile directoare de desfășurare evenimențială.

Instanța este obligată să se pronunțe doar asupra a ceea ce i s-a cerut și în limitele a ceea ce i s-a cerut de către părți. De asemenea, partea poate să renunțe la judecată sau chiar la dreptul dedus judecății, iar în anumite condiții poate încheia o tranzacție care consfințește soluționarea amiabilă a litigiului.

Însă principiul disponibilității nu se oprește după pronunțarea unei hotărâri definitive și irevocabile. Ultima etapă a procesului civil, executarea hotărârii judecătorești, este de asemenea guvernată de acest principiu definitoriu.

Astfel, etapa executorie nu începe ex officio, ci numai după ce partea interesată a învestit hotărârea cu formulă executorie și a solicitat organelor abilitate executarea ei. Aceasta este dovada evidentă a faptului că principiul disponibilității se constituie drept alfa și omega în cadrul oricărui proces civil.

În temeiul acestui principiu, se urmărește nu numai respectarea individualității și personalității procesuale, ci și responsabilizarea părților litigante. Acestea sunt chemate să răspundă unor situații concrete care pot determina rezultatul final al procesului, acțiunile sau inacțiunile lor fiind manifestarea modului în care înțeleg să se raporteze la importanța procesului civil.

Despre munca prin agent de muncă temporar, în noul Cod al Muncii

Reglementată prin art. 87-100 în Capitolul VII, Titlul II din Codul Muncii, munca prin agent de muncă temporar este una dintre materiile ce au suferit ample modificări odată cu adoptarea Legii nr. 40/2011 privind modificarea și completarea Legii 53/2003 (Codul Muncii).

Nevoia revizurii acestei materii a avut loc și ca urmare a adoptării Directivei 2008/104/CE, privind munca prin agent de muncă temporar.

Astfel potrivit art. 4 al Directivei 2008/104/CE, statele membre sunt obligate să revizuiască până la data de 05.12.2011 orice restricţie sau interdicţie privind utilizarea muncii temporare, pentru a verifica dacă acestea sunt justificate în raport cu protecţia lucrătorilor temporari, cerinţele privind siguranţa și sănătatea la locul de muncă.

Deși s-a intenţionat ca munca prin agent de muncă temporar să reprezinte o alternativă viabilă pentru forţa de muncă, deși exista și în veghea reglementare a Codului Muncii, se pare că aceasta nu a reușit să se impună, fiind astfel serios revizuită prin Legea 40/2011. Au fost astfel redefinite o serie de noţiuni cum ar fi: cea de agent de muncă temporară, munca prin agent de muncă temporar, salariatul temporar, utilizatorii muncii temporare, conform Directivei 2008/104/CE.

Ce s-a schimbat, ce a ramas la fel ?

Dacă în vechea reglementare munca prin agent de muncă temporară era definită ca fiind “… munca prestată de un salariat temporar care, din dispoziţia agentului de muncă temporară, prestează muncă în favoarea unui utilizator”, prin noul conţinut al art. 87 alin. 1 din Codul Muncii se inroduce o condiţie esenţială și anume încheierea unui contract de muncă temporară, astfel încât potrivit noii reglementări munca prin agent de muncă teporară este “munca prestată de un salariat temporar care a încheiat un contract de muncă temporară cu un agent de muncă temporară și care este pus la dispoziţia utilizatorului pentru a lucra temporar sub supravegherea și conducerea acestuia din urmă.”

Au fost abogate și dispoziţiile care precizau limitativ cazurile în care era permisă munca prin agent de muncă temporară, astfel încât au fost eliminate orice restricţii privind utilizarea muncii temporare, cum erau cele din vechea forma a art. 88 din Codul Muncii, respectiv pentru înlocuirea unui salariat al cărui contract de muncă este suspendat, pe durata suspendării; pentru prestarea unor activităţi cu caracter sezonier ori pentru prestarea unor activităţi speciale sau ocazionale.

În ceea ce privește termenul pentru care poate fi stabilită misiunea de muncă temporară, durata maximă a fost extinsă de la 12 luni la 24 de luni, aceasta putând fi prelungită cu perioade succesive care adăugate la durata iniţială nu pot depăși 36 de luni (spre deosebire de 18 luni cum prevedea vechea reglementare a art. 89).

Modificări au fost aduse și art. 90 din Codul Muncii care reglementa conţinutul contractului de muncă temporară. Astfel au fost introduse, ca elemente obligatorii ale contractului de muncă temporară, condiţiile în care utlizatorul poate refuza un salariat temporar și cuantumul remuneraţiei salariatului tempora și au fost eliminate dispoziţiile care prevedeau ca element obligatoriu al conţinutului contractului de muncă temporară, motivul pentru care era necesară angajarea unui salariat temporar.

Un alt element de noutate este reprezentat de faptul că potrivit noii reglementări se poate încheia cu salariatul temporar un contract de muncă pe durată nedeterminată. Au fost modificate și perioadele de probă, pentru acestea fiind stabilite durate mai mari, extinderi ce ajung și până la 20-30 de zile lucrătoare.

Principala modificare referitoare la remunereţia salariatului temporar constă în faptul că au fost eliminate prevederile care stabileau că salariul primit de salariatul temporar nu poate fi inferior celui pe care îl primește salariatul utilizatorului care prestează aceeași muncă sau una similară. Potrivit noii reglementări salariul primit de salariatul temporar pentru fiecare misiune urmează a fi negociat direct cu agentul de muncă temporară, dar nu va putea fi mai mic decât salariul minim brut pe ţară.

Concluzii cu privire la reglementarea agentului de munca temporar in noul Cod al Muncii

Prin noua reglementare a Capitolului VII privind munca prin agent de muncă temporar, legiuitorul a intenţionat o mai bună protejare a intereselor salariaţilor temporari, instituind astfel principiul egalităţii de tratament juridic al salariaţilor temporari în raport cu cei angajaţi pe durată nedeterminată, fiind astfel aplicabile salariatilor temporari regulamentele interne ale utlizatorului aplicabile salariaţilor angajaţi pe durată nedeterminată. De asemenea prin noua reglementare se interzice ca agenţii de muncă temporară să perceapă taxe în schimbul recrutării salariaţilor temporari de către utilizatori.

Noile reglementări privind munca prin agent de muncă temporar se înscriu în tonul modificarilor aduse prin Legea 40/2011 Codului Muncii, contestate de sindicate, dar pe placul patronatelor. Rămâne de văzut dacă prin modificările aduse muncii prin agent de muncă temporar se va reuși ca această formă de muncă să reprezinte o alternativă viabilă formelor clasice de ocupare a forţei de muncă.

Despre victorie in nobila profesie de avocat

corina-popescu-birou-avocatIn societatea de azi, in care accentul asupra drepturilor si intereselor individului este mai pronuntat ca niciodata, avocatul are un rol fundamental. Gradul ridicat al dezvoltarii sociale si al complexitatii problemelor legislative, dar nu in ultimul rand cerintele exigente ale clientilor sunt provocari. Cu toate acestea, avocatul are obligatia de a pastra nobila aceasta profesie prin respectarea riguroasa a deontologiei profesionale.

Drumul serpuit cu vai si dealuri presarat cu simtiri care-ti dau fiori pe sira spinarii din cauza stresului, a birocratiei care-si pune amprenta cu desavarsire chiar si in cele mai banale situatii conduce catre desfatarea sufleteasca atunci cand simti gustul victoriei. Pentru a reusi in competitiile a caror verdict depinde de unul sau mai multi judecatori, un avocat trebuie sa castige increderea, respectul, sa fie bine instruit, adica sa fie un profesionist. Definitia unui avocat care a gasit cheia succesului porneste de la talent, un dram de noroc si continua cu practica pentru dezvoltarea aptitudinilor deja existente.

Numarul cazurilor castigate le da siguranta clientilor si fermitate avocatilor in luptele pentru dreptate. ….Si cum rezultatele pozitive cresc negresit, se poate ajunge la concluzia ca hotararile primite in procese fac din plin viata avocatului sa merite a fi traita. Lucirea din ochii avocatilor, cumulata datorita victoriilor, e inconfundabila si de multe ori satisfactia reusitei se coreleaza/se compenseaza cu partea financiara.

De curand m-am alaturat unei echipe de avocati, eu nefiind avocat. Din interior, aceasta profesie se vede altfel.

Dublul grad de jurisdicţie în materie contravenţională-între concret şi iluzoriu în condiţiile Legii 202/2010

Dublul grad de jurisdicţie este un drept recunoscut juristiţiabililor prin Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Acesta presupune că orice persoană declarată vinovată de săvârşirea unei infracţiuni de un tribunal, are dreptul de a cere examinarea hotărârii prin care i s-a stabilit vinovăţia de către o instanţă superioară ierarhic.

Practic este vorba de o rediscutare a tuturor aspectelor ce au condus la condamnarea persoanei în cauză.

Întradevăr acest drept cunoaşte limitări, în sensul în care nu se regăseşte decât în materie penală, în accepţiunea autonomă dată acestui termen de jurisprudența Curţii Europene. Sfera penalului în interpretarea acesteia este mai amplă decât în legislaţia naţională a multor state semnatare, ea înglobând şi sfera contravenţionalului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nimic nu împiedică statele să-şi îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului public, prin stabilirea sau menţinerea unei distincţii între diferitele tipuri de infracţiuni iar, în principiu nu s-a opus tendinţei de dezincriminare existente în statele membre ale Consiliului Europei.

Legiuitorul român a scos din sfera ilicitului penal contravenţiile, sancţionarea acestora făcându-se prin aplicarea unei amenzi administrative.

Cu toate acestea, până la intrarea în vigoare a Legii 202/2010, deşi în afara ilicitului penal, în cazul contravenţiilor dreptul la un dublu grad de jurisdicţie era concretizat prin posibilitatea persoanei sancţionate de a ataca cu recurs hotărârea pronunţată prin care i se stabilea vinovăţia.

Odată cu modificările legislative aduse prin Mica Reformă, hotărârile pronunţate în materie contravenţională devin irevocabile de la prima instanţă.

În această situaţie se pune problema neconvenţionalităţii şi implicit a neconstituţionalităţii prevederilor amintite. Ne întrebăm dacă nu cumva legiuitorul euforic la gândul realizării mult aşteptatei celerităţi a procedurilor în faţa instanţelor române şi a decongestionării acestora, nu a omis să asigure justiţiabililor garanţiile efective ale unui proces echitabil.

Apreciem însă că răspunsul la această problematică nu va întârzia să apară în forma unei decizii a Curţii Constituţionale în condiţiile în care plângerile contravenţionale, prin numărul lor ridicat, ocupă un loc important pe listele de şedinţă ale instanţelor române, iar justiţiabilii nu sunt întotdeauna multumiţi de soluţiile primite.